Dacă credeam că universul a finisat cu mine lista cu faze nașpa pentru ziua de azi, apoi se vede că am subestimat capacitățile forțelor supreme!

        Vecina mea a curățat restul de ulei de pe jos rostind nu chiar cele mai ortodoxe cuvinte, apoi eu mi-am reluat poziția pe jos cu spatele lipit de ușa apartamentului meu. Am auzit pași dinspre scară, dar eram sigură că e cineva de la etajul 2, cei de mai sus iau ascensorul. Eram cu ochii închiși și cu capul pe brațe, așteptând să vină mama de la serviciu, altă opțiune de a intra în casă nu aveam.

        Pașii se auzeau tot mai accentuat, apoi au încetat, deci se apropiau, mai bine zis, s-au apropiat, adică au ajuns lângă mine.

        Mi-am ridicat capul de pe brațe, deschizând ochii concomitent. Aș fi vrut în acel moment să închid ochii la loc și probabil să visez mai departe, sau să îi deschid din nou și în fața mea să nu mai fie EL.

-—Îmi cer scuze de deranj, cred că am ceva ce îți aparține. De ce stai pe jos? Nu e prea rece acolo pentru o fată?
E-e-i!

        Și-a fluturat mâna prin fața ochilor mei și mi-am dat seama că priveam pe lângă el în speranța că e doar o închipuire. Am vrut să mă ridic, dar mi-am amintit că blugii mei nu arătau tocmai decent cu uleiul de pe ei.
Am vrut să spun ceva dar aveam parte de un blocaj verbal, nu știam ce să zic și nici cum să procedez.

        Sebastian s-a aplecat la nivelul meu, părea îngrijorat și a început din nou să vorbească.

—Uite, credeam că cheile astea sunt ale tale, am venit să ți le aduc de îndată ce le-am văzut, dar nici prin gând să îmi treacă că lovitura aia la cap te-a afectat atât de tare.

        Părea nervos.

—Ai nevoie de ajutor?

—Nu – am răspuns într-un final în timp ce îmi întinsem mâna spre el pentru a lua cheile.

        Dar ca să vezi, isteț băiat, în loc să îmi dea cheile, el m-a apucat ferm de mână și m-a ridicat de jos.

—Să nu îndrăznești să râzi iar de mine! – Am zis cât de repede am fost în stare, ducându-mi o mână la ochi, pentru că de cealaltă încă mă ținea. Mă uitam în ochii lui printre degete și încercam să nu încep să plâng.

—Mm, de la tine vine acest miros de ulei? Ce-ai făcut fată? Chiar ești un magnet la chestii nasoale? – M-a întrebat vizibil amuzat.

—Ziua de azi le-a întrecut pe toate. – Am răspuns  trăgându-mi mâna care încă era în a sa.

        Spre mirarea mea, a trecut pe lângă mine și a descuiat ușa invitându-mă să intru, de parcă ar fi la el acasă nu la mine.

        L-am urmat în tăcere, dar nu a mers prea departe, doar cât mi-a făcut loc să trec.

—De ce nu îți folosești telefonul?

—Nu mai aveam baterie.

—Pune-l la încărcat atunci. Eu plec.

—Sebastian?

—Da?

—Mulțumesc.

—E ceva firesc.

—Sebastian...

—Da?

—Pot să te rog să nu spui nimănui?

—Am ce spune? Dar totuși, cum ai ajuns așa? – M-a  întreabat în timp ce și-a ascuns mâinile în buzunarele pantalonilor de trening care, după gustul meu, erau prea largi pentru el. Și-a îndreptat într-un final ochii pe fața mea, dându-mi de înțeles că așteaptă să îi răspund.

—Cred ca s-a unit ghinionul meu și a vecinei. – Vorbeam și încercam să privesc oriunde numai nu în ochii lui.

—Mă simt vinovat...

—De ce?

—Nu am reușit să intru odată cu ea și am blestemat-o un pic. – Vorbea reținându-și forțat zâmbetul.

—Nu e amuzant.

—Văd.

—Să înțeleg ca mâine voi fi iar vedetă?

—Cred că ți-a ajuns ziua de azi, încearcă să o faci să fie ultima de acest gen. – Avea un ton atât de serios încât nu am rezistat, am încercat să îi înfrunt privirea.

—Mhî, cum?

—Aș avea un plan...

—Plan?

—Da! Atât timp cât îți dețin secretul "ulei", va trebui să...

—Bunăă ziuua!

        Nu a reușit să își relateze "planul", pentru că exact atunci a apărut mama în pragul ușii, salutându-ne!