》Laura《

          Hainele din dulap se prezintă în fața mea de prea mult timp, culorile lor m-au amețit, făcându-mă incapabilă să aleg măcar una. Normal, știu că nu ele sunt de vină, eu sunt dată peste cap încă din ziua în care i-am văzut pentru prima oară privirea. Mă enervez chiar și pe oftatul meu și apuc rapid o ținută.  Zilele au trecut, iar eu am rămas blocată. Înainte aveam un obiectiv de urmat care nu mă lăsa să mă dezic de la drumul meu și asta mai mult din vina încăpățânării mele, dar acum mă simt goală pe dinăuntru deși înainte mă simțeam atât de bine că m-am răzbunat. Ce bizară poate fi uneori mintea omului! Oricât i-aș spune creierului meu să-l șteargă din memoria mea, devine mai întipărit în ea. Ca un parazit care suge viața din mine. Și devin tot mai dezorientată, tot mai slăbită și agitată. Asta doar pentru că mă așteptam să riposteze, dar el a tăcut ca un mut încât nu-mi pot imagina unde s-a dus toată mânia pe care mi-a arătat-o atunci.

          Revin cu picioarele pe pământ și privesc spre ceasul rotund de pe perete care, probabil că a strigat ca să-mi spună că sunt întârziere, dar eu sunt prea absorbită în propriile gânduri. Mă asigur, totuși, că totul este la locul lui înainte să plec. Patul matrimonial tronează în mijlocul camerei cu așternuturile așezate în așa fel încât nu poți vedea nici măcar o dungă, iar în lateralele sale se află așezate două noptiere micuțe care asigură sprijin veiozelor. Zâmbesc pentru câteva momente și părăsesc apartamentul după ce mă asigur că paltonul îmi vine pe trup exact cum mi-am dorit.

          Îl salut pe nea Ștefan din mers și las în urma mea doar sunetul tocurilor care, ca de fiecare dată, atrag atenția asupra mea. Urc în mașină, știind deja că Marina mă așteaptă cu cafeaua în biroul ei, așadar accelerez, rugându-mă în gând să nu prind multe semafoare roșii. Îmi pierd speranța după ce prind cel puțin trei, numărând în gând pentru a mă calma înainte să-mi stric dispoziția. Universul are ceva împotriva mea, altfel nu-mi pot imagina cum toate merg în inversul placului meu. Parchez, iar la scurt timp măresc pasul spre intrare. Paznicii nici nu remarcă că a trecut cineva din cauza vitezei mele, iar eu nu mă opresc până nu ajung în fața Marinei. Tresare când aproape că dau ușa de perete și mă privește șocată, de parcă ar fi văzut o fantomă.

          — Ce s-a întâmplat? întreabă când îmi aude gâfâitul, iar eu mă așez pe unul din scaunele din încăpere.

          — Am o ședință la doisprezece și m-am grăbit să ajung să beau cafeaua cu tine.

          Mă privește cu bucurie, fiind măgulită de gestul meu. I-aș zâmbi, dar toată alergătură mi-a stors și ultima fărâmă de putere. Se mulțumește cu strâmbătura ce ar fi trebuit să fie un zâmbet și-mi așază ceașca cu cafea pe măsuță, urmând să se așeze și ea pe scaunul din fața mea.

           — Cum merge cu Leonard? încerc să sparg gheața, dar ea mă privește atentă, făcându-mă să-mi dau seama despre ce vrea să vorbim de fapt.

          — Totul e bine, Laura. Mai important este ce ai făcut tu! îmi taie rapid orice șansă de a ieși din subiect și înghit în sec când îmi amintesc chipul lui. Ce s-a întâmplat? Ce i-ai făcut de l-ai pus în locul lui? Trebuie să-mi spui! o rostește ca pe un ordin, iar eu dau aprobator din cap.

           Sorb din ceașca de cafea pentru a trage de timp și privesc cum chipul ei trece de la o stare de nervozitate la alta. Îmi îndrept privirea în ochii săi și aproape că mă înec. Speram să nu fie nevoie să vorbesc despre ce s-a întâmplat pentru că de fiecare dată când îmi amintesc, un sentiment ciudat pune stăpânire pe mine și inima începe să-mi bată într-un ritm anormal.

          — Același lucru: m-am folosit de familia lui. Acum suntem la fel cum eram când ne-am întâlnit prima oară, povestesc, dar ea pare neîncrezătoare.

          — Nu cred că va fi atât de ușor. Nu puteți să vă întoarceți la ce a fost după ce s-au înfiripat sentimente puternice între voi, cred că ar fi mai bine să plece din firmă.

          — Sentimente doar din partea mea! rostesc când mă ridic de pe fotoliu. Și trebuie să ne adaptăm la situație, Marina. Când am ales calea asta știam că nu pot să mă mai întorc, acum trebuie să trăiesc cu ce a fost și să uit! Trebuie să ajung la ședință, vorbim mai târziu, spun după ce o îmbrățișez și ies din încăpere înainte să apuce să-mi răspundă în vreun fel.

          Închid ușa și mă pregătesc să plec după ce oftez. Mă blochez când îl văd în celălalt capăt al holului, privindu-mă atent având o postură dreaptă. Îmi îndrept coloana, răspunzându-i cu aceeași privire. Face un pas și eu îl imit ca și cum aș fi sub controlul său, iar la fel este și cu ceilalți pași. Înaintăm unul spre altul, ucigându-ne din priviri, iar când ajungem unul în fața celuilalt, îmi pierd respirația. Intensitatea din abisul ochilor săi, mă domină din nou și deși opun rezistență, nu-l pot înfrânge.

          — După tine, domnișoară Dinu, spune, iar eu îl aprob tăcută, îndepărtându-mă.

          Mă așez pe scaunul meu, evitând contactul vizual cu toată lumea. Simt privirea lui pe mine, dar de data asta n-o să-i răspund la provocare, știm amândoi unde a dus privirea sa de diavol. Privesc cu coada ochiului că și-a mutat atenția pe altceva și-mi vine să expir ușurată, dar mă abțin pentru a nu atrage atenția. Număr în gând minutele până când se va termina tortura aceasta, tensiunea dintre noi doi se simte în toată încăperea, făcându-i și pe ceilalți să se simtă jenați și mă irită chestia asta, nici măcar nu ne-am privit și totul a explodat în jurul nostru.

             Aud glasul impunător al tatălui meu care ne anunță că ședința s-a terminat și închid ochii, expirând ușurată, dar am pierdut noțiunea timpului. Remarc că aproape rămânem singuri și aproape că o îmbrâncesc pe colega din fața mea ca să evadez din cursa morții. Pășeșc grăbită, auzindu-i pantofii în urma mea, pierzându-și sunetul în confruntarea cu tocurile mele. Îmi dau silința să ajung în biroul meu, dar îmi cuprinde puternic brațul, întorcându-mă cu fața spre el în câteva secunde. Îl privesc nedumerită în timp ce chipul lui nu-mi oferă nicio informație. Mă pătrunde în suflet cu ochii săi goi și negri de parcă ar vrea să mi-l ia și înghit în sec. Nu îndrăznesc să-mi mișc corpul, privirea lui mă ține legată, dar sunt sigură că am atras atenția tuturor curioșilor. Însă, nu-mi pasă câtuși de puțin, deoarece cu cât îl privesc mai mult, cu atât dispare totul din jurul meu. Rămâne el, cel care îmi vrea sufletul fiindcă al lui a fost ucis.

          — Ce s-a întâmplat, domnule Alecsandrescu? încerc să nu par afectată, dar vocea mă dă de gol.

           Îmi rânjește batjocoritor când îmi aude neputința și-mi eliberează brațul. Deși stau dreapta în fața sa, simt că-mi pierd echilibrul din secunda în care i-am pierdut atingerea.

          — Trebuie să vorbim, rostește tare ca să fie sigur că este auzit de toți de lângă noi.

          M-a pus în situația în care nu-l pot refuza. Dacă l-aș refuza acum, toți și-ar da seama că s-a petrecut ceva între noi. Îmi așez un zâmbet fals pe chip, surprinzându-l.

          — Desigur! Când aveți timp? vorbesc formal, dar în mintea mea am doar insulte.

          Îl urăsc că-mi face asta, îl urăsc din prea multe motive deja.

          — Urmează-mă, spune, dar nu se mișcă din loc, făcându-mă să mă încrunt.

          Se apleacă spre mine, îngrozindu-mă de moarte, crezând că vrea să mă sărute de față cu toți de față, dar se oprește lângă urechea mea.

          — Încă alegi să mă ții de mână, șoptește, referindu-se la noaptea aceea.

          Ura mi se poate citi în ochi, dar asta îl face doar să rânjească. Începe să meargă, iar eu îl urmez. Exact ca în trecut. Îmi simt inima, bubuind cu fiecare pas pe care-l fac, dar aparența pe care vreau s-o ofer, nu mă lasă să fiu pradă propriilor emoții. Intră în birou, iar eu rămân în fața ușii larg deschisă. Suspin și fac pasul final, intrând din nou în capcana sa. Mă surprinde că nu s-a așezat pe scaunul său și m-a așteptat în picioare, dar aleg să nu mă gândesc prea mult la ceva atât de nesemnificativ și închid ușa.

            Zâmbetul meu fals dispare și disprețuirea mi se arată pe chip când mă întorc spre el. Pășesc mai aproape de el, dorindu-mi să-l confrunt cu aceleași arme, dar sunt prea slabă pentru lupta asta.

          — Ce vrei? îl întreb răspicat, iar el pufnește amuzat.

          — Ți-am mai spus că nu-mi place să mă repet, nu? pune o întrebare retorică, iar eu pufnesc nervoasă.

          — Mă refer la adevăratul motiv, Daniel, explic, iar el zâmbește pentru câteva momente.

         — Înveți repede, micuțo, spune și simt un gol în stomac când aud acel alint.

          Scoate din sertarul biroului său un dosar și-l aruncă pe măsuța de cafea din fața mea. Îmi încrețesc fruntea în timp ce el îmi face semn să mă așez.

           — Ce înseamnă asta? întreb, ignorându-i fiecare indicație.

           — Citește și vei ști, stai jos.

            Îmi arcuiesc o sprânceană, privindu-l neîncrezătoare, urmând să mă aplec și să apuc dosarul, deschizându-l. Văd imaginea bunicului meu, apoi îmi întorc privirea confuză spre Daniel.

           — Tu continui să mă ataci cu familia mea? întreb surprinsă. Tu chiar mă placi înseamnă, conștientizez cu voce tare, iar el oftează.

           — Mi-ai spus că familia mea este eșuată, iar eu îți arăt că si familia ta este la fel, spune, enervându-mă în câteva clipe.

            Mă uit în ochii săi nervoasă, apoi privesc dosarul. Citesc câteva rânduri, dar realizez cât de greșit este. Familia mea este cea mai bună de pe acest Pământ, dacă m-aș îndoi de ea, m-aș exila din propria familie. Îmi ridic privirea în abisul său și rup dosarul în fața lui, aruncându-i rămășițele la picioarele lui.

           — Mi-au ajuns jocurile tale! mă răstesc cât timp el mă privește neafectat. Încetează să cauți lucruri despre familia mea, încetează să mă hărțuiești, încetează să mă intoxici! strig, iar el îmi prinde brațul, rotindu-mă ca să cad pe fotoliu.

           Îl privesc speriată cât timp el își așază mâna pe spătarul fotoliului. Se apleacă mai aproape de mine și respirația mi se oprește. Mi-a furat toate cuvintele și m-a dezarmat de toate armele în doar câteva clipe pentru că el se hrănește din furie și devine mai puternic, doborându-mă de fiecare dată cu precizia unui asasin plătit.

           — Te-am avertizat, Laura. Ți-am spus să renunți, dar tu te-ai încăpățânat. Acum nu te mai las eu să ieși din joc.

            Îmi feresc privirea cu fiecare cuvânt spus de el. Dacă l-aș privi direct, m-ar topi, iar ceea ce este cel mai rău, este că are dreptate. M-a avertizat, dar eu râvneam după răzbunare. Nu a avut gustul dulce despre care vorbeau unii.

             — Am să-ți arăt adevărata față a celor din familia ta și dacă până acum te credeai în iad... Pregătește-te, căci coborâm cu un nivel mai jos de iad!

             — Ești nebun! spun, ridicându-mă de pe fotoliu.

            — Sunt și bolnav și nenorocit și ce apelativ mai vrei să-mi adresezi, dar sunt și omul pe care încă îl iubești ca o idioată! se răstește și-mi înghit limba.

             Sunetul inimii mele umple camera cât el stă nemișcat în fața mea, așteptând o replică. Nu pot scoate niciun sunet doar îl scrutez. M-am străduit atât de tare să-l înțeleg și am ajuns în punctul acesta, punctul în care habar n-am ce încearcă să obțină.

             — Ce am avut noi nu se poate numi o poveste de dragoste, chiar tu ai spus-o, spun, intrigându-l. Ce am avut noi a fost o iluzie, așadar, am avut iluzia că te iubesc când de fapt simt un dispreț profund!

           Ascultă cu atenție, apoi rânjește la fel de batjocoritor ca până acum.

           — Asta sună a începutul unei povești de dragoste, nu sfârșitul uneia.

           — Noi doi suntem diferiți. Am început cu sfârșitul și am sfârșit cu începutul. Ți-ai atins scopul, nu-mi mai pune sare pe rană, vezi-ți de viața ta, rostesc cu greu apoi ies din biroul său fără să aud un răspuns.

            Nici măcar n-aș vrea un răspuns, orice răspuns al lui îmi face rău. Dar atitudinea lui este ce a durut mereu cel mai rău. Pe el nu-l afectează nimic, nu l-a afectat nici măcar când am picat la picioarele lui. Eu îl urcasem pe piedestal în timp ce el își pregătea sacul de gunoi în care să mă bage și să mă arunce. El mi-a omorât jumătate din suflet, nu-l pot lăsa să-mi omoare ultima parte umană a mea. Familia mă păstrează umană. Dacă reușește să-mi distrugă asta, mă omoară cu bunăștiință. Dar știu deja că nu-i pasă, atât timp cât el se răzbună.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

Bun, vreau să vă spun de ce am lipsit câteva săptămâni bune. Din păcăte am pățit cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unui scriitor și anume: writer's block. Am scris multe variante ale acestui capitol, dar niciunul nu rezona cu personalitatea personajelor și într-un final, am ajuns la varianta aceasta. Îmi pare rău și mă voi strădui să prind din urmă dățile în care ar fi trebuit să fie puse capitolele!

2348 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!