》 Daniel《

          Termin de completat ultimele dosare și expir ușurat. În mod normal nici nu mi-ar fi păsat de ele, le-aș fi lăsat să zacă într-un colț până angajam un asistent să-mi facă toată treaba, dar trebuie să fiu distras. Evit orice interacțiune cu ea pentru că nu vreau să-i spun ceea ce știu despre prețioasa ei familie care a mințit-o încă din ziua în care s-a născut. Îl divinizează pe tatăl ei fără să știe ce fel de monstru este, o divinizează pe mama ei fără să știe cât de egoistă a fost. Ea nu știe nimic, dar a aruncat cu săgeți de foc. Ea nu știe că pistolul e îndreptat spre tâmpla ei, iar degetul meu e pe trăgaci și glonțul i-ar putea distruge familia doar în câteva secunde. I-am cruțat viața pentru că am văzut potențial în ochii ei, e capabilă de lucruri la care nici măcar nu se poate gândi și asta din vina bulei imaginare a fericirii. Ea încă nu știe că e singura care poate să-mi asigure răzbunarea, întorcând-o pe ea împotriva părinților ei, voi câștiga eu. Știu deja că nu e moral, dar nici ce au făcut ei nu este.  Dacă Alexandru Dinu nu se căsătorea cu mama mea, n-ar fi fost moartă acum. El i-a trezit demonii lui Luciano Alecsandrescu, l-a făcut nesigur și plin de neîncredere, iar toata familia mea a băut otrava asta și toți am murit unul câte unul.

          Mă rezem de spătarul scaunul, orientându-mi privirea spre tavan. Noaptea aceea mi se derulează în cap de cincisprezece ani și mă simt la fel ca atunci, pierdut. Am privit cum persoana pe care o iubeam cel mai mult moare și nu puteam face nimic, eram prea slăbit, dezorientat și chiar speriat, iar când trupul neînsuflețit a rămas la podea, am murit la rându-mi pe dinăuntru. Plânsetul surorii mele îmi apasă pe timpane, la fel ca atunci, dar halucinațiile nu pot repara trecutul, ajungând să nu mă mai afecteze. N-am încercat niciodată să mă mint și n-am încercat să uit, a fost vina mea. Am fost laș și am eșuat în a-mi apăra sora și mama, iar lașitatea mea i-a adus uneia traume ce nu pot fi vindecate, iar celeilalte moartea. Aveam doar cincisprezece ani și eram pus în fața unui persecutor crud și plin de mânie ce-și găsea liniștea doar terorizând pe cei pe care ar fi trebuit să-i ocrotească. Priveam cu frică și furie ochii lui întunecați în timp ce ele se ascundeau și inima îmi sângera pentru că trebuia să-l numesc tată pe călăul nostru. Îmi amintesc cum încercam din răsputeri să-i distrag atenția, chiar dacă însemna să fiu chiar eu chinuit, doar pentru ca ele să se ascundă, dar le găsea mereu și o luam de la început.

          Cum ar putea cineva să-și revină după toate acele clipe? M-am născut în întuneric și am trăit în iad, pentru oamenii ca mine nu există leac, nu există nicio iubire care să-i ajute, dar măcar suferința s-a oprit și asta pentru că nu mai am lacrimi. Ultimele mele lacrimi le-am vărsat pentru mama.

            Aud ușa și o văd pe asistenta Laurei, dar aleg s-o ignor. Păsește apăsat pe parchet, încercând să-mi atragă atenția însă mie nu-mi pasă, prefer să rămân în poziția mea inițială.

          — Domnule, trebuie să semnați foile acestea, rostește, iar glasul ei mă zgârie pe creier.

          Îmi îndrept atenția spre ea și îngheață, dar nu este la fel ca Laura. Laura când îngheață, aruncă cu foc din privire, iar când arde, aruncă cu gheață. Ea are reacții diferite pentru că și în ea zace un întuneric ascuns. Apuc stiloul și semnez, lăsând-o să se îndepărteze fără ca măcar să-i fi spus un cuvânt. Dintre toți oamenii cu care lucrez, Laura a fost singura care a avut tupeul să se lege de modul meu bizar de comunicare. Ceilalți preferă să tacă și să mă înjure cu colegii de pe hol, crezând că n-o să aud despre asta niciodată.

          Gândurile îmi sunt întrerupte de soneria telefonului și devin mai confuze când văd că scrie un număr necunoscut pe ecranul telefonului. Ultima dată când s-a întâmplat asta era poliția, spunându-mi că-mi pot ușura sentința dacă-l predau pe tatăl meu de care habar n-aveam și n-am unde se află. Au durat luni de zile și chiar și săptămâni după bare ca ei să realizeze că n-am nicio legătură cu fuga lui și sunt decât o altă victimă a sa. În schimb, după ce am fost eliberat de toate acuzațiile nefondate, am ajutat-o pe sora mea să se ascundă pentru că aș fi fost nebun să mă gândesc că ar fi lăsat-o în pace. Aveam cincisprezece ani și a trebuit să fiu bărbatul pe care familia mea nu l-a avut niciodată. A trebuit să fiu protectorul după care toți am râvnit ani de zile, iar dacă ăsta mi-a fost rolul atribuit de soartă, am să-l duc până îmi voi da ultima suflare. Voi răni, chiar omorî pe oricine se atinge de ce a mai rămas din familia mea chiar dacă va rezulta într-un final să-mi pierd viața pentru libertatea surorii mele. Ea e tot ce mi-a rămas, iar fără ea nu mai am nimic. Ea încă poate să-și revină și să aibă o viață frumoasă și plină de realizări și asta pentru că încă este tânără, chiar dacă a trecut prin iad, ei i-a mai rămas lumină în privire. Mie nu.

           Răspund, într-un final, doar pentru a auzi vocea surorii mele, Iulia, de pe cealaltă parte a telefonului. Rămân blocat cât timp ea se roagă să primească un sunet din partea mea, pentru a ști că sunt aici.

           — Dani, mă auzi? Mai am douăzeci de secunde de vorbit. Te rog, spune-mi că ești acolo, i se aude tonul rugător și-mi închid ochii.

           Când am ajutat-o să plece, am îndrumat-o să nu vorbească niciodată mai mult de treizeci de secunde la telefon pentru a nu-i poate fi aflată locația.

           — Sunt aici. Voi fi la locul nostru în douăzeci de minute, o anunț și închid înainte să treacă chiar douăzeci și șase de secunde.

            Mă ridic rapid de pe scaun, îmbrăcându-mi paltonul în același timp în care ies grăbit pe ușa biroului. Merg cu pași alerți, trecând în câteva secunde pe lângă majoritatea din firmă.  Ajung la mașina și când deschid portiera, o observ. Laura tocmai ieșea din mașină și nici n-a fost nevoie să o privesc îndelung că a simțit că sunt la rându-mi aici. Mă privește din depărtare cu ochii săi ciocolatii și știu deja că dacă eu nu rup contactul vizual, ea nu se va opri. Urc în mașină, pornind motorul și plecând, lăsând-o încremenită în același loc, privindu-mi mașina cum se îndepărtează. Cel puțin asta arată oglinda retrovizoare.

             Reușesc performanța de a nu prinde nici măcar un semafor roșu și mă bucur pentru că voi putea s-o văd mai mult timp pe Iulia. N-am mai văzut-o de aproape patru ani de zile, iar motivul pentru care am văzut-o și atunci a fost pentru că trebuia s-o ajut să se ascundă din nou fiindcă a fost descoperită de unul dintre oamenii tatei. Din cauza lui, am decis că trebuie să nu ne vorbim deloc și dacă ne vedem să nu treacă mai mult de o oră pentru că știu că încă mă urmărește, de aceea m-am asigurat că mă pierd printre mașinile de pe autostradă. Opresc într-un final la cinci minute mai departe de locul în care trebuia să ne vedem, iar după ce cobor din mașină, măresc pasul. Aud valurile ce se lovesc puternic de stâncile foarte apropiate de noi și starea de alertă mi se reduce, dar nu-mi pot permite să mă relaxez. Asta așteaptă din partea mea și o știu prea bine, o secundă de neatenție și suntem terminați și eu și sora mea. O zăresc din depărtare, stând pe băncuța din lemn, lăsând briza mării să-i mute firele de păr. Inspiră aerul sărat cu zâmbetul pe buze ceea ce mă face să-mi amintesc de locul pe care i l-am arătat Laurei. Iubea atât de mult locul ăla, dar din vina tatei nu mai poate să-l viziteze niciodată. Îmi simte prezența și se întoarce instinctiv, ridicându-se apoi doar în câteva momente. 

             — Slava Cerului că ai apărut! exclamă, cuprinzându-mă în îmbrățișarea ei.

             Rămân blocat pentru câteva momente și se îndepărtează înainte să-i răspund la îmbrățișare. Mă privește cu atenție cu ochii ei plini din senin cu frică, iar eu o privesc perplex. Starea ei s-a schimbat doar în câteva momente sau n-am observat eu adevărata sa bunăstare, lăsându-mă ghidat de aparențele zâmbetului său. Ar trebui să știu cel mai bine că sub un zâmbet se poate ascunde orice, doar mi-am dorit ca ea să fie cu adevărat fericită.

             — Dani... cred că m-a găsit! Sunt terminată, am ajuns la capăt! spune mai mult bâlbâită, fiind surprinsă de lacrimile sale.

              Analizez ce a spus pentru a fi sigur că am auzit bine și-mi îndrept privirea în ochii săi, acum plini cu disperare. Oftez, apoi o înconjor cu brațele mele, dezvăluindu-i toate sentimentele sale reprimate pentru că plânsul ei se înrăutățește.

             — Iulia, cât timp trăiesc eu, tu nu vei mai păți nimic, rostesc la urechea sa, auzind cum plânsetul său se diminuează.

              Îi ridic capul cu mâinile, forțând-o să-mi privească ochii, urmând să-i analizez chipul cu atenție. Deși este sora mea, ea nu are ochii negri, are căpruiul ochilor mamei. Ea este copia vie a mamei mele și obișnuiam să mă gândesc că ăsta e felul lui Dumnezeu s-o răzbune pe mama, chinuindu-l pe tatăl meu cu imaginea ei, dar am realizat că dacă ar fi existat un Dumnezeu n-am mai fi suferit niciunul.

            — Nu te va găsi niciodată, Iulia. Bine? spun, asigurându-mă că a ajuns în totalitate mesajul meu la ea, iar ea dă aprobator din cap. Acum voi vorbi cu omul meu să te ducă într-o altă locație, să mă suni imediat ce ajungi, da?

            — Când voi mai putea să te văd, Dani? În atâția ani de zile, te-am văzut doar pentru câteva ore adunate și mă doare. Am nevoie de fratele meu și urăsc că din vina lui, noi trebuie să fim dezbinați, își spune supărarea și deși simt cum cuvintele ei mi-au ajuns direct în suflet ca un pumnal, nu-i arăt asta. N-ar ajuta-o la nimic, situația nu se poate schimba în niciun fel.

            — Foarte curând, surioara mea. Promit că vom sta cum stăteam când eram copii și vorbeam ore în șir despre toate prostiile din mintea ta, mint, apoi zâmbesc blând, privind cum chipul ei se luminează. Haide, du-te, rostesc apoi îi sărut creștetul.

             Se îndepărtează, urcându-se în mașină, iar eu îi fac semn omului meu, aducându-i la cunoștință ce are de făcut. Aprobă, urmând să se facă nevăzuți în câteva momente. Merg lângă balustradă, privind marea fiind mai agitată decât de obicei și-mi amintesc de câte ori am vrut să mă arunc pur și simplu în ea și să scap de toate gândurile și frustrările mele, iar ea să mă poarte cât mai departe în larg, îndepărtându-mă de toți și de toate. Dar n-am putut. Iulia depinde de mine și deși poate sunt cel mai mare nenorocit, nu pot fi atât de egoist. Îmi închid ochii, iar după ce oftez, pornesc spre mașină, îndreptându-mă direct spre barul pe care-l dețin, chiar dacă este în mod ilegal. 

              Intru pe ușă, iar privirea tuturor cade pe mine cât timp Sandu mă întâmpină. Fac un semn să mă urmeze, lăsându-l să mă privească cum mă așez pe canapelele specifice pentru cei de la VIP. Ochii lui mă scanează, dar nu este în stare să-și dea seamă ca eu știu exact ce a făcut. Laura este deșteaptă și m-a surprins pentru că nu credeam că prestigiul ei o va lăsa să calce vreodată într-un asemenea loc, dar setea ei de răzbunare a fost mai mare. Nici nu mi-a luat mult să realizez de unde a aflat, am știut din secunda în care am găsit-o în apartamentul meu. 

             — Mă las în mâinile tale să mă distrezi, Sandule, spun, iar el începe să râdă.

             — Am două fete pentru tine, așteaptă încă de când au fost angajate! spune, iar după ce face un semn, ni se alătură și ele.

              Le privesc din cap până în picioare, una este blondă cu niște ochi albaștri superbi, iar cealaltă este brunetă cu ochii verzi, amândouă având în comun picioarele lungi de model. Sunt niște femei frumoase și totuși au ajuns in mizeria asta. Îmi zâmbesc cald, trăgând aproape de mine să mă ridic și să le urmez într-una din camerele bine ascunse. Închid ușa în urma lor și mă îndrumă spre pat, umplându-mă de sărutări pe fiecare parte a feței și gâtului meu. 

               — Știm deja că nu ești genul care să vorbească, dar știm și că toate fetele ajung să vorbească cât și pentru tine, spune, amuzându-mă cât timp îmi deschide cămașa.

                Îmi închid ochii pentru câteva momente, dar îi deschid rapid, vrând să mă aplec s-o sărut pe brunetă. Imediat ce pleoapele mi se deschid imaginea Laurei îmi apare pe retină. Rămân surprins cât timp imaginea ei se apropie de mine și se apleacă spre buzele mele, făcându-mă să-mi amintesc seara când a devenit a mea. 

                 — Plecați! mă răstesc, surprinzându-le. Chemați-l pe Sandu.

              Mă privesc tâmpe apoi se fac nevăzute înainte să mă repet. Îmi închid cămașa nervos, îmbrăcându-mi apoi sacoul, încercând să găsesc o explicație pentru halucinația cu ea. Îl văd cum intră în cameră confuz și îmi încleștez maxilarul. Îl lovesc în abdomen cu pumnul, făcându-l să scoată un scâncet de durere și să mă privească total dezorientat cât se chinuie să-și recapete aerul.

          — Dacă mai îndrăznești să spui cuiva informații cruciale despre mine, voi face mai mult decât un pumn, ai înțeles? spun răspicat, iar el aprobă.

          Îi îndepărtez mâna de pe umărul meu care-l ajuta să se echilibreze și plec fără să privesc în urmă. 

         Ajung în final în apartamentul meu și privirea îmi cade spre fotoliul pe care m-a așteptat data trecută. Ce dracu' înseamnă și asta? De ce nu pot să mi-o scot din cap? Ea este un nimeni pentru mine. Aud telefonul din buzunar și-l apuc în câteva secunde, știind deja că Iulia va fi la celălalt capăt.

           — Am ajuns cu bine. Te iubesc! rostește și buzele îmi formează un zâmbet.

          — Și eu, ai grijă de tine! răspund apoi închid apelul.

          Nu-mi rămâne decât să mă întorc la monotonia mea. Pe sora mea am pierdut-o din nou.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

2547 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!