Mă foiesc din nou în pat, dar nu mă pot liniști. Scena mi se repetă din nou și din nou în minte chiar și după ce mi-am promis să nu mă gândesc deloc la ce s-a întâmplat, dar mintea mă pedepsește pentru că n-am ascultat-o și îmi râde în nas cât timp eu simt că ard. Marina m-a lăsat să mă odihnesc după ce i-am povestit tot ce am pățit și după ce am plâns împreună ore întregi, dar n-am putut să adorm. Cum aș putea să dorm când simt atât de multă umilință în suflet? Și da, poate reușesc să-mi înlătur imaginea din minte pentru câteva minute, dar familia mea îi ocupă locul. Eu le povesteam totul, mă sfătuiam cu ei în privință cu orice, dar acum, singura dată când am ales să țin doar pentru mine, mi-a fost știrbită onoarea.

            Mă pun pe spate, privind cu atenție tavanul, dar nu pentru că mi se pare interesant ci pentru că încerc să-mi opresc ochii din a lăcrima. Privitul în sus nu ajută, este doar un mit căci obrazul mi se umezește în câteva secunde. Aud pașii de pe hol și-mi șterg fugitiv lacrimile cât timp ușa se deschide, iar ochii Marinei își fac loc în cameră. Mă pătrunde cu privirea, iar chipul ei se schimbă privindu-mă compătimitor când îmi observă ochii roșii. Se așază în dreptul meu pe pat și oftează, întinzându-se ușor pentru a-mi cuprinde mâna.

          — Laura... trebuie să dai drumul la ce ți s-a întâmplat. Dacă vei continua așa, te va măcina pe dinăuntru până nu vei mai putea ieși din groapa din care refuzi să ieși, spune, iar eu pufnesc, ridicându-mă în șezut.

          — Așa am spus și eu... când am plecat de acolo, știi? o întreb pe un ton stins. Am spus că voi lăsa în urmă, că voi lăsa totul în camera aceea și nu mă voi mai gândi nicio secundă la ce a fost, dar nu pot. E ca și cum am murit și acum trec prin Iad, rostesc cu ochii înlăcrimați. Și mă gândesc... mă gândesc cum n-am putut vedea toate semnalele de alarmă, cum am putut fi atât de credulă și-mi amintesc perfect toate momentele și realizez că dacă ar fi să se întâmple totul de la început... tot l-aș crede, chiar dacă aș da timpul înapoi, aș pica din nou și din nou în capcana lui... îmi face semn să mă opresc, apoi oftează cuprinzându-mi puternic mâna.

           — Alungă-ți gândurile astea, Laura! Ceea ce s-a întâmplat a fost josnic și n-a fost vina ta, nu te poți blama că te-ai îndrăgostit! Ce a spus și făcut el nu te definește și nu te va defini niciodată! Alungă-l, te rog, și nu mai plânge. Nimeni nu-ți merită lacrimile, spune, aplecându-se să-mi șteargă obrazul.

            Zâmbesc amar, iar ea mă îmbrățișează strâns, ajutându-mă să mă liniștesc.

          — Haide să ieșim din casă. Trebuie să iei aer, haide într-un parc, ce spui? sugerează, iar eu oftez. Nu poți sta închisă, haide. Doar astăzi și mâine promit că nu te voi mai stresa cu asta, insistă, iar eu o aprob după ce-i privesc chipul pentru câteva momente. Perfect! Atunci te las să te pregătești, spune entuziasmată, sărind din pat aproape, mergând la ușă. Te aștept în sufragerie, anunță apoi iese din cameră.

           Mă ridic, căutându-mi telefonul. Privesc apelul pierdut de la mama și-mi închid ochii. Am uitat complet că trebuia s-o sun! Dar nu pot vorbi în starea asta, doar aș face-o să se îngrijoreze... tastez un mesaj în care-i spun că sunt la Marina, iar după ce-l livrez nu trec câteva secunde și mama îmi răspunde, spunându-mi să avem grijă și să o sun mai încolo.

            Împrumut niște haine din dulap, urmând să merg la baie.

            Am un șoc când îmi observ chipul în oglindă încât încremenesc, privind epava pe care o prezintă în fața mea. Respirația mi se taie în timp ce mă apropii pentru a atinge oglinda, asigurându-mă că este real ceea ce văd, iar realitatea mă lovește din nou. Îmi îndepărtez mâna ca arsa, privindu-mă pentru încă câteva momente, urmând să dau drumul la apă și s-o arunc pe față. Îmi spăl fața cu frenezie, sperând să curăț murdăria care a rămas pe mine din vina lui, sau cel puțin asta mi-a rămas întipărit în minte.  Subconștientul mă face să mă simt murdară și oricâtă apă aș folosi nu pot îndepărta ideea asta. Așadar, ajung din nou la ura de sine pentru că i-am permis să mă aducă în ipostaza asta. M-a adus în ipostaza în care întunericul lui a devenit mizerie pe pielea mea, și ce este cel mai rău, mizeria pornește din interior. Ca un virus, se răspândește peste tot și orice metodă aș încerca ca să combat asta, nu-l oprește, îl face mai puternic, iar pe mine mai slabă. Expir zgomotos, privindu-mi chipul umed în oglindă și încep să înțeleg că eu îmi pierd rațiunea. Toată viața am stat mândră în fața tuturor, iar acum că mi-a furat asta, sunt dezechilibrată. 

          Intru în duș și las apa să-mi cuprindă tot trupul, urmând să-mi continui obsesia, încercând să-l șterg din toate locurile în care m-a atins. Dar nu-l pot îndepărta și trebuie să accept asta. Apuc halatul și imaginea lui îmi revine în minte, făcându-mă să-l scap din mână. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că un halat mi-ar putea cauza asemenea amintiri neplăcute, într-o manieră atât de puternică încât nu-l pot îmbrăca fără să-mi simt pielea că arde. Apuc un prosop pe care-l înfășor în jurul meu, grăbindu-mă să ies din încăperea asta.

         Termin să mă pregătesc și ies din cameră, pășind nesigură spre sufragerie. O observ pe Marina, așteptându-mă îngrijorată. Se ridică bucuroasă când mă vede, iar o urmă de zâmbet se chinuie să-mi apară pe față.

         — Am crezut că nu vei mai veni!

         —  Și eu am crezut același lucru, poate că aveai dreptate, chiar trebuie să ies afară, mărturisesc, iar ea zâmbește.

         — Păi și ce mai așteptăm? Haide, parcul e chiar peste drum! spune entuziasmată, luându-mi-o în față.

          Inspir apoi ies din casă, urmând-o pe șatenă. Încerc să fiu calmă, dar simt privirile tuturor pe mine, de parcă toți ar ști ce s-a întâmplat. Îmi trag mai bine paltonul pe mine, încercând să evit privirile oricui.

         — Te simți bine? o aud pe Marina și mă trezesc din transa în care intrasem.

         — Știi... nu pot face asta! spun, dând să plec.

         — Laura! vocea Marinei umple încăperea, iar mâna ei mă oprește. Nimeni nu știe nimic, bine? Liniștește-te, șoptește, privindu-mă direct în ochi. Uită-te în jurul nostru, nimeni nu ne privește și nimeni nu te judecă, continuă, iar eu o ascult și realizez că are dreptate.

          Încuviințez, urmând-o până în parc. Se așază pe una dintre bănci, privindu-mă nedumerită. Mă așez lângă ea și-mi închid ochii, lasând aerul rece de sfârșit de toamnă să-mi umple plămânii.

           — Trebuie să-ți revii... mă doare să te văd așa, rostește și eu îmi îndrept privirea spre ea. Va trebui să vii la firmă, îl vei vedea aproape zilnic. Trebuie să te pregătești psihic!

          — Nu mai vreau să vorbesc despre asta, doar gândul mă doare, mărturisesc, iar ea oftează.

          — Încă-l iubești..., spune, captându-mi atenția și privirea plină de foc care o face să înghită în sec.

          — Nu l-am iubit niciodată! Nu pot iubi un om ca el. Îl urăsc, Marina! Îl urăsc atât de mult încât o să-l ard în focul pe care mi l-a pornit în suflet! El mi-a fost trezire, iar eu îi voi fi iad! mărturisesc, surprinzând-o pe Marina.

          — Laura... nu lăsa ura să-ți mănânce sufletul. Lasă-l în urmă, i-ai face mai mult rău, ignorându-l. Faptul că vrei să te răzbuni, i-ai face doar pe plac, încearcă să mă facă să mă răzgândesc, dar este prea târziu pentru asta. Mai bine i-ai spune tatălui tău să-l alunge și așa vei trăi liniștită! continuă sub privirile mele atente.

          — Nu-i pot spune tatei așa ceva... l-ar ucide! O să-l bat cu propriile arme, Marina, ceea ce a făcut nu poate fi uitat și lăsat nepedepsit. Și Dumnezeu știe că nu pot aștepta ca dreptatea divină să se înfăptuiască pentru că deși stau în fața ta dreaptă, eu sângerez pe dinăuntru. Iar sângele se plătește cu sânge!

          Pot citi pe chipul ei îngrijorarea și teama, dar nu poate înțelege ceea ce simt și știu că încearcă atât de mult să mă înțeleagă. Dar ceea ce a pornit el între noi doi, nu poate fi înțeles de alți și nu se va încheia dacă-l alung sau dacă fug. Singura cale prin care pot  să-mi recuperez viața este să-l fac pe el să simtă ce am simțit eu. El m-a atacat prin familia mea, iar eu voi face același lucru.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

1557 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!