Suspinând de frustrare, mă uit în jos la ecranul telefonului încă o dată așteptând să văd dacă a venit vre-un mesaj pe care l-am ratat. Dar nu a venit nici unul. Mă așez mai departe pe scaun și suspin cu voce tareîn cabina goală.
Nici unul dintre Alexander sau Damien nu s-a întors de unde naibii or fi mers. Ce naibii ar putea face cineva oricum, suspendat în aer?
Mă uit pe fereastra și pot vedea razele soarelui luminând atât cabina cât și fața mea. Îmi închid ochii și suspin din nou în mintea mea derulându-se comportamentul rece al lui Alexander față de mine.
De ce s-a comportat așa cu mine? Am făcut ceva greșit? Îmi ies rapid din gânduri de îndată ce ușa cabinei se aude deschizându-se. Îmi întorc privirea și-l văd pe Alexander uitându-se la mine cu aceeași ochi reci chiar înainte de a se așeza lângă mine, uitându-se pe aceeași fereastră pe care mă uitasem eu acum ceva vreme.
— Am greșit cu ceva? întreb pe un ton șoptit.
Pentru un anume motiv , vocea mea nu a sunat atât de puternică și pregătită cât m-aș fi așteptat. Nu-mi spune nimic, ci doar mișcă scurt din cap.
— Atunci de ce? E tot ceea ce întreb.
Încă nu-mi răspunde, ci doar expiră profund aerul din plămâni. Și atunci m-a lovit. Acel miros puternic și acsuțit.
— Ai băut? Alexander își întoarce capul către mine și-și rotește ochii.
— Nu e nimic! spune scurt.
Analizez fiecare mișcare a lui Alexander pentru a vedea dacă spune sau nu adevărul. Nu se învârte în jurul cuvintelor și nu arată alte semne cum c-ar fi beat.
— Ce e în neregulă, Alexander? Vorbește cu mine! îi poruncesc uitându-mă în ochii lui, rugându-mă să-mi răspundă corespunzător și să nu mă trateze ca pe o mizerie de pe umărul lui.
— Chiar mă întrebi asta? Mă batjocorește el în mod incredibil.
— Alexander, ei sunt bine amândoi și probabil au și fost mutați de la Urgențe. Știu cum te simți, așa că de ce îmi închizi gura astfel pentru numele lui Dumnezeu? Mă agăț de el, apucându-i paietele de pe el pentru o explicație.
— Nu, nu știi cum mă simt. Ei sunt naibii în acel spital blestemat, iar eu sunt aici pierzându-mi timpul în această lună de miere stupidă alături de tine, când aș fi putut fi cu ei, cu familia mea!
Chiar a vrut să spună asta? Nu a vrut, nu? Lacrimile pe care mi le-am abținut până acum, apar din nou în ochii mei și până să le pot opri una din ele cade peste obrazul meu creând un traseu pentru ca altele să cadă. Le șterg rapid apoi îl privesc și dau din cap în mod negativ, la el.
— Bine! îi șoptesc, apoi mă întorc cu spatele la el uitându-mă la covoarele maro roșiatice ale avionului. Multe gânduri rătăcesc prin capul meu. ATât de multe întrebări ca "de ce?" „cum?".
Îl aud suspinând pe Alexander și ieșind din viziunea mea periferică, îl văd întorcându-se către mine. Îmi las capul mai jos astfel încât el nu vadă lacrimile trădătoare ce-mi străbat obrajii. Mă simt atât de prost că plâng. Ar trebui să mă gândesc la Abby și Stella, nu la sentimentele mele rănite. Dar nu mă pot opri.
Nu mă pot opri din a mă gândi cu ce i-am greșit de ce se comportă atât de urât și curd cu mine. Oare regretă că s-a căsătorit cu mine? E nefericit? Atât de multe întrebări sunt în mintea mea, doar ca să adaug unele la care chiar nu am nici un răspuns. Căldura rsimțită de trupul meu se lovește de mâna mea închisă atunci când ricoșează în aceasta.
Alexander mă apucă ferm de mână, strângând-o dur și cald. Când vede că încă nu mă uit la el, pare a realiza ce a făcut așa că strânge încheietura mâinilor noastre ceva mai gentil. Îmi ridic încet privirea doar ca să întâlnesc aceeași ochi calzi ciocolatii și primitori, privindu-mă atenți.
— Îmi pare așa de rău, iubito! îmi șoptește și mă trage către el, așezându-și brațele în jurul meu în timp ce-mi plaseaă un sărut ferm pe frunte.
Rămân rigidă în brațele lui, nepermițându-mi să mă relaxez ci ezitând asta. Dar ignoră asta și mă ridică în poala lui, forțându-mă să-l privesc direct în ochi. Ignorând faptul că port o rochie, îl căălăresc la propriu dar nu renunț la ceea ce simt oricât ar încerca să mă forțeze să-i simt mirosul specific de bărbat acoperit de cămașa lui gri.
Alexander vede cum îl privesc, destul de ușor în timp ce încă mă ține strâns de el.
— Sunt așa un nenorocit că te-am făcut să plângi! murmură, dându-mi o șuviță rebelă după ureche.
Îmi șterge lacrimile aproape uscate de pe față cu podul degetului său mare, apoi îmi mângâie obrazul.
— Îmi pare rău. Nu ar fi trebuit să-ți spun lucrurile acelea. În mod special despre noi, când te iubesc. Știi asta, nu? Sunt un idiot că le-am spus. Nu regret nimic din ce e între noi! spuen tern, încă privindu-mă în ochi.
— Da...
— Dar nimic, spune tăindu-mi-o rapid. Nu am dreptul să-ți zic așa ceva, doar pentru că sunt într-o pasă proastă. Sunt și familia ta, nu doar a mea, nu?
— Desigur! îi răspund.
— Bun! îmi răspunde și mă sărută pe buze. Nu ai nici cea mai mică idee de cât de mult te iubesc, nu-i așa? mormăie el, răsuflarea lui rece adiindu-mi în față.
— Am o oarecare idee! răspund înapoi, apoi îl sărut înapoi, decizând să mă las purtată de val din nou, cu o energie diferită de data asta.
Sărutându-l mă face să mă simt vie din nou și nu mă pot opri din a zâmbi în timp ce-l sărut, el răspunzându-mi prin a-mi rânji și a mă apropia și mai mult de el. Chiar și acum, fiind atât de lipiți unul de celălalt, nu mă pot opri din a mă gândi că ceva e în neregulă cu Alexander.
Sărutul se simte ciudat și cumva greșit, dar cum altfel ar putea fi? Gândurile mele aleargă agitate și sălbatice ca de obicei, gândind și regândind totul. Îmi revin rapid, ieșind din gândurile mele, răspunzându-i prin a-mi deschide gura și a-i permite limbii lui să intre în gura mea, amândoi sărutându-ne cu fermitate.
Probabil nu e nimic rău în asta, nu?
*******
Bạn đang đọc truyện trên: AzTruyen.Top