Chipul Marinei îmi blochează aria vizuală, dar nu mă plâng. Orice aș vedea este inutil, nu-mi poate distrage atenția de la cuvintele care se învârt în mintea mea alături de imaginea omului pe care-l urăsc atât de mult. Încă pot simți dosarul acela în mâinile mele și curiozitatea îmi roade fiecare celulă a corpului. Am avut toate răspunsurile pe care le căutam în mână și le-am eradicat cât timp ochii lui plini de răutate mă scanau. Am făcut asta pentru că-mi iubesc familia, am făcut-o și din ambiție, dar și din teamă de ceea ce aș putea afla. Doar gândul că părinții mei m-au mințit mă doare, dacă s-ar adeveri, m-ar distruge. I-aș putea întreba, dar i-aș răni pentru că mă îndoiesc de cuvintele lor. Sunetul degetelor Marinei mă trezesc din transă și tresar ușor, ochii ei îmi traversează toată fața, sperând să-și dea seama ce se întâmplă cu mine, dar îi este imposibil și un sunet de frustrare îi scapă printre buzele-i pline.

          — Laura, mă sperii! Ce ai pățit? mă întreabă și-mi închid ochii, expirând zgomotos.

          Nici măcar eu nu mai știu ce este cu mine, prezența lui în viața mea m-a făcut atât de confuză. A dărâmat tot ce eram sigură că este indestructibil încât acum totul pare atât de fragil. Simt că merg pe o sfoară atât de subțire pe care el o ține și ideea asta mă face să înnebunesc și să-mi pierd echilibrul mai rău. Oricât aș lupta cu asta, rezultatul va fi căderea mea în gol. De ce nu mi-am permis să văd asta la început?  Intuiția mea m-a avertizat în toate modurile, dar eu l-am ținut de mână, sperând la o iubire ca a părinților mei. O iubire impenetrabilă, o iubire de legendă.

           — Sunt blocată, răspund după o scurtă perioadă de liniște.

          Își arcuiește o sprânceană, urmând să-și schimbe poziția în fotoliu. Se apropie mai mult de biroul meu, așezându-și coatele pe suprafața dură a acestuia.

          —  Din vina lui Daniel Alecsandrescu? 

          Numele lui mă face să devin mai atentă, iar ea observă. Își presează buzele, în semn de compătimire și se alungește pe birou pentru a-mi cuprinde mâna. Îmi strânge mâna cu putere, încercând să mă facă să mă simt în siguranță, dar nu sunt și nimic nu mă mai poate convinge că sunt.

           — O să treacă, timpul vindecă totul. Eu sunt aici, voi fi mereu aici, mă reasigură și zâmbesc amar.

           — Rana pe care se pune sare zilnic, n-are cum să treacă, Marina, rostesc cu greu, făcând-o să ofteze.

           — Se cicatrizează mai repede! spune cu entuziasm însă eu-mi feresc privirea. O să vezi, Laura, n-o să mai simți nici măcar ură pentru el. Inima ta îl va ucide și îl va alunga, doar ai răbdare.

           — Pe noi ne leagă mai multe, nu doar asta. El știe lucruri despre familia mea, el are un trecut cu familia mea, iar eu nu pot avea liniște până nu voi ști.

           — Atunci... du-te și află! Află și desprinde-te odată și pentru totdeauna de el, spune și realizez că are dreptate.

            Mă ridic de pe scaunul de birou, privind-o cu determinare pe Marina. El a spus că mă cunoaște mai bine decât mă cunosc eu însămi. Știa că voi rupe dosarul acela, acesta a fost planul lui tot timpul. Și asta doar pentru a mă ține pe loc, în jocul lui murdar.

            — Mă voi duce chiar acum și voi pune capăt la nebunia asta! spun, pășind spre ieșire, dar Marina mă apucă de braț, oprindu-mă.

            — El nu este în firmă astăzi, spune, eliberându-mi brațul.

            Înghit în sec, realizând că va trebui să merg la apartamentul său. Aprob tăcută și deși vreau să plec, nu mă pot mișca din loc.

            — Știu unde locuiește, spun, aranjându-mi jacheta.

            Îmi îndrept poziția și pășesc spre ușă sub privirile îngrijorate și atente ale Marinei.

           — Ai grijă, Laura! spune înainte să ies pe ușă, iar după ce-i zâmbesc blând, fac un semn din cap care o liniștește.

            Mă feresc de eventuala întâlnire cu tatăl meu și ajung la mașină. Pornesc motorul și îmi simt inima bătând din ce în ce mai tare cu cât mă apropii de clădirea unde locuiește. Data trecută când am venit aici, aveam un as în mânecă, dar acum n-am nimic. Parchez și iau câteva guri mari de aer, făcându-mi curaj. Nici nu realizez când ajung în fața aceluiași bătrân de data trecută. Mă recunoaște și zâmbește larg. Ochii lui căprui îmi dau de înțeles că nu multe fete au mai apărut și a doua oară pentru Daniel. Zâmbesc forțată, sperând să nu-l cheme aici.

           — Bună ziua! Domnul Alecsandrescu este acasă? îl întreb cât timp inima-mi este cât un purice.

           — Da, îl voi anunța chiar acum că ați venit! spune bucuros, dar eu îi opresc mâna înainte de a apuca telefonul.

            — Nu-i spuneți că sunt aici! zic panicată, iar el se strâmbă, dar îmi dă acordul său și plec.

            Măresc pasul pe holul ce acum pare kilometric după ce ies din lift. Ce-i voi spune? Mi-am zis că nu voi mai pune piciorul niciodată aici și totuși iată-mă! Îmi rup promisiunile făcute mie însămi și asta doar din vina sa pentru că nu vrea să-mi dea drumul. Vreau să bat la ușa, dar se deschide înainte de a apuca s-o fac. Rămân cu mâna în aer, fiind prea suprinsă pentru a mă mișca. Mă privește cu ochii măriți, apoi același rânjet batjocoritor se așază pe chipul său.

           — Fiica risipitoare s-a întors! replică amuzat, iar eu trec pe lângă el, încercând să-i ignor comportamentul.

           — Nu devine obositor să vorbești singur? Pentru că eu nu te ascult.

             Îl înțep cu privirea, dar rânjetul nu-i părăsește chipul. Analizez totul în jurul meu și în afară de câteva dosare, este la fel cum îmi amintesc. Îmi îndrept privirea spre el și realizez că este printre puținele dăți când nu este îmbrăcat în costum ci ceva lejer.

            — Dacă ți-ai terminat inspecția, spune-mi ce cauți aici, rostește detașat, iar eu îmi arcuiesc o sprânceană.

            Chiar mai este nevoie să întrebe? Știe la fel de bine ca și mine ce-mi doresc de la el.

             — Dosarul.

            — L-ai rupt, spune, amuzându-se pe seama mea, iar eu îmi dau ochii peste cap.

            Îl privesc câteva momente apoi pufnesc iritată.

           — Nu voi pleca până nu mi-l dai! spun răspicat, apoi îmi dau jacheta jos, aruncând-o pe canapea.

          — Cred că ai amnezie, spune, venind mai aproape de mine.

          Mă scanează din cap până în picioare, iar eu mă străduiesc să par neafectată de tot ce se întâmplă.

          — Este păcat de tine, Daniel, zic, intrigându-l. Atât de ușor renunți la jocul tău stupid? continui, iar el analizează fiecare cuvânt.

          — Ai dreptate, este păcat... rostește apropiindu-se din ce în ce mai mult de mine. Am uitat să fac o copie, continuă, privindu-mă cu o sclipire ciudată în ochi.

            Îmi apucă cureaua de la fustă, trăgându-mă spre el. Aproape că mă izbesc de pieptul său și-mi pierd pentru câteva momente respirația când îmi dă drumul la curea doar pentru a-mi cuprinde talia cu brațul său.

            — Pentru că eu mă gândesc la tine tot timpul, șoptește, nescăpându-mi ochii din privirea sa.

              Înghit în sec, fiind hipnotizată complet de el. Îmi privește chipul cu atenție, aplecându-se spre buzele mele. Îmi închid ochii, încercând să mă controlez, dar inima îmi bate prea repede, respirația mă trădează, iar picioarele-mi sunt gata să cedeze în orice moment.

          Mă eliberează din strânsoarea sa, dezechilibrându-mă pentru câteva secunde. Îl privesc mirată cât timp el are aceeași expresie. Îmi cobor privirea câteva momente pentru a evita contactul vizual, dar când îl privesc din nou sesizez zâmbetul său.

          — Încă ești îndrăgostită nebunește de mine, rostește, iar eu pufnesc amuzată, privind fugitiv în jur, realizând că totul a fost un joc specific lui.

         — Visezi, răspund, îndreptându-mi atenția spre chipul său. Mă dezguști, continui, iar ochii săi devin mai întunecați.

          — Vrei să te alung sau vei pleca pe cont propriu? întreabă cât timp merge spre ușă.

           Pune mâna pe clanța și se întoarce cu fața spre mine, așteptând un răspuns. Pășesc spre el, oprindu-mă în fața sa.

          — Dă-mi dosarul, știu că ai o copie. Nu mă provoca, altfel curând te vei uita în ochii mei și vei spune „Laura, este suficient”.

          — Uită-te la ea, spune amuzat cât timp eu îl privesc serioasă.

        — Vei fi îndrăgostit de mine, iar mai târziu mă vei implora să te înțeleg.

        — Uneori mă întreb cu ce fel de vis te-ai dus la culcare.

         Mă scrutează, iar eu mă strâmb, arătându-mi ura ce zace în sufletul meu.

        — M-am dus la culcare cu coșmarul tău, nu ești conștient de asta? spun răspicat, apoi mă îndepărtez de el.

         Îmi apuc jacheta, apoi privesc dosarele de pe masă. Apuc unul asemănător cu cel pe care mi l-a dat mie, iar după ce-l deschid realizez că este copia dosarului. Zâmbesc satisfăcută și merg lângă ușă sub privirile lui suprinse.

           — Mă bucur că am vorbit! rostesc, arătându-i dosarul încă o dată,  apoi ies pe ușă.

            Zâmbetul nu-mi părăsește chipul nici măcar o secundă. Am reușit să obțin ce vreau fără să fiu rănită de către el! Merg mândră, ignorând toate privirile curioase din jurul meu. Îi fac un semn din mână portarului și după ce văd și zâmbetul său, ies din clădire.

               Nu îndrăznesc să deschid dosarul până nu ajung acasă, așadar mă grăbesc cât pot de mult. Nu-l salut pe nea Ștefan, trec rapid pe lângă el, urmând să ajung în apartament în mai puțin de un minut. Mă descalț rapid, arunc jacheta din mână și mă așez pe canapea, deschizând dosarul cu o viteză inumană. Citesc cu atenție fiecare rând din ziarele vechi și înghit în sec. Zâmbetul ce l-am păstrat până acum piere în câteva momente, iar ochii mi se umple de lacrimi. Ei chiar m-au mințit! Amândoi au fost căsătoriți înainte. Tatăl meu cu o anume Anca Oncescu, iar mama cu un bărbat pe nume Mircea Avram.

          Schimb paginile cu mâinile tremurânde, devenind din ce în ce mai surprinsă și rănită cu fiecare informație nouă pe care o aflu. Dar ultima pagină mă zdrobește de-a dreptul, citesc plângând declarația mamei de când era însărcinată. Alexandru Dinu nici măcar nu este tatăl meu... toată viața mea a fost o minciună! Lacrimile încep să apară mai des, devenind imposibil de oprit, dar asta nici măcar nu mă deranjează.

          Îmi pot simți inima cum sângerează, omul pe care l-am divinizat și l-am iubit cu toată ființa mea nu este tatăl meu... Cel pe care l-am numit bunic atâția ani, nu este cu adevărat bunicul meu. Toți știau asta și m-au mințit după ce mi-au ținut predici despre importanța adevărului. Daniel avea dreptate, familia mea e la fel de eșuată ca a lui. Închid dosarul, iar apoi îmi închid ochii. Nu pot să merg la firmă mâine, nu pot să-i văd, nu pot să le vorbesc. Îmi închid telefonul și-mi șterg lacrimile. Le voi cere socoteală, dar nu acum. Nu cât timp nu pot nici măcar să respir.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

1916 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!