25 mai
          O altă zi însorită în Philadelphia cu o uriaşă bulină galbenă pe cer ce încălzeşte până şi inima domnului Roald, un bătrân rece şi nemilos faţă de cei mai puţin norocoşi. Câţiva nori albi se găsesc pe cer, dar cel mai frumos lucru pe care îl vezi atunci când îţi ridici privirea e albastrul abis ce deţinea mii şi mii de vise. 
          Tocmai în acea dimineaţă, ca în toate celelalte, în restaurantul lui Owen intrase Domnişoara Bird. Avea un nume interesant, dar cel mai acaparant era tenul său alb sau ochii săi aproape negri sau părul său nemaipomenit de creţ. Într-adevăr, era o domnişoară drăguţă, deşi nu vorbea niciodată cu nimeni, doar atunci când comanda de la restaurantul lui Owen. Chiar şi atunci bolborosea un "meniu normal" şi atât. Se abţinea din vorbit, lucru ce îl făcea pe Owen să se întrebe în fiecare dimineaţă:
          — Ce e cu ea? 
          Clătea ultimele pahare, în timp ce se holba la femeia pe care o vedea de aproape o lună. Se aşeza în acelaşi loc, comanda acelaşi lucru – o cafea cu foarte puţin zahăr şi o brioşă cu glazură de vanilie –, după care pleca. După ce pleca, nimeni nu mai dădea de ea, decât în următoarea dimineaţă când avea să îşi repete monotonul mic dejun, iar de fiecare dată când încercai să scoţi de la ea mai mult de "meniu normal", nu îţi ieşea deloc. 
          — Nu ştiu, Owen. Mereu aşa face. E atât de arţăgoasă, comentă verişoara lui.
          Joana era o adolescentă de cincisprezece ani, ce venea des la locul de muncă al vărului său. Era şi ea frumoasă, dar era puţin prea răsfăţată de părinți.
          Owen ar fi vrut să comenteze, dar era prea absorbit de fineţea degetelor sale care apucară toarta cănii de cafea cu inscripţia restaurantului. Porţelanul îi atinse buzele firave şi subţiri. Venea cel mai captivant moment pentru Owen. Îşi ţuguia buzele, iar, dacă ascultai foarte atent, puteai auzi un mic sâsâit, semn că soarbe cafeaua. După ce cafeaua făcu contact cu papilele sale, îşi închise ochii lin. Owen părea fermecat, deşi femeia făcea asta în fiecare zi. Apoi ea luă brioşa, muşcând cu poftă din ea.
          — Iisuse, Owen! exclamă Joana, dându-se jos de pe tejgheaua pe care stătea. Eşti vrăjit de ea!
          Owen se dezmetici, după care îi aruncă o privire urâtă Joanei, care tocmai ieşea din local. Verişoara lui trebuia să meargă la cursuri, nu că i-ar plăcea, dar era obligată.   
          După câteva minute în care Owen îi urmări fiecare mişcare gentilă, femeia se ridică, lăsând banii pe blatul mesei. Ieşi pe uşa localului, tocurile răsunând la fiecare pas făcut de picioarele sale lungi şi slabe. O privi până când nu o mai văzu din cauza clădirii de avocatură ce îşi arăta măreţia lângă umilul lui restaurant. 
         Oftă trist din cauza plecării ei, după care continuă să şteargă mesele maronii.

          26 mai
          O zi cu mai mulţi nori decât ieri, dar mai însorită decât alaltăieri. Din păcate pentru Owen, Domnişoara Bird nu-şi schimbase comportamentul, rămânând la fel de liniştită şi misterioasă, dar mult mai intrigantă. Owen voia să afle cine e ea. Chiar îi venise în minte idee stupidă şi ilegală de a o urmări, dar era o alegere mult prea ciudată, aşa că o lăsă baltă. O altă idee ar fi fost cea de a-i cere numărul, dar cum? Nici măcar nu se salutau. Cum avea să îi dea numărul său de telefon? Era, în continuare, un străin pentru ea.
          Minunata domnişoară sosi. Se aşeză, îşi puse haina de piele, lungă până la genunchi pe spătarul scaunului, după care făcu ceea ce făcea mereu: îşi scotea o carte şi începea să citească, iar atunci când ospătarul venea şi îi cerea comanda, se oprea din lecturat, dar începea din nou peste câteva minute de la cererea comenzii. 
          Comanda îi sosi, iar în timp ce savura cafeaua cu minimul de zahăr privea spre picurii de ploaie ce acaparau ferestrele mari ale restaurantului. Degetele sale lungi şi delicate înconjurară cartea pe care o citea azi, după care o închiseră. Owen oftă trist. Era timpul să plece. Mereu pleca înainte cu cinci minute de ora nouă. El ştia bine că nu erau autobuze la această oră, deci ea nu circula cu ele. 
          Ea era o hieroglifă – necunoscută, indescifrabilă şi mută –, iar el era arheologul care trebuia să o inspecteze. Deşi era vie, nu dădea semne că îi pasă de umanitate. Deşi vorbea, nu scotea niciodată vreo propoziţie întreagă. Deşi era frumoasă, prefera să ignore asta cu tărie. Deşi era mai misterioasă decât propria sa carte numită "Maşina timpului", se complăcea în acele taine, decât să scoată la iveală personalitatea sa.  
          Îşi dădu seama că Domnişoara Bird ieşi din local atunci când văzu pe masa la care ea stătea banii pentru comandă. Mereu se întâmpla asta. Ea pleca, iar el nu mai apuca să îi spună nimic. Nici nu ştia dacă avea de gând să vorbească, dar totuşi merita o şansă. Se uita mereu la ea, dar distinsa domnişoară nu îşi dădea seama – sau nu voia să o facă. 

          27 mai
          Era trecut cu cincisprezece minute de ora la care ea venea mereu, iar asta îl sperie pe Owen. Unde era şi de ce întârzie? În astfel de momente, nu îl interesa dacă putea vorbi cu ea, ci doar să o vadă la aceeaşi masă, cu aceeaşi cafea şi cu aceeaşi brioşă.
          Se uită alarmat prin tot localul, dar nu o găsi, iar inima începu să îi bată nebuneşte. 
          — Linişteşte-te, Owen, îi zâmbi Joana. Va veni. Mereu vine. 
          Nu se lăsă înduplecat de vorbele Joanei decât atunci când o văzu intrând liniştită pe uşa localului. Poate nu-şi dăduse seama că întârziase, dar asta nu mai conta. Era aici. 
          Privirea alarmată a lui Owen fusese înlocuită cu o uriaşă uşurare. Ar fi vrut să o îmbrăţişeze, dar ar fi părut ciudat. Ea nu ştia că el ţinea la ea, deşi nu o cunoştea. Ea nu ştia că mereu se uita ca nebunul prin restaurant ca să fie sigur că e acolo. Ea nu ştia cât drag prinse acest bărbat de ea. Ea nu ştia nimic. 
          Se aşeză, primi comanda, îşi scoase cartea şi începu să citească, în timp ce bea din cafea şi savura brioşa cu vanilie. Owen continuă să spele pahare, din când în când ridicându-şi privirea spre ea. Auzi un tuşit scurt, dar nu îl băgă în seamă. Mai auzi unul, dar mult mai pronunţat şi lung, urmat de câteva guri zgomotoase de aer. Îşi ridică privirea şi îngheţă, văzând-o cum se zbătea pentru a câştiga nişte aer printre accesele de tuse. 
          Lăsă laveta să cadă şi fugi spre ea. Îi puse mâna stângă pe piept, iar cu cealaltă apăsă uşor de câteva ori peste spatele ei firav, sperând să îşi revină. În câteva secunde, scăpă de tuse, dar Owen nu era pe deplin sigur. 
          — Un pahar cu apă. Repede! zbieră spre Joana. 
          Paharul cerut îi fu adus mai repede ca niciodată datorită tonului său disperat. Îl înmâna femeii care reuşise să îi îngheţe inima cu câteva accese de tuse. Ea îl luă şi îl bău în câteva secunde.
          — Mersi, mormâi foarte încet, după care se întoarse la cartea sa. 
          Owen abia de auzise ce spusese Domnişoara Bird, dar asta nu conta. Era în culmea fericirii. Vorbise cu el şi îi spusese altceva decât "meniu normal". Se retrase bucuros de la masa sa. O privi lung, zâmbind. În ziua aceea o privi în fiecare secundă pentru a fi sigur că nu se va mai întâmpla nimic cu ea. 

          28 mai
          Era o zi ploioasă, dar totuşi liniştită. Soarele era existent prin câteva raze mici şi slabe de lumină, dar nu destul de puternice ca zilele trecute. Picurii de ploaie au încetat să mai cadă, dar umezeală a rămas pretutindeni. 
          Owen era la restaurant, aşezând câteva scaune şi aşteptând-o. Spera să vină, chiar dacă întârzia. De fapt, nu. Spera că dacă întârzia îl va suna să îl anunţe, dar, bineînţeles, acest lucru nu era posibil. Şi nici nu ştia cum să îl facă posibil. 
          Era trecut cu aproape o oră de momentul în care ea trebuia să vină. Owen era speriat şi trist. Cum putea fi el un arheolog fără o hieroglifă? Fără hieroglifa lui. Asta era imposibil. Aşteptă zece minute. Douăzeci. Treizeci. Patrezeci. Cincizeci. 
          O aşteptă trei ore, dar ea nu venise. Se apropie momentul închiderii, iar ea nu sosise. Era nevoit să încuie uşile restaurantului, sperând că mâine va veni, iar el o va vedea. Faptul că în această zi lipsise, îl ajută să-şi dea seama că mâine trebuia să vorbească cu ea. 
          Încuie uşile, privind trist spre interior. Totul ar fi fost mai frumos dacă ar fi văzut-o. 
          — Owen?  
          Se întoarse, sperând că va fi ea, dar găsi doar un bărbat îmbrăcat în negru, cu o barbă mare şi un buchet uriaş de flori colorate în braţe. Nu îl mai văzuse niciodată. Nici nu ştia ce vrea cu el. 
          — Da, eu sunt, răspunse trist. 
          El nu era Domnişoara Bird. 
          Iar el avea nevoie de Domnişoara Bird.
          Domnul îi înmână buchetul de flori, iar din buzunar scoase un plic de un alb imaculat. Privi debusolat asupra buchetului, în timp ce prinse plicul cu două degete. Ridică privirea spre domn şi se încruntă. De ce îi dădea acest om flori? 
          — Deschide plicul şi vei vedea, îi zâmbi omul, după care plecă în josul străzii.  
          Privi în urma lui la fel de nedumerit, după care se uită la plicul din mâna sa şi la florile ce îi atârnau pe braţe. Luă reticent plicul, în timp ce se aşeză pe o bancă, după care puse florile lângă el. Spera că nu va ploua.
          Deschise plicul, scoţând o foaie pe care găsi un scris de mână impecabil. 
          "Bună, Owen! 
          Cafeaua ta... Nu, nu cred că e un început bun. Brioşele tale... Nici ăsta nu e bun. 
          Îmi place prezenţa ta. Îmi place modul în care te uiţi la mine şi îţi faci mii de scenarii în cap. Îmi place modul în care încerci mereu să te bagi în seamă cu mine. Îmi place modul în care vrei să afli lucruri despre mine. Îmi placi tu, Owen. Dar, vezi tu, eu sunt o pasăre. Ştii ce fac păsările?
          Îşi iau zborul. Pleacă. Caută un loc mai bun. Păi, ei, bine, asta am făcut şi eu. Şi am şi găsit locul meu, un loc mai bun. Inima ta, dragă Owen, e locul pe care l-am căutat. E un loc pe care l-am ocupat fără să fac nimic. L-am ocupat, deşi am fost rece, distantă, mai ales că de-abia vorbeam. Dar tu eşti atât de bun încât nu ai ţinut cont de asta. 
          Cafeaua ta e nemaipomenită, şi, deşi, nu am fost în stare să o spun aş fi vrut o porţie dublă dintr-un "meniu normal". Brioşele tale sunt atât de dulci precum privirea ta ce mă ridică în slăvi în fiecare dimineaţă. Pentru toate astea vreau să îţi mulţumesc, iar cum eu nu mai sunt acolo, ţi-am trimis flori. Sunt nişte flori pe care aş fi vrut ca eu să le primesc, dar te înţeleg. E greu să vorbeşti cu o persoană ca mine.
          Nu-ţi voi spune unde am stat, nu-ţi voi spune de ce am plecat. Dar să ştii că îmi placi, Owen. Să nu mă dai afară din locul meu, dragă prietene!
          Ţine minte! Sunt o pasăre. Poţi fi şi tu una. 
          Cu multă adoraţie, Domnişoara B." 
          Lăsă ca scrisoarea să îi alunece printre degete, în timp ce ochii i se înmuiau în lacrimi. Mirosi buchetul uriaş de flori, lăsând ca lacrimile să ude petalele colorate. 
          — Vreau să fiu o pasăre, îngâimă trist.