Analizez din nou stick-ul, gândindu-mă la toate informațiile pe care le-am primit ieri. Am crezut că încep să-l cunosc când de fapt n-am avut habar despre nimic ce are legătură cu el!

          Oftez, punând stick-ul într-un sertar din birou pe care-l închid cu cheia fix când tatăl meu intră pe ușă. A observat că am închis ceva în acel sertar, rămânând doar să se încrunte. Probabil se gândește că mă comport ciudat și are dreptate, eu nu mai sunt la fel ca înainte și nu mai pot fi niciodată. Eu sunt ca un pește pe uscat de când Daniel m-a aruncat din oceanul visurilor mele, iar el a continuat să înoate cât timp eu mi-am pierdut respirația puțin câte puțin. Își potrivește sacoul, pășind în fața mea, iar eu mă ridic, privindu-l cu atenție.

          Aș avea atât de multe de spus, aș merge în brațele tatălui meu și aș plânge pentru tot ce am trăit , aș reuși în sfârșit să mă împac cu gândul că eu am căzut, iar Daniel a zburat. Dar prețul consolării mele ar fi lumina de pe chipul tatei și nu-i pot face asta. Nu-l pot lăsa să fie înghițit de întunericul din jurul meu, nu-l pot lăsa să bea otrava furiei mele pentru că ar deveni criminal. Însă, îmi pot da seama că simte că nimic nu mai e la fel, simte schimbarea mea, dar teama îl oprește să afle. Așa suntem toți, când ne este teamă de adevăr, alegem tăcerea. Ne îmbătăm cu ideea că persoana ne va spune ce se întâmplă într-o manieră care nu ne va surprinde.

          — Te simți bine, Laura? N-ai venit să luam prânzul împreună, spune, iar eu oftez.

           Nu m-am dus pentru că mă doare să-l privesc, știind că-l mint. Mă simt vinovată, dar am mâinile legate. Prefer să sufăr acum și să repar ce s-a stricat decât să stric totul din jurul meu, mărturisind.

          — Am uitat complet. Iartă-mă, tată! spun, urmând să merg să-l îmbrățișez, doar pentru a nu-mi vedea ochii care mă dau de gol că am mințit.

         — Nu este nimic, dar... spune când ne îndepărtăm unul de celălalt. Mă îngrijorezi, rostește cuvintele de care îmi era cel mai frică și inima mi se oprește.

         — N-ai de ce să fii îngrijorat, sunt doar puțin obosită, atâta tot! încerc să mă eschivez, dar chipul lui mă privește nesigur.

         — Întâmplarea aceea cu Alecsandrescu... nu pot să mi-o scot din minte și mă gândesc. Mă gândesc că starea asta a ta schimbată este din vina lui, dar refuz să cred pentru că știu că tu nu te-ai lăsa influențată de nimeni, spune, cât timp eu devin agitată.

         — Nu am nicio legătură cu el în afară de companie, tată! mint și pot vedea ușurarea de pe chipul său, iar asta doar îmi frânge și mai mult inima.

        — Nici măcar nu mă interesează asta, draga mea. Vreau să te văd bine, iar tu ești apatică. Uite ce e, spune asigurându-se că sunt complet atentă la el și-și așază mâinile pe umerii mei. Eu sunt aici pentru tine oricând, îmi poți spune orice, știi bine asta, continuă, iar singurul răspuns pe care-l pot da este o mișcare aprobatoare din cap.

         Zâmbește, apoi îmi sărută fruntea și pleacă. Expir zgomotos, dar aerul a devenit greu pentru mine, îmi așez mâinile pe spătarul fotoliului pentru a mă asigura că am un sprijin în caz că-mi cedează genunchii în timp ce mă străduiesc să mă obișnuiesc cu propria respirație din nou. Îmi închid ochii cât mi se derulează cuvintele sale în minte și cedez încă o dată. Îmi deschid ochii și îmi îndrept atenția spre ușă. Dorința de a fugi departe pune stăpânire pe mine pe zi ce trece, dar nu o pot face. Conștiința m-ar mânca de vie oriunde aș fugi, oricum. Tocmai de aceea trebuie să aflu cât mai repede.

          Privesc ceasul și știu că la ora asta Daniel nu se află în biroul său. Acolo am aflat cele mai multe lucruri și sigur mai sunt multe de aflat de acolo. Îmi îndrept poziția și ies, îndreptându-mă spre camera diavolului. Privesc în jur, asigurându-mă că nu mă vede nimeni și apăs clanța, urmând să închid imediat ușa în urma mea. Suspin, mergând direct la documentele de pe suprafața dură a biroului. Încep să răsfoiesc fiecare dosar în parte și realizez că nici măcar cel despre Luciano Alecsandrescu nu mai este aici. Pufnesc, urmând să mă aplec pentru a căuta în sertarele de la birou. Scotocesc fiecare dulap, dar nu găsesc nimic decât despre firmă. Caut în laptopul său, dar același rezultat se prezintă.

          Îmi presez buzele una de cealaltă cu frustrare când văd seiful de sub birou. Mă încrunt, apoi mă pun pe vine, încercând să bat combinațiile care ar putea fi. Încerc să bat după data înființării firmei lui, dar nu este asta. Nu este nici data parteneriatului, nici măcar după numărul literelor din alfabet care alcătuiesc numele firmei lui. Pufăi nervoasă, cautând ceva cu capăt drept. Apuc agrafă de birou când realizez că nu voi găsi nimic și îndrept un capăt, încercând apoi să deschid, asemenea unor hoți, seiful. Dar nu reușesc, asta doar enervându-mă mai rău.

          Mă ridic, punându-mi mâinile în șold. Ce ar trebui să fac acum? Nu pot găsi nimic despre omul acesta! Îmi rostesc în minte, dar aud un bâzâit din scaun. Văd telefonul lui și încremenesc. A plecat fără telefon? Cum este posibil așa ceva? Îl apuc, citind mesajul de pe ecran, dar în mesaj sunt doar niște coordonate. Văd ceasul și realizez că nu mai am mult timp, așadar rup rapid o bucată de foaie pe care scriu coordonatele, urmând să fug după ce așez telefonul în locul în care era.

          Pășesc grăbită, fiind oprită la jumătatea drumul de către privirea Marinei. Vine spre mine, știind deja exact de unde vin și mă sfredelește cu privirea.

          — Ce faci aici, Laura? Ce ai pățit, de ce fugi? pune o serie de întrebări cât timp eu îmi recapăt complet respirația.

          — Am fost la baie! spun, iar ea se încruntă.

          — Dar ai una față în față cu biroul tău, spune, iar eu înghit în sec. Laura, sper că n-ai picat din nou în capcana lui! spune, iar eu îi fac semn să-și coboare volumul vocii.

         — Nu este ceea ce crezi, n-am nicio treabă cu el! Dacă întreabă cineva, nu m-ai văzut aici, bine? spun, iar ea mă privește consternată.

         — Stai, Laura! spune, dar eu deja mă îndepărtez, intrând direct în biroul meu.

         Expir ușurată apoi mă așez în scaunul de birou. Privesc coordonatele de pe foaie și mă gândesc, în ce este băgat Daniel? Mă asigur că o pun într-un loc sigur și mă întorc la treaba mea chiar dacă mintea mea se chinuie să înțeleagă ce se întâmplă, dar am prea puține piese din puzzle ca să-l pot descifra.

        După ore de muncă în care liniștea a predominat, aud glasul Nicoletei care sparge tăcerea. Mă încrunt, dar înainte să apuc să văd ce se întâmpla, ușa se deschide, surprinzându-mă. Rămân paralizată când îl văd că pășește în încăpere, iar privirea lui îmi face sângele să-mi înghețe în vene.

         — Poți pleca, Nicoleta, îi ordonă autoritar, dar Nicoleta se încăpățânează să-l sfideze, așteptând ordinul din partea mea.

         Nicoleta mă privește întrebătoare, iar eu îi fac semn printr-o mișcare a capului să iasă, urmând să dispară în câteva secundă după ce aprobă tăcută.

         Ușa se închide, și-mi îndrept atenția spre Daniel care nu și-a mutat privirea nicio secundă de pe mine.

         — Ce vrei? îl întreb, iar el tace, apropiindu-se de mine, făcându-mă mai confuză ca niciodată.

         — Dintre toate lucrurile pe care le gândeam despre tine, nu m-am gândit că poți fi și un șoarece, spune, iar eu mă încrunt. Ce ai căutat în biroul meu, Laura? întreabă, iar eu îmi măresc ochii.

          Mă îndepărtez de el, ducându-mă în celălalt colț al camerei, altfel m-aș fi topit din cauza privirii lui de foc.

         — Despre ce naiba vorbești? Ai venit cu o nouă invenție ca în seara aceea? îl întreb, iar el oftează nervos, venind din nou spre mine.

        — Nu face pe idioata, rostește pe un ton răspicat și inima începe să-mi bată mai rapid.

        — Nu sunt o idioată? îl întreb, iar el își ridică sprâncenele. Având în vedere că te-am crezut, continui sub privirile lui atente.

         Ne privim secunde în șir, dar eu știu că el doar încearcă să mă citească. Negrul ochilor săi mă țin captivă în capcana lui, dar nu-mi pot muta privirea. Dacă îmi mut privirea, cedez, iar în fața lui nu voi mai ceda niciodată și sunt sigură că este conștient de asta din privirea lui.

          — Ești sigură că vrei să joci ruleta rusească cu mine, Laura? întreabă, iar eu mă încrunt, urmând să rânjesc când văd ceva ciudat în privirea lui.

          — Măi să fie, ție chiar ți-e frică de mine? Ești și tu conștient că te pot distruge oricând vreau.

          — Te-am lăsat să-ți joci partida, dar întreci limita. Stai departe de biroul meu, ai înțeles? întreabă, dar eu doar zâmbesc satisfăcută. Ai înțeles? se repetă, dar eu îl tratez la fel.

         Să se simtă încordat este ce mi-am dorit.

         — Nu-mi place să întreb lucuri de zece ori, Laura! spune răstit, izbindu-mă de perete. Încep să mă plictisesc, continuă cu un calm neobișnuit.

         Înlemnesc, privindu-l surprinsă cât timp el încă mă ține proptită de perete cu mâna lui, aruncându-mi o privirea urâtă.

        — Ești bolnav! Ești un nenorocit! spun, trăgându-mă de lângă el.

        Mă privește ciudat, apoi îmi arată două degete, știind prea bine că eu încă sunt aflată sub șocul anterior.

         — Astea au fost două propoziții, eu am cerut doar una, rostește, lăsându-și degetele jos. Am crezut că ești doar ignorantă, dar acum am înțeles că ești o ignorantă vitează! Păstrează-ți distanța de treburi care nu te privesc înainte să apăs din nou pe trăgaci. Te-am doborât odată, o pot face oricând. Chiar și acum! continuă, apoi păsește spre ușă.

         — Tu nu realizezi... spun mai mult șoptit, dar el m-a auzit pentru că s-a oprit. Cât timp te afli în firma asta, arma este îndreptată spre capul tău, Daniel! continui pe un ton răstit, dar el nici măcar nu se întoarce spre mine.

         Iese pe ușă după ce aude ce am avut de spus, iar eu pufnesc frustrată. Îl urăsc atât de mult încât abia aștept să-l văd la pământ! Îmi calmez respirația care mi-a luat-o razna din cauza haosului de emoții pe care l-a declanșat în mine. Nicoleta intră speriată în încăpere, iar eu îmi încrețesc fruntea.

          — Am vrut să văd dacă sunteți bine... am auzit o bubuitură, mă lămurește, iar eu pufnesc iritată.

          — Sunt bine, lasă-mă singură! spun, iar ea se sperie de tonul meu. Să nu mă deranjeze nimeni, Nicoleta! continui când să iasă pe ușă, iar ea aprobă tăcută.

           Mă așez pe scaunul meu și inspir, apoi expir zgomotos. Sfârșitul tău e aproape, Daniel Alecsandrescu, îmi spun în minte când privesc din nou coordonatele de pe foaie.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

1907 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!