Angel

– Ne pare rău, mi-a spus proprietarul cofetăriei întinzându-mi un plic în care se afla salariul meu pe toată luna.

Am luat plicul și am ieșit cu capul în jos din local. Și, uite așa, am rămăsesem fără loc de muncă. Nu îl puteam învinui pe el. Bărbatul nu avea nicio vină că afacerea lui mai funcționa. De când se deschisese noua patiserie pe cealaltă parte a străzii, toată lumea mergea doar la ei. Era clar că, la un moment dat, avea să dea faliment. Dar nu mă pregătisem pentru asta. Nu aveam niciun alt loc de muncă și știam că avea să îmi fie foarte greu să găsesc altceva. Nu găseai oriunde pe cineva care angajeze o tânără fără facultate, care știe doar să gătească.

Mă îndreptam spre casă atunci când am auzit pași în spatele meu. Era deja întuneric afară și destul de târziu, așa că nu mă așteptam să mă întâlnesc cu cineva pe drum. Dar universul avea alte planuri. Din instinct, am început să merg mai repede. Nu mă simțeam în siguranță și tot ceea ce îmi doream era să merg acasă.

M-am oprit pe loc pentru a verifica dacă am suficienți bani în portofel pentru a chema un taxi. Aș fi ajuns mai repede acasă. Înainte să pot scoate portofelul din geantă, mi-am auzit numele strigat de o voce cunoscută.

– Angel.

M-am întors spre sursa vocii și l-am văzut pe Nicholas, fostul meu iubit, stând chiar în fața mea. Era fostul meu iubit dintr-un motiv întemeiat. Aflasem că mă înșală atunci când am mers la el acasă cu un tort pregătit de mine pentru a-i face o surpriză de ziua lui și l-am găsit în pat cu o altă fată. Asta s-a întâmplat acum un an, la scurt timp după moartea bunicii. Am fost devastată atunci deoarece nu o pierdusem doar pe ea, ci și persoana alături de care credeam că îmi voi întemeia o familie. A fost cea mai proastă perioadă din viața mea.

Acum, Nicholas încerca să mă facă să îl iert. Mă căuta aproape zilnic de când mă despărțisem de el și îmi tot spunea că totul fusese doar o greșeală și că nu simțea absolut nimic pentru bruneta cu picioare lungi din patul lui. Am ales să nu îl cred. I-am spus de nenumărate ori că nu va mai putea fi nimic între noi dar el nu înțelegea asta.

– Trebuie să vorbim, a spus.

– Nu cred că avem ce vorbi, am ridicat din umeri. Pentru a mia oară, te rog să mă lași în pace. Concentrează-te pe viața ta și lasă-mă și pe mine să mi-o trăiesc pe a mea.

– Nu înțelegi. Angel, a fost doar o greșeală. Mai dă-mi o șansă. Îți voi demonstra că m-am schimbat. Nu voi mai repeta greșeala asta, spunea el.

Dar știam că mă mințea. Consideram că o persoană care a făcut o dată acest gest va continua să îl facă la nesfârșit. Nu puteam risca să cred în promisiunile mele și să îi permit să îmi frângă inima din nou.

Am oftat, neștiind cum aș putea să scap de el. Nu îmi plăcea situația în care mă aflam dar nu voiam să fiu rea cu el sau să îl jignesc. Poate că ar fi meritat-o însă nu îmi stătea în caracter să fac asta. Voiam să îi explic ce simt într-un mod calm ce simt și speram că va înțelege că vreau să mă lase în pace.

Când mă așteptam mai puțin, Nicholas m-a prins de încheieturile mâinilor și m-a strâns tare.

– Te rog să îmi dai drumul, am spus.

Nicholas a încercat să mă tragă după el, spre mașina sa parcată pe alee. M-am opus dar asta cred că l-a ambiționat mai tare pentru că a continuat cu mai multă forță. De nicăieri, a apărut un polițist, fix când aveam nevoie de el.

Era înalt. Foarte înalt. Cred că era cu cel puțin treizeci de centimetri mai înalt decât mine. Era brunet cu părul tuns scurt, avea o barbă scurtă și îngrijită și o musculatură bine definită. Uniforma stătea fixă pe bicepșii lui și mi-a luat câteva secunde până am putut să îmi iau ochii de la aceștia.

Mă temeam pentru Nicholas. Era nervos și știam că atunci când se află într-o stare de genul nu se poate controla. Iar polițistul din dreapta mea nu părea genul prea îngăduitor. Temerile mi s-au confirmat în momentul în care Nicholas a reușit să îl enerveze atât de tare încât polițistul l-a lovit atât de tare încât l-a lăsat pur și simplu pe jos, incapabil de a se mai ridica.

Atunci când polițistul mi-a spus să urc în mașina lui și mi-a cerut adresa pentru a mă duce în siguranță acasă, am fost în șoc. Ultimul lucru pe care mi-aș fi dorit să îl fac era să rămân cu Nicholas. Dar știam că, dacă nu voi face asta, pentru el va reprezenta un motiv în plus de nemulțumire. Totuși, în momentul în care bărbatul în uniformă mi-a spus să îl urmez, picioarele nu m-au mai ascultat și l-au urmat pe el. Astfel, am reușit să ajung acasă în acea seară. Dar teama că Nicholas va veni după mine și va avea o reacție chiar mai exagerată decât cele de obicei nu m-a lăsat să dorm toată noaptea.

A doua zi, dacă tot rămăsesem fără loc de muncă, mi-am permis să stau în pat până târziu. Aveam să rezolv această problemă curând dar aveam nevoie de câteva zile de relaxare. Când m-am hotărât, în sfârșit, să îmi încep ziua, am mâncat micul dejun iar apoi m-am îmbrăcat cu o rochie neagră, simplă și am plecat de acasă. M-am oprit la o florărie, de unde am luat un buchet de trandafiri albi, ca mai apoi să mă îndrept spre destinația mea.

Ajunsă la cimitir, am înaintat timidă pe poteci până am găsit mormântul bunicii. Am pus buchetul lângă piatra funerară iar eu m-am așezat pe jos în fața acestuia.

– Ți-am adus florile tale preferate, am spus.

Agatha Andrews

Mă întrebam câți oameni trec în fiecare zi pe lângă mormântul ei și nici măcar nu îi citesc numele, în același mod în care și eu treceam pe lângă mormântul altora fără a le da importanță. Oamenii aceia nu vor ști niciodată cât de importantă a fost această femeie pentru mine. Atunci când eram mică iar părinții mei au murit, ea nu s-a gândit de două ori înainte să mă ia la ea. Știa că un copil este o responsabilitate enormă și, totuși, și-a asumat această povară.

Pentru că adevărul este că am fost o povară pentru ea. Nu ar fi recunoscut niciodată asta dar știu că eram o pacoste atunci când mă îmbolnăveam des iar ea stătea trează nopți întregi la rând pentru a avea grijă de mine sau când mă ajuta cu temele la matematică chiar dacă amândouă înțelegeam la fel de puțin din acele exerciții. Cu atât mai mult, știu că se simțea prost pentru că alți copii de la școală aveau unele lucruri pe care noi nu ni le puteam permite. Salariul și, ulterior, pensia ei au fost prea mici pentru a mă răsfăța. Dar am avut strictul necesar, așa că nu m-am plâns niciodată. Alte persoane nu aveau nici măcar atât. Mie îmi trebuia doar bunica. Dacă o aveam pe ea, nu îmi lipsea nimic.

Cel mai mare regret al meu este faptul că nu am putut să am o ultimă conversație cu ea înainte să moară. Totul s-a întâmplat atât de brusc încât nu am apucat să procesez ce s-a întâmplat decât abia după înmormântare. M-am întors acasă după o zi normală de muncă și am găsit-o în patul ei. Inițial, am crezut că doarme, Dar nu a durat mult până mi-am dat seama că de fapt nu dormea, ci suferise un infarct.

Mi-ar fi plăcut să apuc să îi spun că îi sunt recunoscătoare pentru absolut tot ce a făcut pentru mine și că aș alege-o să îmi fie bunică și să mă crească în toate viețile mele viitoare. Nu mi-aș fi putut imagina să îmi trăiesc copilăria alături de altcineva. Ea mi-a dat o educație cu care mă mândream. M-a învățat să fiu o persoană modestă, să îi ajut pe alții atunci când pot și să fiu înțelegătoare. Tot de la ea moștenisem pasiunea pentru gătit, în special pentru dulciuri. Bunica era cel mai bun bucătar pe care îl cunoscusem și m-a făcut să mă îndrăgostesc și eu de arta culinară. Învățasem să fac mâncarea exact ca ea și, în zilele în care mi se făcea foarte dor de ea, mâncarea mă făcea să simt că este gătită chiar de ea și, astfel, o simțeam mai aproape.

– Să știi că sunt foarte fericită. Totul merge foarte bine la locul de muncă. În curând, cred că voi reuși să strâng toți banii pentru facultate.

Mereu când veneam la mormântul ei și vorbeam cu ea, aveam impresia că bunica mă putea auzi. De aceea, încercam să nu menționez niciodată lucrurile care mergeau prost în viața mea. Nu voiam să o necăjesc. Am păstrat obiceiul acesta de pe vremea când era în viață.

Am mai stat puțin de vorbă cu ea, după care m-am ridicat de pe jos și am plecat spre casă. După evenimentul de ieri cu Nicholas, eram de zece ori mai atentă la împrejurimile mele. Nu voiam să risc să dau ochii cu el după ce trecuse atât de puțin timp de când el fusese lovit de un polițist din cauza mea și nu știam cum se va comporta atunci când mă va vedea, având aceste informații în minte.

Am ajuns acasă iar apoi m-am schimbat în pijamale. Era abia ora opt seara dar nu urma să mai plec nicăieri, așa că puteam să mă bag în pat devreme și să mnânc o înghețată sau să văd un film. Și fix asta am făcut. Am petrecut întreaga seară singură în dormitorul meu, luptându-mă cu o cutie de înghețată de jumătate de litru și am văzut cea mai proastă comedie romantică din viața mea. Atunci când m-am ridicat din pat pentru a merge la bucătărie să arunc cutia în care se aflase cândva înghețată, am auzit o bătaie în ușă.

Primul meu instinct a fost să mă panichez, gândindu-mă că era Nicholas. Ultimul lucru pe care mi-l doream era să rămân singură cu el în apartamentul meu. A fost în stare să mă tragă după el pe stradă, unde l-ar fi putut vedea oricine. Nu voiam să mă gândesc ce ar fi făcut dacă știa că nu era nimeni acolo care să îmi ia apărarea.

M-am îndreptat încet spre ușă, având grijă să nu fac niciun zgomot. În caz că era într-adevar Nicholas, aveam de gând să mă prefac că nu sunt acasă și să aștept să plece. Și nu ar fi putut fi altcineva. Cine m-ar fi putut vizita la ora aceea? Era deja trecut de ora zece seara. Eram aproape de ușă atunci când am auzit din nou o bătaie insistentă, lucru care m-a făcut să tresar. Mi-am pus mână la gură pentru a nu scoate niciun zgomot. M-am ridicat pe vârfuri și m-am uitat pe vizor. Spre surprinderea mea, nu era Nicholas de cealaltă parte a ușii. Ci polițistul de ieri.

M-am întrebat ce căuta acolo la ora aceea? Și cum făcuse rost de numărul apartamentului meu?

Mi-am scuturat capul încercând să alung aceste întrebări din mintea mea și am pus mâna pe clanță. Până la urmă, nu aveam niciun motiv să mă îndoiesc de el. Era polițist. Probabil venise să se asigure că sunt bine și că Nicholas nu mă mai căutase după seara trecută. Am deschis ușa și am ridicat capul pentru a putea face contact vizual cu el. Uitasem cât de înalt era omul acesta. Parcă aș fi vrut să îl invit în casă doar ca să văd dacă s-ar lovi cu capul de tocul ușii.

– Bună seara, a spus el. Sper că mă ții minte de ieri.

A făcut o pauză, probabil așteptând un răspuns de la mine.

– Desigur, am spus. Mulțumesc din nou pentru... ajutor.

Bărbatul m-a scanat cu privirea din cap până în picioare. Începusem să regret că mă schimbasem în pijamale. Nu voiam să arăt așa în timpul unei conversații cu un polițist. În special, mă făceau de râs papucii în formă de ren, cu coarne, pe care îi purtam pe tot parcursul anului, nu doar în perioada Crăciunului.

– Aș vrea să vorbesc ceva cu tine. Pot intra?

Am cântărit puțin situația dar mi-am dat seama că nu aveam de ales. Nu puteam refuza un polițist. Am făcut un pas în spate și i-am făcut loc să intre. Acesta a trecut pragul, aplecându-se puțin atunci când a intrat pe ușă. În fine, nu s-a lovit cu capul de tocul ușii. Probabil s-a gândit la același lucru ca mine și a fost atent la acest detaliu.

L-am condus în living, unde s-a așezat pe canapeaua gri. M-am trântit și eu pe fotoliul de lângă, apoi am așteptat să spună el primul ceva. Doar el era cel care a venit la mine. Văzând că nu spune nimic și că, mai degrabă, se chinuie să își găsească cuvintele, am spart eu gheața.

– Îți aduc un pahar cu apă? Ori poate o cafea? Nu, este prea târziu pentru cafea. Un ceai, poate?

– Nu, mulțumesc, mi-a răspuns.

Și-a frecat mâinile și și-a sprijinit genunchii pe coate.

– Știu că va suna ciudat dar o voi spune direct.

Inima a început să îmi bată tare atunci când am auzit asta. Părea ceva mult mai important decât anticipasem. Și ce ar fi putut să îmi spună el atât de serios încât?

– Trebuie să ne căsătorim.