Suspin ușurată în fața ușilor spitalului care se deschid pentru noi trei. Semnul spitalului de un alb stricat și al diverselor persoane care trec prin fața noastră îmi aduce un fel de calm însă în același timp mă face să mă simt al naibii de nervoasă simțind cum mă ia răul de la stomac. Totuși într-un final pot să-mi văd familia.

        — Sper că sunt bine! șoptesc mai mult pentru mine, dar Alexander pare a mă fi auzit căci îmi scutură mâna, în semn că m-a auzit.

        Damien a plecat să parcheze mașina, în timp ce eu și Alexander ne-am făcut intrarea înăuntru. Trecând de biroul asistentei prietenoase care ne-a spus unde e camera, totul este o estompare a grabei în drumul pe holul plin de camere spre destinația noastră finală.

        În cele din urmă numărul corect al salonului ni se arată și fără să așteptăm un minut în plus, amândoi eu și Alexander străbatem holul și intrăm în salon.

        — Oh, în sfârșit!  mă aud spunând, toate privirile mutându-se spre mine.

        Alexander îmi eliberează mâna și începem să ne îmbrățișăm cu toții. După privirile lor, a zâmbetelor largi  reușesc să mă relaxez realizând că situația nu e așa gravă. Trecând de toată lumea, îl pot vedea pe Alexander așezându-se la marginea patului. Apoi, trecând de umărul lui pot vedea un păr violet mă salută zâmbind.

        — Începusem să cred că m-ai uitat!  se strâmbă Stela având vocea aspră din lipsa utilizării ei.

        Îi zâmbesc și-i fac cu mâna. Îl împinge pe Alexander din calea ei făcându-l să se poticnească spre înapoi însă se agață rapid de pat regăsindu-și echilibrul. Stelei nu-i pare a păsa, așa că doar mă trage în brațele ei.

        — Și tu mi-ai lipsit, fraiero!  spune ea rânjind.

        — De asemenea! îi răspund apoi mă uit spre înapoi unde o văd pe Abby întinsă pe o canapea, dormind liniștită.

        — Doarme de ceva vreme!  spune Stella atrăgându-mi privirea, putându-i auzi tristețea din glas.

        — Sunt sigură că e bine. Probabil e doar obosită, răspund în speranța să par încurajatoare.

        — Păi măcar am încercat, spune o voce din celălalt pat.

        Arunc o privire șocată și văd o Abby somnoroasă care mă salută leneșă.

        — E așa încă de când s-a trezit! îmi șoptește David pe la spate.

         Abby își întoarce înjurăturile către David, privindu-l parcă din cele maia dâncă gropi ale iadului, în timp ce el doar zâmbește. Râd deasemenea grăbindu-mă spre Abby și o trag într-o îmbrățișare având grijă la capul ei bandajat.

         Amândoi au tăieturi și vânâtăi diverse, Stella având brațul bandajat și aparent alte trei coaste rupte printre altele.

         — A fost așa de înfricoșător, dar și epic în același timp! spune Stella sfârșindu-și povestioara despre accidentul de mașină.

         Ben șoptind de undeva din spatele meu: 

         — Amintește-mi să nu mai urc niciodată cu ea într-o mașină!

          Aparent, Stella, Abby și Ben au plecat să-și ia de mâncare sau altele atunci când o mașină cu un șofer beat i-a lovit în plin. Sunt doar fericită că toți sunt bine și respiră.

          — De ce au adus-o pe Stella la urgențe? întreabă Alexander în timp ce eu îmi rotesc ochii de parcă nu l-ar fi interesat că asta voiam să întreb și eu.

           — Oh, asta s-a întâmplat doar când ne-au adus. Nu aveau destule camere, așa că m-au pus aici! replică Stella.

           După ceva timp, toți decidem să ne întoarcem acasă peste noapte. Am fost extrem de bucuroasă pentru asta, mai ales pentru că eram încă treazăși somnul nici măcar nu-mi lipsea. Ajunși acasă, mă uit peste tot în jurul meu, în cameră dar Alexander lipsește.

           Pășesc încet, depărtându-mă de familie și pășesc încet pe lângă perete apoi deschid fereastra și mă pregătesc să ies afară. Din fericire nu m-a văzut nimic, iar dacă au făcut-o nu mă va întreba nimeni nimic. Mă uit peste tot pe coridor, însă tot nu-l văd pe Alexander.

          Înfuriată, intru înapoi în cameră însă stomacul meu începe să scoată sunete grotești. La naiba, nu am mâncat de secole, realizez cu surprindere așa că plec în misiunea căutării unei mașinării care are mâncare la îndemână. 

****

          Duc sandwich-ul la gură și iau o gură, doar cât să pot respira din nou normal. Încruntată, mă uit în jos după bucata de plastic în care am avut sandwich-ul. Încă mi-e foame. O ridic și o iau, aruncând-o la coș apoi intru înapoi în cameră.

         Mă uit în jos pe coridor și văd capul brunet al cuiva, realizând că e Alexander ce vorbește cu un bărbat pe care îl recunosc vag. Încerc să dau un refresh minții mele și-mi amintesc că la nuntă băieții se înfruntau. Cred că acela e băiatul de la securitate sau ceva, al firmei Alexander & Co. Ce naibii vrea Alexander de la el?

          Ies încet pe coridor și-l văd Alexander privindu-mă. Îi zâmbesc și pare a face și el asta înapoi către mine, doar că ezitând puțin. Alexander se mai uită o dată la mine, apoi îl ia pe acel băiat și pășesc împreună pe un alt coridor, în afara ariei mele vizuale.

           Ce naibii a fost asta?

****

          Mai aștept zece minute pe coridorul liber, stând chiar lângă peretele ce desparte holul de camera Stellei și a lui Abby. Toată lumea a plecat deja, iar eu mi-am luat la revedere. Ar fi ciudat să reintru în cameră. Într-un final îl văd pe Alexander aruncându-mi o privire dură afișată pe întreaga lui față.

          — Să mergem! spune el

          — Ești bine? întreb fără ca măcar să mă mișc un centimetru.

          S-a obosit atât de mult cu cele întâmplate, dar Stella și Abby sunt bine, dacă excludem coastele rupte și altele.

          — Perfect! răspunde și mă sărută pe buze, luându-mi mâna într-a sa și pornește spre ieșire fără ca măcar să mă privească. Arunc o privire la mâinile noastre împreunate și mă gândesc de ce o fi atât de tensionat și rigid, încât abia dacă scoate un sunet.

           Cu siguranță l-aș confrunta o dată ce ajungem acasă, dar asta nu se va înâmpla căci am alte lucruri pe cap la care trebuie să lucrez și care sigur îl vor face să-și vină în fire.