Privesc cerul înstelat prin geamul mare de la camera mea. Luna se ascunde după un nor de formă bizară și dintr-o dată devine totul foarte sumbru, prea întunecat, prea noapte...

        De când el a plecat, chiar și zilele cele mai însorite sunt lipsite de lumină...

        E vară, toți sunt veseli, se bucură de libertate, dar pe mine libertatea mă sperie. De când sunt "liberă", am devenit prizoniera propriului corp, sclava propriilor gânduri.

        Credeam că va fi mult mai ușor, credeam că lacrimile vor spăla sufletul de durere și inima de tristețe. Credeam că distanța mă va ajuta, că timpul va trata, că...

        Simțeam cum trece viața pe lângă, iar eu nu sunt în stare nici să-i fac un semn de salut cu mâna.

        Când a plecat a luat cu el tot ce am avut. Mi-a luat zâmbetul, căci era al lui, doar, acel zâmbet apărea în momentul când el era în preajmă. Mi-a luat ochii și privirea, pentru că nu mai văd nimic de când a plecat, este doar senzația și umbra obiectelor ce rotesc în jurul meu.

        Mi-a luat aerul pentru că a știut că fără el nu voi mai avea nici un motiv să respir.

        De fapt nu, nu știa nimic. Să fi știut măcar un procent din tot ce se petrecea dincolo de scutul format din acele câteva ultime cuvinte ce i le-am spus. Cred că am fost foarte convingătoare, atunci mă credeam și eu, apoi mi-am dat seama că "vei fi mai fericit fără mine" înseamna că eu nu voi fi niciodată fericită fără el.

        O stea căzătoare, în căutarea dorinței potrivite, îmi atrase privirea. M-am prins săgetată de ideea că dorințele în miez de noapte la vederea unei steluțe căzătoare au mari șanse de împlinire.

        Primul gând ce îmi trecuse prin minte, a fost ca să uit tot, el să se întoarcă și să continuăm totul din ultimul cel mai frumos moment. Apoi am zis: NU! Fără El! Vreau să mă trezesc mâine dimineață începând o viață nouă, fără alte dezamăgiri. Apoi mi-am dat seama că acesta este al doilea gând, iar steluța de mult s-a pierdut în beznă...

        M-am întins în pat, sperând ca în această noapte să dorm măcar un pic.

        Aveam două săptămâni de zile pierdute și nopți nedormite.
   Am plâns toate lacrimile pe care le aveam...
   Am pierdut toate visele pe care nu le-am visat, ci le-am trăit din momentul în care am crezut că e al meu, sau din cel în care l-am pierdut...

        Mai degrabă totul a fost la nivelul imaginație mele și nu a existat nici un "Noi".

        Sunt convinsă doar de faptul că am iubit, nu, nu am iubit, ci iubesc! Pentru prima dată! Nu, pentru ultima dată! Nu, pentru unica dată! Nu...
   Cred că nimeni niciodată nu va ști, nici chiar eu... Ce? de ce? pentru ce? Totul rămâne la nivel de retorică. Dar totuși, dacă mă mai prinde o nouă dimineață cu ochii la fel de neînchiși și cu aceleași gânduri în cap, la sigur ajung la casa de nebuni, sau...

______________

Salut dragilor! Încerc și eu să fac un pas în lumea cărților scrise de mine, nu doar citite.

Țin să menționez că acțiunea din prolog nu reprezintă începutul poveștii, ci e un moment la care se va ajunge...

Aș vrea o părere, să știu dacă să continui.

Mulțumesc pentru timpul acordat!

O zi frumoasă și spor la citit!