Alex

Nu am plâns la înmormântarea bunicului meu. Nu am plâns nici măcar atunci când părinții mei au fost uciși în fața mea. Nici atunci, și nici acum, nu am avut timp să îmi arăt emoțiile. Eu eram cel care îi consola pe alții. Nu mi-am permis să mă las eu consolat de ei. Nu așa stăteau lucrurile. Eu eram fratele mai mare. Eram responsabil de trei omuleți care au rămas fără mamă și tată. Nu m-am gândit niciodată că și eu eram în exact aceeași situație ca ei. Cât timp lor le era bine, eram și eu fericit.

Însă acum, pentru prima dată după mult timp, mă simțeam neputincios. Frații mei mai mici, gemenii Connor și Darla, plângeau atât de tare încât aveam impresia că vor leșina în orice moment. Măcar Brandon, care era doar cu doi ani mai mic decât mine, își ascundea emoțiile la fel de bine. Evenimentul la care am luat parte amândoi atunci când aveam doisprezece, respectiv zece ani ne-a schimbat cu totul pe amândoi. Înainte să vedem cum părinții noștri au fost uciși eram doi copii normali. Ne bucuram de viață și așteptam să îi întâlnim pe frații noștri ce se aflau în pântecul mamei. Însă, din acea zi, totul s-a schimbat pentru noi.

Am încercat pe cât posibil să nu îl las pe Brandon să simtă lipsa părinților noștri. L-am învățat să meargă pe bicicletă în locul tatei și am învățat să calc doar pentru ca el să meargă la școală cu hainele îngrijite, așa cum ar fi făcut mama. Dar știam că nu puteam înlocui vreodată grija și prezența unor părinți. Connor și Darla nu i-au întâlnit niciodată pe părinții noștri, pentru că s-au născut în ziua în care ei au murit. Spre deosebire de noi, ei nu au niciun fel de amintire cu ei. Mă tot întrebam dacă era ceva bun sau rău.

După ce înmormântarea a luat sfârșit, toți patru ne-am întors acasă. După ce părinții noștri au murit, mi-am făcut o promisiune că nu voi lăsa această familie să se despartă vreodată. Am încercat din răsputeri să fac în așa fel încât să rămânem uniți și le-am impus o singură regulă fraților mei, aceea de a locui împreună alături de bunicul. Mereu am crezut că prima care se va abate de la regulă va fi Darla, cunoscând firea ei rebelă. L-am bănuit chiar și pe Brandon, crezând că își va găsi o fată și va vrea să se mute singur cu ea. Nu mi-a trecut niciodată prin cap că cel care ar putea rupe promisiunea va fi chiar bunicul.

Acum, casa părea goală fără el. Ziarele pe care le citea zilnic erau încă împrăștiate pe măsuța de cafea din living, acolo unde le răsfoia în fiecare dimineață. Pantofii lui încă erau lângă ușa de la intrare iar haina lui de iarnă zăcea atârnată în cuier, chiar dacă era mijlocul lui iulie. Totul din acea casă îmi amintea de el. Brusc, eram din nou Alex mic, care și-a pierdut părinții, dar trebuie să fie puternic pentru frații săi.

Primele zile au fost cele mai grele. Din instinct, îmi tot venea să îl strig pentru a-l întreba ceva sau pentru a-i da o veste. Ba chiar, atunci când mă întorceam seara târziu de la serviciu, intram încet în casă pentru a nu-l trezi, deoarece știam că are un somn sensibil și orice zgomot, oricât de mic, îl putea trezi. Până când am realizat că nu mai avea sens să fac toate astea.

M-am putut relaxa puțin doar atunci când am văzut că frații mei încep să își revină. Atunci când Connor și Darla nu mai plângeau zilnic iar Brandon nu mai stătea peste program la compania sa. Avea tendința de a se cufunda în muncă pentru a-și îneca sentimentele, exact cum făceam și eu, așa că îmi era ușor să îmi dau seama când avea o problemă pentru că întârzia acasă. Dar, la o lună de la moartea bunicului, parcă totul revenise la normal. Brandon se întorcea acasă la ore acceptabile, Darla începuse să iasă din nou zilnic în oraș cu prietenele ei iar Connor își reluase activitatea la școala de muzică. Abia când am văzut că ei sunt mai bine mi-am permis și eu să nu mă mai gândesc la tot ce se întâmplase și să mă concentrez pe altceva.

Cunoscând motivația pentru alegerea mea de a deveni polițist, nu pot spune că a fost o meserie pe care am adorat-o încă de când am început să o practic. Din contră, mi se părea obositor să fiu toată ziua pe teren și să fiu chemat la altercații între oameni beți sau pentru pisici blocate în copac. Dar acum începusem să apreciez aceste momente pentru că îmi țineau mintea ocupată, indiferent de cât de plictisitoare ar fi fost.

Era destul de răcoare afară atunci când patrulam străzile din centru într-o seară de august. Eram plictisit și tot ce îmi doream era să mă întorc acasă pentru a mă culca. Chiar când eram pe punctul de a-mi scoate telefonul din buzunarul pantalonilor pentru a verifica ora exactă pentru a șasea oară în ultimele cinci minute, am auzit o voce subțire.

– Te rog să îmi dai drumul.

Am traversat strada și am rămas ascuns în spatele unei dube pentru a analiza situația. Un bărbat cu o față asemănătoare cu a unei vidre în dureri ținea de încheietură o fată care părea vizibil deranjată de prezența lui. Cu toate că o vedeam de la spate, îmi puteam da seama că blonda micuță încerca să se elibereze din strânsoarea lui.

– Nicholas, te rog. Ți-am spus de un milion de ori. Nu vreau să mă împac cu tine. Încetează să mă cauți.

Judecând după vocea tremurândă, aș fi putut jura că stătea să plângă. În momentul în care bărbatul a început să o tragă pe fată după el spre mașina sa, am știut că trebuie să intervin. Am ieșit de după dubă și m-am apropiat calm de cei doi.

– Bună seara. Mă scuzați că vă deranjez. Aș dori să știu ce se întâmplă aici, am spus.

Fata a ridicat capul spre mine și am simțit că îmi cerea din privire să o ajut.

– Nu se întâmplă nimic, spuse el. O ceartă banală între îndrăgostiți.

Încheieturile ei înroșite din cauza lui mi-au atras atenția.

– Prietena ta cred că ar spune altceva, am comentat. Domnișoară, te deranjează acest om?

A încercat să spună ceva dar s-a oprit în ultima secundă, parcă fiindu-i frică de el.

– Te rog să ne lași în pace, a intervenit bărbatul. Nu ai niciun motiv să te bagi în discuțiile unui cuplu.

Am aruncat o ultimă privire asupra fetei din stânga mea.

– Ai dreptate, am spus. O să vă las în pace.

M-am întors cu spatele la el și am făcut doi pași în față dar m-am răsucit în ultimul moment, surprinzând urâtul cu un pumn în falcă. Acesta a căzut pe jos, plângându-se de durere mai ceva ca o fetiță care și-a scos primul dinte de lapte. Deși, văzând că scuipă niște sânge, s-ar putea să nu fi fost departe de adevăr și chiar să îi fi scos un dinte fraierului.

Fata își acoperise gura cu ambele palme, șocată. Aceasta se aplecă spre el dar m-am poziționat în fața ei, blocându-i accesul la epava care zăcea pe jos.

– De ce vrei să îl ajuți? am întrebat-o. Am venit aici pentru că am văzut cum te brusca. De ce te-ar interesa acum dacă este bine?

Fata nu reuși să îmi răspundă pentru că ceva din spatele meu îi distrase atenția. Știam deja ce se întâmplă fără a mă întoarce. Mereu am considerat că am o vedere periferică peste medie și am profitat de acest atuu. L-am văzut pe urât cum s-a ridicat de pe jos și încerca să mă atace așa că l-am lovit puternic cu cotul în abdomen încă stând cu spatele la el. Am pufnit amuzat atunci când am auzit un zgomot puternic, semn că picase din nou.

– Vino cu mine, i-am spus fetei.

Am început să merg spre mașina mea dar m-am oprit atunci când am văzut că ea nu mă urma. Încă dezbătea în sinea ei dacă să rămână alături de el sau să vină cu mine.

– Să știi că nu sunt genul care să spună ceva de două ori. Vii cu mine sau nu?

Grăbită, blonda și-a ridicat de pe jos geanta care probabil căzuse în urma altercației și a venit grăbită spre mine. I-am deschis portiera din dreapta iar ea s-a așezat pe scaun. M-am urcat și eu la volan și am pornit motorul.

– Unde locuiești? am întrebat-o.

Mi-a spus timidă adresa ei și am condus într-acolo. Am oprit la culoarea roșie a semaforului și nu am putut să nu observ modul în care își freca încheieturile.

– Probabil ar trebui să pui niște gheață acolo, i-am spus.

A tresărit atunci când am început să vorbesc. Oare prin ce a trecut cu acel bărbat, dacă ajunsese să fie speriată doar de vocea mea? A încuviințat din cap și nu a scos nicio vorbă tot drumul. Am oprit în fața blocului său dar nu am descuiat portierele mașinii.

– Dacă acel individ continuă să te deranjeze, ar fi bine să ceri un ordin de restricție împotriva lui. Nu va fi mereu cineva acolo care să te salveze de el.

Fata de lângă mine, al cărui nume nu îl știam, a întors privirea spre mine. Avea un chip frumos, cu trăsături delicate, buze rozalii și pline și ochi mari, căprui.

– Îți mulțumesc pentru drum, domnule...

Privi atentă insigna din pieptul meu.

– Domnule Alex.

A coborât din mașină ignorând complet toate sfaturile pe care i le dădusem. Poate ar fi trebuit să îi cer numele și numărul de telefon, pentru a o verifica din când în când. Nu m-ar fi deranjat să știu că era în siguranță iar știrbul acela nu o mai căuta. Dar, după atâția ani în domeniu, m-am împăcat cu ideea că nu putem proteja pe toată lumea chiar de fiecare dată. Am călcat accelerația și am plecat spre secție.

După alte câteva ore plictisitoare petrecute la birou, am reușit să plec spre casă. Când am intrat pe ușă, mi-am dat seama că toată lumea dormea pentru că nu se auzea niciun zgomot în casă. Eram atât de obosit încât deja nu mai simțeam oboseala. Nu cred că asta avea sens pentru altcineva dar pentru mine era perfect logic. Așa că am ales să merg în camera bunicului. Încă mi se părea ciudat că nu mă privea din fotoliul său, așa cum o făcea mereu. Dar nu venisem în camera lui ca să plâng, ci ca să recitesc scrisoarea pe care mi-o lăsase.

Am scos-o dintr-un sertar al biroului său, acolo unde o pusesem astfel încât doar eu să știu de ea, și m-am trântit în fotoliul lui. Mi se părea oarecum ilegal să stau în el dar am trecut peste acest aspect. Am despăturit hârtia și m-am blocat la vederea femeii din poza ruptă pe jumătate. Agatha. Bunicul povestea mereu despre ea. Atunci când gemenii erau mici și nu puteau dormi, el le spunea povești de dragoste. Îi mințea că le inventa pe loc dar eu știam că toate erau reale și că erau amintirile sale cu femeia din poză.

Povestea lor era chiar tristă. S-au iubit dintotdeauna dar părinții lor s-au opus căsniciei dintre ei. Au fost obligați să se căsătorească cu persoane pe care nu le iubeau și au fost triști tot restul vieții din această cauză. Dar, cumva, au reușit să păstreze legătura. Bunicul are o cutie plină de scrisori de la și către Agatha. Atunci când a auzit că ea a murit, anul trecut, a fost la fel de trist ca atunci când fiul și nora lui au murit. Îmi pot doar imagina cum este să iubești o persoană atât de mult încât să compari durerea provocată de moartea sa cu durerea provocată de moartea copilului tău. Niciodată nu am crezut în iubire. Mi s-a părut ceva inutil care doar ne complică vieție și ne întunecă mintea, făcându-ne să luăm decizii iraționale. Dar bunicul nu gândea așa. O iubise pe bunica însă niciodată nu o uitase pe Agatha, adevărata lui dragoste.

Am recitit ultima scrisoare pe care a scris-o înainte să moară. Ar fi trebuit să mă onoreze faptul că, dintre toate persoanele, alesese să mi-o adreseze mie. Însă acest lucru nu era posibil din cauza conținutului ei. Ultimele rânduri erau cele mai importante.

„Nepoata Agathei a rămas acum singură. Nu are părinți, ea era singura ei rudă. Protejeaz-o tu, dacă eu nu am reușit să fac același lucru pentru bunica ei. Căsătorește-te cu ea. Asta ne-am dorit cel mai mult eu și Agatha."

Mă simțeam flatat să știu că două persoane atât de înțelepte mă considerau capabil și demn de a avea grijă de o persoană. Însă asta punea asupra mea mai mult presiune decât mi-ar fi plăcut. Adică, am avut grijă de frații mei toată viața și eram polițist. Să protejez oameni este lucrul la care mă pricepeam cel mai bine. Dar să mă căsătoresc cu o persoană pe care nu o cunoșteam și să fiu responabil de ea pentru tot restul vieții? Nu știam cum ar fi trebuit să procedez în această situație. În poliție, ești învățat cum să acționezi în anumite situații. Să nu îți pierzi calmul, când să ataci, când să rămâi ascuns. Dar nicăieri nu erai învățat ce ar trebui să faci atunci când te vezi în situația de a face un lucru pe care nu vrei, doar pentru a onora rugămintea bunicului tău.

Mi-am frecat tâmplele și m-am lăsat pe spate în fotoliu. Acum înțelesesem de ce îi plăcea bunicului să stea în el mare parte din zi. Era al naibii de comod. Cu greu m-am ridicat din el și mi-am mișcat picioarele până în dormitorul meu. Mi-am făcut un duș și m-am trântit în pat. Următoarea zi avea să fie una a naibii de grea.

A doua zi, când m-am întors acasă, am dat jos de pe mine uniforma și m-am îmbrăcat cu o pereche de pantaloni negri de stofă și o cămașă albă. M-am dus în garaj, m-am urcat în mașina mea și am plecat. Atunci când am ieșit pe strada principală, am oprit la semafor și am profitat de ocazie pentru a deschide plicul de la bunicul. În interiorul său se afla adresa la care o puteam găsi pe fata... adică, viitoarea mea soție. Am citit fugitiv literele de pe foaie iar locația mi se părea a naibii de cunoscută.

Am ajuns în fața unui bloc cu patru etaje, vechi. Am urcat până la ultimul etaj și am bătut la ușa apartamentului notat pe foaie. Nu m-am mirat deloc atunci când am văzut cine mi-a deschis ușa.