ㅤM-am grăbit să-i prind carafa mamei, fiind destabilizată de Sebastian care a fugit pe lângă ea ca să ajungă înaintea tuturor la masă. Mama mi-a mulțumit și ne-am zâmbit amândouă cu subînțeles înainte să-l privim pe micul neastâmpărat care avea gura până la urechi și privirea inocentă.

ㅤAm clătinat slab din cap și m-am apropiat de masă, așezând carafa în locul predestinat. Afară era foarte cald și am profitat de vreme, alegând să servim micul dejun în aer liber, în curte.

ㅤEra atât de bucuroasă că stăm la ea că pregătise tot felul de gustări, toate pe placul nepotului ei pe care-l iubea nespus. Uneori cred că mai mult decât pe mine. Am râs când i-am privit cum se tachinează reciproc și am ocupat un scaun, aducându-mi cafeaua mai aproape.

ㅤEra un moment de liniște de care aveam foarte multă nevoie, dar mintea mea era încă împărțită. Abia reușisem să dorm din cauza frământărilor pe care mi le-am făcut pentru Daniel și situația dintre noi... mă întrebam dacă el a putut să doarmă în locul acela mizer. Chiar dacă discuția noastră nu a decurs tocmai plăcut, îmi făceam griji pentru el, pentru că îmi păsa de el în ciuda tuturor lucrurilor petrecute între noi și a tot ce făcuse.

ㅤM-am trezit din scurta transă în care intrasem când Sebastian a început să povestească însuflețit despre desenele animate pe care le-a văzut și cum abia așteaptă să-i revadă pe mătușa și tatăl lui. Am zâmbit, deși mi se crease un gol în piept. Mama a gestionat situația mult mai bine decât credeam că e posibil, distrăgându-i atenția în asemenea mod că uitase complet de ceea ce spusese și vorbea despre altceva.

ㅤNu știu ce m-aș fi făcut fără ea. Pentru că eu nu puteam face asta. Nu puteam disimula situațiile și Dumnezeu mi-e martor că abia reușeam să mă mențin stăpână pe sine ca să nu-l rănesc fără să vreau pe Sebastian prin comportamentul nebunesc pe care simțeam să-l manifest.

ㅤEl nu trebuia să fie atins de tot haosul din jurul nostru.

ㅤSorbeam liniștită din cana mea când aproape m-am înecat cu lichidul, văzându-l pe tatăl meu apropiindu-se de noi cu același zâmbet pe care-l cunoșteam prea bine pe chip. Mama s-a luminat la față și s-a grăbit să-i iasă în întâmpinare, iar eu am rămas blocată până când mânuța lui Sebastian m-a trezit și am zâmbit ca o asigurare că sunt în regulă.

ㅤ— Iertați-mă că vă deranjez, dar mirosul de pâine prăjită a ajuns până la mine și sunt un gurmand, s-a scuzat și am pufnit slab, invitându-l încă o dată după mama să ia un loc la masă alături de noi.

ㅤÎl priveam ca pe o nălucă, încă nu îmi venea să cred că el chiar este aici, că supraviețuise acelei explozii și este întreg. Eram absorbită de fiecare gest al lui, iar dorul din inimă mi se alina, chiar dacă el nu mai știa cine suntem. Era ciudat cum nu mai știam cum să mă port cu omul care mi-a dat viață, m-a crescut și m-a iubit mai mult decât orice.

ㅤCăile vieții nici că puteau fi mai încurcate.

ㅤ— Tu ești fiica despre care Diana vorbește atât de mult, nu-i așa? spuse el, abordând o atitudine prietenoasă. Am încuviințat timidă, simțindu-mă ușor jenată de atenția neașteptată. Ochii lui s-au mutat apoi asupra lui Sebastian. Iar el trebuie să fie băiatul tău... mă bucur nespus să te cunosc, micuțule! adăugă zâmbind larg și ridicând pumnul pentru a-l bate cu al lui. Sebastian, curajos, și-a ciocnit pumnul cu al lui. Uau, ce forță ai pentru vârsta ta! l-a lăudat jovial, provocând un val de râsete între noi.

ㅤ— Mami spune că e din cauză că-mi mănânc toate legumele!

ㅤAm râs și l-am mângâiat ușor pe cap. Era adorabil când se umfla în pene și, într-un mod foarte neobișnuit, îmi amintea de tatăl său.

ㅤ— Are dreptate, să asculți de ea mereu ca să devii și mai puternic.

ㅤMama a zâmbit și i-a așezat în față o farfurie plină pentru care tatăl meu i-a mulțumit călduros. Mă întrebam dacă chiar este posibil să fi uitat toată iubirea pe care i-o purta, pentru că felul în care se priveau mă făcea să mă îndoiesc. Poate că mintea lui uitase, dar inima lui nu.

ㅤEram atât de furată de moment că n-am realizat că telefonul meu sună cu încăpățânare decât când privirile tuturor s-au ațintit asupra mea și m-am scuzat, ridicându-mă să văd cine este. Poate că apăruseră noi informații. Nu am fost surprinsă când am citit numele Iuliei pe ecran, am fost surprinsă că alesese să-mi trimită mai multe mesaje în loc să mă apeleze direct.

ㅤÎmi scrisese că poliția își îndreptase atenția către membrii familiei lui Daniel și toți vom fi interogați. Ea a fost prima chemată și acum suspecta că va fi ținută o zi întreagă în secție, căci nu avea de gând să coopereze cu ei în niciun fel. Își iubea fratele. În ciuda vieții pe care o ascundea și despre care noi nu știam mare lucru, nu voia ca el să ajungă în închisoare.

ㅤM-a rugat să trec pe la conac să-i duc fratelui ei niște haine. Nu am fost încântată, dar am asigurat-o că mă voi ocupa de asta. Încă aveam conversația noastră în minte și nu îmi surâdea gândul să mă văd din nou cu el la un timp atât de scurt, dar în același timp voiam să-l văd, să fiu sigură că e bine și e doar furios pe mine.

ㅤPetrecusem șapte ani tânjind după el, suferind îngrozitor, dorindu-mi să pot da timpul înapoi să nu se mai ajungă la ce a fost. O ceartă nu era suficientă să mă facă să mă răzgândesc ori să schimbe faptul că sunt fericită că e în viață, alături de mine și Sebastian.

ㅤEra prostesc să mai fim supărați unul pe celălalt. Pierdusem atât de mult timp... timp pe care nimeni și nimic nu ni-l putea da înapoi. Nu voiam să pierdem altul, iar dacă asta însemna să cedez eu prima și să-i duc acele haine, atunci am s-o fac.

ㅤ— E totul în regulă? m-a întrebat mama în vreme ce tatăl meu și Sebastian vorbeau despre ceva și râdeau.

ㅤAm încuviințat fără putere, zâmbindu-le celor doi când s-au uitat la mine. Mi-am reocupat locul și am luat o gură sănătoasă de cafea.

ㅤ— Va trebui să plec câteva ore, le-am spus, iar fiul meu și-a exprimat imediat dezaprobul.

ㅤ— Unde? a oftat micuțul, îmbufnându-se. Mergi să-l aduci pe tati? Nu a mai venit... Va fi din nou plecat mulți ani?

ㅤ— Sigur că nu! m-am grăbit să-l liniștesc, mângâindu-i obrazul ușor. Tatăl tău se va întoarce acasă, am mințit, mimând un zâmbet.

ㅤSebastian a acceptat asta repede, fiind distras de bunica lui care l-a ademenit cu altceva. Eu simțeam că o să o iau razna. Mă durea sufletul să-l mint și să-i dau speranțe false, dar nu puteam să-i spun adevărul. Era doar un copil, nu ar fi înțeles. Mă rugam ca Denis să fi luat în considerare vorbele mele și să-și retragă plângerea. Măcar pentru fiul meu.

ㅤAm plecat imediat după micul dejun, cu inima strânsă ca într-o menghină. Nu mă puteam opri să nu mă gândesc la ce va fi, iar incertitudinea îmi călca pe suflet într-un mod sfâșietor.

ㅤDrumul a fost liber și din fericire nu mai erau jurnaliști prin nicio împrejurime. Ei mai lipseau din haosul acesta. Nici măcar nu sunt sigură ce vor de la noi, nu suntem persoane publice. Ne-am făcut remarcați prin succesul în afaceri, dar ca noi erau alte mii de persoane cărora nu li se acorda atât de multă atenție. Familia mea nu avea să ajungă niciun subiect fenomen la televizor, nu-mi păsa câți bani și la câte cunoștințe trebuia să apelez ca să opresc asta să se întâmple.

ㅤVoiam ca fiul meu să ducă o viață cât se poate de normală. Nu să audă la școală tâmpenii.

ㅤPaznicul m-a lăsat să intru și i-am mulțumit în treacăt, parcând mașina în dreptul intrării în casă ca să nu pierd prea mult timp. Mi s-a părut ciudat când nu i-am văzut pe Cosimo sau Sandu. Armand știam că era de nedezlipit de Iulia.

ㅤM-a neliniștit asta, chiar dacă erau alți oameni desemnați să se ocupe de protecția noastră și a casei. M-a neliniștit pentru că știam că înseamnă că au alte treburi și nu voiam să-mi imaginez cam care ar fi acelea.

ㅤAm urcat treptele în fugă și am intrat înăuntru, plimbându-mi ochii de jur-mprejur. Aveam un sentiment foarte neplăcut care nu voia să plece. Era liniște deplină. Mi-am scuturat slab capul și m-am îndreptat spre etaj. Era insuportabil să stau aici în absența lui Daniel. Simțeam că pereții mă apasă și aerul mă sufocă.

ㅤInima îmi bătea mai tare când m-am apropiat de dormitorul lui Daniel și mi-am șters palmele între ele când am simțit că mi-au transpirat. Era stupid. Nici măcar nu era aici și reușea să mă controleze în felul ăsta. Am răsuflat agasată.

ㅤEra doar un dormitor, dar aveam sentimentul că în momentul în care voi deschide ușa, o mare de apă mă va izbi, înecându-mă. Nu reușeam să mă adun, dar am strâns din dinți și am înaintat oricum.

ㅤDoar ca să încremenesc în secunda următoare. Picioarele mi s-au oprit pe cont propriu, iar ochii mei au rămas blocați pe servanta din cameră, acolo unde se afla un coș foarte asemănător cu cel pe care-l lăsasem pentru Denis. Un nod mi-a apărut în gât și m-am silit să-l înghit, pășind șovăitoare înspre el.

ㅤGroaza m-a cuprins când am realizat că nu semăna, era același. Inima a început să-mi alerge în piept și nu am mai putut gândi limpede.

ㅤ— Ce ți-am spus eu? vocea lui a răzbit în tăcerea grea din cameră și m-a paralizat.

ㅤN-am îndrăznit să mă întorc. Îmi era teamă de ce aș putea vedea. Dar voiam să o fac, pentru că nu eram sigură că este real. Aveam nevoie să-l văd. M-am răsucit încet, întâlnindu-i ochii întunecați care s-au înfipt în mine ca două pumnale. Era rezemat de perete, cu brațele încrucișate la piept și aceeași expresie aspră la care refuză să renunțe.

ㅤ— Te-au eliberat...

ㅤ— Normal că m-au eliberat! a ridicat tonul, țintuindu-mă de podea, cu încruntătura pe frunte. Nu aveau suficiente dovezi să mă rețină, dar nu ai putut avea răbdare. Te-ai dus și te-ai rugat de papagalul ăla!

ㅤAm înghițit în sec, ferindu-mi privirea de-a lui, iar el s-a apropiat, devenind chiar mai furios.

ㅤ— Atât de dor îți era de el?

ㅤMi-am ridicat, consternată, privirea în a lui, scuturând frenetic din cap de parcă a spus cea mai mare prostie auzită vreodată. Cum putea să creadă așa ceva?

ㅤ— Dacă ai fi gândit puțin, nu aș mai fi fost nevoită să mă duc nicăieri! m-am apărat, enervată de aluzia pe care o făcea. N-am vrut ca Sebastian să rămână din nou fără tată!

ㅤ— Nu mi-ai răspuns, a insistat, ochii lui întunecându-se.

ㅤBuzele mi s-au întredeschis de surprindere, iar pulsul mi-a crescut peste valorile normale. În doar câteva minute. De atât a avut nevoie Daniel ca să mă întoarcă pe dos.

ㅤ— Nu, nu mi-a fost dor de el! În regulă? Nu!

ㅤMaxilarul lui s-a încleștat.

ㅤ— D-asta te duci la el cu fiecare ocazie? Îi lași coșuri de cadou? a scuipat întrebările, făcându-mă să tresar când l-a trântit la podea. Îi lași bilețele?!

ㅤN-am mai putut rezista. Furia mi-a trecut prin vene ca o forță invizibilă. Nu puteam să cred cât de puțină încredere are în mine, la ce fel de lucruri se gândește când eu nu i-am greșit niciodată. Cât timp am fost cu el, nici măcar n-am privit alt bărbat, deși el nu merita să-i fiu fidelă după lucrurile pe care le-a făcut. Iar acum, după șapte ani în care a fost dispărut, totul a rămas la fel. Nu meritam acuzațiile astea, nu meritam privirea pe care mi-o arunca.

ㅤ— Mă întrebi dacă am încercat să-i salvez copilăria fiului meu? am întrebat retoric, proțăpindu-mă în fața lui. Dacă am murit și am înviat, gândindu-mă ce o să se aleagă de noi toți? Sau dacă am înnebunit, gândindu-mă cum o să-l omori pe Denis și te voi pierde din nou? Ce mă întrebi dacă am făcut sau nu?

ㅤAm tras aer adânc în piept, furioasă, și am trecut pe lângă el. Nu mai suportam să stau în aceeași încăpere cu el, mai ales când mă acuza de ceva atât de nedrept. De parcă nu știa cât de mult îl iubesc. Am decis să plec înainte să ne certăm și să ajungem într-un punct fără întoarcere.

ㅤ— Ți-am zis eu că am terminat discuția?

ㅤCuvintele lui m-au urmărit, dar nu m-am oprit. Am întețit pasul, auzindu-i pașii hotărâți în urma mea. Lacrimile îmi ardeau colțurile ochilor, iar când mi-am dat seama că nu aveam nicio șansă să ajung la mașină, m-am refugiat în camera mea, încuind ușa cu cheia.

ㅤClanța s-a mișcat imediat, dar am ignorat-o. Furia și durerea mă copleșeau. Am început să mă plimb dintr-un colț în altul, încercând să-mi calmez gândurile, dar vocea lui continua să răsune în mintea mea, zgâriindu-mi inima peste cicatrici vechi. De ce nu putea să mă înțeleagă niciodată? De ce orice încercare a mea de a-l ajuta părea să-l trădeze?

ㅤ— Laura, deschide ușa!

ㅤTonul lui devenise mai tăios. Am ridicat ochii spre ușă, simțindu-i furia de partea cealaltă. După o clipă de ezitare, am descuiat ușa brusc și l-am privit direct, cu ochii încărcați de reproș. El a pășit în cameră, privirea lui fiind un amestec de furie și exasperare.

ㅤ— Ai idee cât de mult mă scoți din minți când faci asta? a întrebat printre dinți, apropiindu-se amenințător.

ㅤ— Și tu știi cât mă doare când mă acuzi pe nedrept? am răspuns aspru, împingându-l slab în piept.

ㅤ— Nu mă enerva, Laura. Încetează să faci lucruri pe la spatele meu.

ㅤ— Ajunge! am ridicat vocea, simțind cum furia mă sufocă. Aproape ai omorât un om nevinovat, iar acum mă tragi pe mine la răspundere?

ㅤ— Tu m-ai omorât pe mine când l-ai ales pe el, a rostit apăsat, privindu-mă cu o ură rece.

ㅤ— Aș face-o din nou, i-am spus fără să gândesc, iar cuvintele mi-au ars pe buze.

ㅤ— O să țin cont de asta.

ㅤAm simțit lacrimile alunecându-mi pe obraji. Privirea lui rece mă sfâșia, dar m-am forțat să-i țin piept.

ㅤ— Nu mi-e frică de tine, Daniel! Nu îți voi permite să le faci rău nici lui Denis, nici lui Sebastian. Datorită mie ești liber. Ai ceva de spus?

ㅤ— Bine că ești suficient de proastă să crezi că asta mă va opri, a replicat disprețuitor. În seara asta, totul se termină.

ㅤPrivirea lui îmi îngheța sufletul. Fiecare gest al lui trăda o hotărâre sumbră. A plecat ca o furtună, lăsându-mă împietrită. Cuvintele lui m-au readus însă la realitate, și am alergat după el.

ㅤ— Oprește-te, Daniel! am strigat, prinsă între panică și disperare.

ㅤEl nu s-a oprit. Am alergat pe scări, apucându-l de braț.

ㅤ— Nu-ți permit să faci asta!

ㅤ— Cine îți cere permisiunea?

ㅤM-a privit scurt, eliberându-se din strânsoarea mea. Am continuat să-l urmăresc, cu inima bătând haotic.

ㅤ— Nu pleca! Ți-am spus să te oprești!

ㅤ— Lasă-mă, Laura!

ㅤCuvintele lui au căzut ca un verdict. A urcat în mașină și a pornit motorul. Am alergat spre el, încercând să deschid portiera.

ㅤ— Trebuie să mă omori întâi pe mine! Ai înțeles?

ㅤCuvintele mele s-au pierdut în zgomotul mașinii pornind. Apoi, un claxon strident mi-a înghețat sângele. Abia atunci mi-am dat seama că eram în mijlocul străzii. Am privit paralizată farurile care se apropiau, iar lumea părea să încetinească în jurul meu.

ㅤFrâna puternică a răzbătut în liniștea covârșitoare, sfâșiind aerul cu un scrâșnet metalic. Am închis ochii instinctiv, corpul încordându-se, pregătindu-se de impact. Timpul părea să se dilate, fiecare secundă devenind o eternitate în care toate gândurile se amestecau haotic: Daniel, Sebastian, frica, regretul, furia...

ㅤUn zgomot surd a urmat, acompaniat de o liniște apăsătoare. Tremurând, am deschis ochii încet. Luminile farurilor mă orbeau, iar inima îmi bătea atât de tare încât părea să-mi dezintegreze pieptul. Mi-a luat câteva clipe să-mi dau seama că eram încă în picioare, neatinsă.

ㅤMașina era oprită la câțiva centimetri de mine, șoferul gesticulând furios prin geam. Respirația mea era sacadată, iar picioarele păreau să-mi cedeze sub greutatea fricii.

ㅤPuteam să pierd totul.

ㅤȘoferul a ieșit din mașină când am refuzat să mă mut din cauza șocului, dar eram prea amețită ca să-mi pese de privirea lui ostilă și furia evidentă.

ㅤ— Ești nebună? Vrei să mori?

ㅤStrigătele lui au fost amuțite când Daniel s-a apropiat de mine, apucându-mi brațul cu o forță care trăda îngrijorarea ascunsă sub furie. Privirea lui m-a țintuit, intensă, întunecată, dar nu complet ostilă.

ㅤCu cealaltă mână, mi-a prins bărbia, ridicându-mi chipul cu o delicatețe neașteptată, contrastând cu brutalitatea gestului anterior. Mi-a întors fața încet, examinându-mă cu atenție, ca și cum ar fi vrut să fie sigur că nici măcar o umbră de durere nu rămăsese nevăzută.

ㅤ— Ești bine? a întrebat răgușit, vocea lui abia mai reușind să ascundă neliniștea.

ㅤAm vrut să-i răspund, dar cuvintele mi-au rămas blocate în gât. Ochii mei s-au intersectat cu ai lui, iar pentru o clipă, toată tensiunea dintre noi a dispărut. Am încuviințat încet, iar el a mârâit, întorcându-se spre șoferul care continua să ne ceară să ne mutăm.

ㅤN-am avut puterea să-l mai rețin. Daniel a trecut pe lângă mine și s-a dus țintă către șofer, apucându-l de guler și trântindu-l cu spatele de portieră. Cel din urmă a scos un icnet.

ㅤ— Unde dracului te uiți?! a urlat Daniel, glasul său răsunând ca un tunet. Știi peste cine era să dai, cretinule?! Soția mea! O să te omor!

ㅤTremurând, șoferul a ridicat mâinile în semn de apărare, încercând să articuleze câteva cuvinte.

ㅤ— Nu am vrut... nu am văzut-o..., a bâiguit, fața lui albă ca varul.

ㅤDar Daniel nu părea dispus să-l asculte. Își încleștase pumnii, iar întreaga lui postură radia o furie necontrolată, gata să explodeze în orice moment. Mi-am făcut curaj și m-am apropiat, inima bubuindu-mi în piept.

ㅤ— Daniel! am strigat, vocea mea tremurând, dar fermă. Lasă-l! Nu rezolvi nimic așa!

ㅤEl nu s-a întors imediat spre mine, dar am văzut cum umerii i s-au încordat mai tare, ca și cum lupta cu un demon interior care îl împingea să nu cedeze.

ㅤAm întins o mână spre el, atingându-i brațul cu blândețe, încercând să-l scot din acel vârtej de furie.

ㅤ— Sunt aici, Daniel, i-am spus încet, încercând să-mi păstrez calmul. Sunt bine, nu s-a întâmplat nimic. Hai să terminăm cu asta înainte să devină mai rău.

ㅤEl s-a întors spre mine pentru prima dată, privirea lui fiind o combinație de furie, frustrare și ceva ce semăna cu frica. Am văzut cum maxilarul i se încordează, iar în cele din urmă și-a eliberat strânsoarea, împingându-l pe bărbat înapoi cu un gest plin de dispreț.

ㅤ— Să nu te mai prind pe aici, a mormăit printre dinți, înainte de a face câțiva pași înapoi, respirând greu. Treci în casă, mi-a ordonat când s-a întors către mine.

ㅤÎncă eram prea buimăcită ca să reacționez. Daniel a răsuflat prelung și m-am trezit luată pe sus, fără nicio șansă de împotrivire. L-am lăsat să mă ducă înăuntru și să mă așeze pe canapea. După aceea s-a îndepărtat, dar eu eram prea prinsă în gândurile mele ca să văd încotro.

ㅤM-am dezmeticit puțin, trecându-mi mâinile peste față și realizând că tocmai am scăpat printre ghearele morții. Dumnezeule! Fiul meu ar fi rămas fără mamă. Totul doar din cauza lui! L-am privit înverșunată când s-a întors cu un pahar cu apă. Am refuzat să-l iau, aproape că i-am dat peste mână.

ㅤ— A fost o prostie să alergi după mine, m-a certat, dar nu l-am băgat în seamă. Dacă nu ar fi putut să frâneze? glasul i-a devenit mai sever și s-a așezat pe măsuța dinaintea mea, încercând să stabilească contactul vizual.

ㅤ— Îți pasă? am întrebat furioasă, privindu-l cu lacrimile în ochi. Atunci ai fi primit ce voiai, Sebastian ar fi fost numai al tău fără să-ți mai bați capul cu mine!

ㅤM-a privit surprins, apoi ofensat. Încruntătura i-a revenit pe chip, iar buzele i s-au strâns iritate. Tăcerea care a urmat m-a făcut să-mi regândesc toate alegerile din viață.

ㅤ— Crezi că vreau să scap de tine? m-a întrebat mai calm. Laura, eu nu exist fără tine! Am nevoie de tine cum am nevoie de băiatul nostru! Cum poți să spui așa ceva?

ㅤM-a redus la tăcere și l-am privit afectată, simțindu-mi inima luptându-mi-se cu creierul. L-am privit lung, scanându-i fiecare cută de pe față și m-am chinuit să-mi regăsesc respirația. Erau ultimele lucruri pe care mă așteptam să le aud de la el vreodată.

ㅤ— Te rog, spune-mi că nu i-ai făcut rău lui Denis.

ㅤAtunci expresia i s-a schimbat și m-am dat în spate când s-a ridicat brusc și s-a îndepărtat, privind absent prin pereții din sticlă dinspre grădină, cu spatele încordat la mine. Puteam vedea că respiră anevoios, dar nu am mai îndrăznit să spun nimic.

ㅤNu puteam să-mi scot din minte coșul acela. Îmi era frică de cum l-a obținut. Îmi era frică de atât de multe lucruri. Și-a întors ușor capul, lăsându-mă să-i văd profilul, iar eu l-am privit cu neputință, îngrozită de ce ar putea ascunde tăcerea lui.

ㅤ— Ți-am spus să te desparți de el, nu ai făcut-o. Ți-am spus să nu te măriți cu el, nu m-ai ascultat și a trebuit să mă ocup eu. Ți-am spus să nu te mai vezi cu el, fugi la el cu fiecare ocazie, folosindu-te de tot feluri de pretexte, devenea mai nervos cu fiecare frază și inima îmi încetinea în piept. Până la urmă, ce vrei, Laura? m-a întrebat direct, răsucindu-se spre mine cu acel chip de piatră care mereu mi-a stârnit fiori. Îl iubești?

ㅤAm clipit dezorientată.

ㅤ— Nu îl iubesc cum te iubesc pe tine, i-am explicat, dar el nu a părut să înțeleagă ce am vrut. A pufnit ironic și mi-a întors din nou spatele. Daniel, mi-a fost alături toți anii ăștia! M-a ajutat cu firma, cu mama, cu Sebastian, cu absolut tot!

ㅤAm oftat când mi-am dat seama că Daniel s-a închis în el, fără să-și mai dorească să discute. Am pășit către el, dar m-am oprit când mi-a făcut semn să nu mă apropii.

ㅤ— Ești nedrept, am murmurat, dar știam că m-a auzit. Tu ai dispărut, am crezut că ai murit, ți-am purtat doliul. Nu e vorba de câteva zile, nici măcar luni; e vorba de ani, Daniel! Ani întregi! Șapte ani! De ce mă judeci atât de rău că m-am atașat de altă persoană? Crezi că aș mai fi făcut-o dacă știam că tu ești în viață? Și totuși, nu am putut să-l iubesc cum te iubesc pe tine!

ㅤCuvintele mele au plutit în aer ca niște săgeți, iar el a reacționat instinctiv, strângând pumnii atât de tare încât articulațiile i-au albit. Dar apoi, într-o mișcare lentă, controlată, i-a relaxat.

ㅤ— Îmi pasă de el, bine? Nu-i vreau răul. Toți anii ăștia mi-a fost sprijin și m-a iubit, a avut toată răbdarea din lume cu mine. Iar fiului tău îi pasă la fel de mult! O să-l rănești dacă se întâmplă ceva cu Denis, de ce nu vrei să înțelegi?

ㅤ— Eu m-am zbătut pentru viața mea din cauza ta, mi-a întors-o cu asprime și am tăcut mâlc, privindu-l consternată în ochi. M-am dus pe câmpul ăla să-ți salvez părinții, deși îi uram, și mi-am omorât tatăl pentru tine!

ㅤAm rămas fără aer. Respirația mea s-a tăiat pentru o clipă, iar pieptul meu parcă se comprimase sub greutatea adevărurilor pe care le arunca asupra mea.

ㅤ— Toate chinurile prin care am trecut ca să mă recuperez, toate cicatricile cu care am rămas, a continuat, glasul lui devenind din ce în ce mai jos, dar cu atât mai apăsător. Toți oamenii nenorociți cu care a trebuit să negociez ca să nu vin la voi cu un război în spate...

ㅤA făcut un pas spre mine, iar eu, involuntar, am dat un pas înapoi.

ㅤ— Am trecut prin toate astea fără să mă gândesc o secundă la mine. Nu mi-a trecut o clipă prin minte să fiu cu altcineva, să mă „atașez" de altcineva. Înțelegi, Laura? a spus el, iar ultima frază a fost aproape un șoptit plin de reproș. Nici măcar o dată.

ㅤAm rămas nemișcată, cu ochii umeziți și cu inima sfâșiată între vina mea și furia lui. Am vrut să-i spun ceva, orice, dar cuvintele nu voiau să vină. Tăcerea dintre noi era grea, plină de emoții nerostite care păreau să apese tot mai tare.

ㅤÎntr-un final, mi-am găsit vocea, slabă și nesigură:

ㅤ— N-am știut... Daniel, n-am știut prin ce ai trecut.

ㅤDar el deja își întorsese privirea, evitând să mă mai privească, iar tăcerea lui a fost mai dureroasă decât orice ar fi putut spune.

ㅤ— Du-te acasă la mama ta.

ㅤCuvintele lui m-au lovit cu brutalitatea unei palme nevăzute, dar m-am încăpățânat să nu cedez. M-am apropiat încet, ignorând avertismentele tăioase din tonul său. Am făcut un pas și încă unul, până când m-am lipit de el, înlănțuindu-l din spate cu brațele mele tremurânde.

ㅤL-am simțit încordându-se, fiecare mușchi al trupului său rigid, ca și cum se pregătea să mă respingă, dar eu am strâns și mai tare, îngropându-mi chipul în spatele său.

ㅤ— Nu mă alunga din nou, i-am cerut, iar vocea mea abia se auzea printre lacrimi. Lăsam emoțiile să se reverse, să cadă odată cu lacrimile care se imprimau pe hainele lui. M-ai înțeles greșit. Eu nu m-am îndrăgostit de Denis, am continuat într-un șuvoi de cuvinte disperate. Nu sunt îndrăgostită de el, ci de tine!

ㅤPentru o clipă, totul a rămas nemișcat. Aerul era dens, aproape imposibil de respirat. Apoi, cu o voce și mai aspră, a răspuns:

ㅤ— Du-te la mama ta, Laura!

ㅤDar eu nu m-am lăsat. Am strâns și mai tare brațele în jurul lui, ca și cum aș putea să-l ancorez acolo, să-l împiedic să plece.

ㅤ— Nu! am strigat printre suspine. Nu plec nicăieri și nici tu nu pleci!

ㅤAtunci s-a întors brusc, eliberându-se din îmbrățișarea mea și apucându-mă ferm de brațe. Ochii lui, injectați de furie, păreau să străpungă direct sufletul meu.

ㅤAm rămas nemișcată, respirând greu, copleșită de intensitatea privirii sale. Însă, în mijlocul furiei, ceva în expresia lui s-a schimbat. Mâinile care mă țineau strâns s-au relaxat ușor, iar privirea i s-a înmuiat când a observat disperarea din ochii mei.

ㅤ— De ce nu vrei să accepți că te iubesc? am întrebat, cu glasul stins. De ce nu poți să înțelegi că ce a fost între mine și Denis nu înseamnă nimic pe lângă ce simt pentru tine?

ㅤL-am văzut cum închide ochii pentru o clipă, ca și cum ar încerca să-și controleze vijelia interioară. Când i-a deschis din nou, furia din privirea lui era domolită, dar rămânea un foc mocnit, o durere adânc înrădăcinată.

ㅤ— Te iubesc, Daniel, am șoptit, cu toată sinceritatea pe care o puteam exprima. Și niciodată, în toți anii ăștia, nu m-am oprit din a te iubi.

ㅤSprâncenele lui s-au încruntat ușor, coborând într-o expresie care trăda o vulnerabilitate profundă, una pe care nu credeam că o voi vedea vreodată la el. Era un moment rar, o crăpătură în armura pe care o purta mereu.

ㅤMâinile lui, calde și ferme, mi-au prins obrajii, obligându-mă să-l privesc drept în ochi. Respirația mi s-a blocat în piept, iar inima îmi bătea nebunește. Era ceva magnetic în intensitatea cu care mă privea, ca și cum întreaga lume se evaporase, lăsându-ne doar pe noi doi.

ㅤAm închis ochii instinctiv când s-a aplecat spre mine, iar buzele lui s-au presat de-ale mele cu o putere copleșitoare. Era un sărut care nu lăsa loc de îndoială, unul care purta cu el toată furia, pasiunea, durerea și iubirea reprimată. Mi-a tăiat orice urmă de gândire, lăsându-mă pierdută în moment, ca o frunză prinsă într-o tornadă.

ㅤMâinile mele s-au ridicat, prinzându-l de umeri, căutând un punct de sprijin în haosul pe care îl declanșase în mine. Tot ce simțeam era el – căldura pielii, mirosul familiar, forța cu care mă ținea de parcă nu avea să mă lase vreodată să plec.

ㅤ— Căsătorește-te cu mine, a suflat peste buzele mele, lăsându-și mâinile să cadă pe talia mea și să mă lipească de el. O să-l las în pace dacă o faci, a adăugat și am înghițit în sec, pierzându-mă în întunericul din irișii săi.

ㅤAcelași întuneric care nu de mult mă seca de viață, dar care acum se simțea ca o a doua casă. Mi-am lăsat mâinile să acționeze după mintea lor, iar ele s-au așezat pe obrajii lui, frământându-i. I-am tras chipul către al meu, lipindu-ne frunțile, putând să aud doar felul în care respirațiile noastre se sincronizau.

ㅤ— Ai făcut asta doar ca să mă convingi să mă mărit cu tine? Îți dai seama cât de nebunească e treaba asta?

ㅤUn zâmbet slab, abia perceptibil, s-a clădit pe buzele lui.

ㅤ— Nebunia e mediul nostru, micuțo, a spus, iar eu am pufnit amuzată. Iar tu ești o femeie încăpățânată, am pufnit involuntar, un râs scurt, dar sincer, care i-a atras un rânjet mai larg. Asta e partea pe care o ador cel mai mult la tine, a adăugat, iar tonul lui blând m-a dezarmat complet.

ㅤEra imposibil de ignorat: felul în care mă privea, felul în care cuvintele lui aveau greutate. Simțeam cum pulsul îmi bubuia în urechi, iar răspunsul îmi stătea pe vârful buzelor, dar ceva mă ținea pe loc. Era frica, poate. Sau poate o parte din mine care încă se lupta să înțeleagă unde se termină iubirea și unde începe dependența de el.

ㅤ— Daniel, nu pot să iau decizia asta pe loc, am murmurat, lăsându-mi mâinile să alunece ușor de pe obrajii lui. Nu așa... nu când mă șantajezi cu asta.

ㅤZâmbetul i s-a șters ușor, iar privirea lui s-a întunecat din nou. Știa că aveam dreptate, dar încă părea hotărât să joace cartea asta până la capăt. Mâinile lui nu s-au desprins de talia mea, ținându-mă aproape, ca și cum ar fi vrut să se asigure că nu-i scap.

ㅤ— Nu e șantaj, Laura, e un târg, a spus cu un calm periculos. Eu fac un pas înapoi, îți ofer liniștea pe care o vrei. Tu... îmi dai ceea ce mi-ai promis în ziua în care ai spus „da". E un simplu echilibru.

ㅤM-am încruntat, frustrată de felul în care întotdeauna găsea modalitatea de a manipula situația în favoarea lui, dar în același timp, simțeam acea familiaritate copleșitoare. Daniel nu era omul compromisurilor, dar acum părea dispus să se agațe de orice, chiar și de o promisiune deșartă.

ㅤ— Nu așa funcționează lucrurile între noi, am replicat încet, uitându-mă fix în ochii lui. Nu vreau să-mi dai liniște pentru că ți-am oferit ceva în schimb. Vreau să o faci pentru că știi că ai încredere în mine. Pentru că mă iubești.

ㅤPentru prima dată, cuvintele mele au părut să-l lovească cu adevărat. S-a uitat la mine, iar pentru o clipă, liniștea dintre noi a fost aproape insuportabilă. Îi vedeam conflictele și luptele interioare, toate gravate adânc în ochii lui.

ㅤ— Ai timp până mâine să-mi răspunzi. Altfel, o să mă ocup de Denis în felul meu, vocea i-a devenit rece și m-am simțit brusc înfrigurată când mi-a dat drumul și s-a dus în biroul lui.

ㅤDe parcă nimic nu se întâmplase. M-am simțit contrariată. Confuză. O respirație slabă mi-a scăpat printre buze, în vreme ce priveam drumul pe care a luat-o.

ㅤBărbatul ăsta continua să mă amețească, așa cum a făcut-o dintotdeauna, dar acum îmi făcuse un lucru foarte clar: nu avea de gând să cedeze.

ㅤDar eu nu plănuiam să-l las să-mi forțeze mâna. Mă căsătorisem cu el în urmă cu șapte ani și am regretat, deși îl iubeam ca o nebună. Acum, dacă voia să fiu soția lui din nou, trebuia să muncească. Meritam să fiu fericită în ziua nunții mele, să am parte de o zi pe care să mi-o amintesc cu drag.

ㅤSă aud măcar o dată de pe buzele viitorului meu soț și tată al copilului meu cuvintele: Te iubesc. Lucrul care părea pentru el mai greu de făcut decât să supraviețuiască unei explozii. 

Sper că v-a plăcut!

Mă găsiți și pe:
Instagram - authorclauurux
TikTok - authorclauurux
Facebook - Author ClauuRux

Pe data viitoare, dragii mei! ❤️