━━━━━━ ⊱✹⊰ ━━━━━━

          Cumva, Sunna reuși să adoarmă pe iarba din grădină, la umbra unui măslin sălbatic. Cartea, una subțirică și destul de veche despre creaturi magice, nu i se păruse plictisitoare, însă poate că somnul ei brusc se datora prânzului pe care îl înfulecase în grabă. Bucătarii pregătiseră felul ei de mâncare favorit: somon în sos alb pe pat de cartofi dulci. Cumva, reușise să se îndrăgostească de această mâncare și nu se putuse abține când îl văzuse în fața sa. Nici măcar privirile critice ale Mamei Soacră nu o mai opriseră din a termina de mâncat în doar vreo zece minute. După care, luându-și carte în grădină, a adormit cu mare ușurință. 

          Constant trecea pe holul care dădea spre grădină, cărând sub braț coiful greu de metal. Tocmai terminase antrenamentul și era puțin cam prost dispus. Când o văzu de la depărtare, îi recunoscu părul blond unic printre toți locuitorii palatului care mai pierdeau vremea pe afară. Se tot uita la ea, încercând să o distingă cât mai bine, până când își dădu seama că dormea. Cartea așezată pe piept o dăduse de gol. Curios și plictisit totodată, dar și pentru că ea făcea grădina să pară cel mai confortabil loc cu putință, se hotărî să nu se mai ducă în odaia sa, ci să i se alăture în grădină.

          Se opri chiar lângă ea și o privi de sus. Purta o rochie  galben deschis cu bretele simple, iar un picior îi era dezgolit până o idee mai sus de genunchi. Înghiți în sec asupra acestei imagini.

          Cartea deschisă la mijloc, care avea pe copertă ilustrația unui dragon, îi atrase atenția și se aplecă pentru a o ridica de pe pieptul ei. Sunnei îi tremurară pleoapele în acel moment, însă nu se trezi de tot decât atunci când Constant se așeză turcește lângă ea, iar armura din metal deranjă liniștea după-amiezii. Fata clipi des de câteva ori, percepându-l pe Constant treptat în fața ei. 

          — Bună, reuși să îndruge și se împinse în mâini pentru a se ridica în capul oaselor; simțea o durere enervantă a gâtului, din cauza poziției nepotrivite în care dormise.

          Băiatul citea din cartea pe care o luase de pe pieptul ei și nici măcar nu o băgă în seamă. Sunna doar așteptă, părându-i ciudat acest comportament. Deși se presupunea să fie rude apropiate, Sunna nu schimbase prea multe vorbe cu Constant până în acel moment. I se părea oribil de tăcut și, deși nu deschidea gura, i se părea și arogant după modul în care se uita la oameni. Nici cu fratele lui nu-l văzuse să vorbească prea mult, iar dacă o făceau, era doar pentru a se certa. Ce e drept, Constant era mezinul familiei, iar aceștia sunt mereu dădăciți și li se atrage atenția mai des. Probabil că și el avea multe de îndurat, cum avusese și ea până să plece de acasă. Sunna încerca să-l înțeleagă, așa cum făcea în general cu toți oamenii. 

          — Ce sunt ăia titani? întrebă el melancolic, cu o voce subțire, ca de copil.

          Sunna clipi de câteva ori, încercând să-și amintească ce citise despre ei înainte să adoarmă. Amintirile îi erau destul de vagi și nici nu prea avea cuvintele la ea în acel moment, însă tot încercă să-i răspundă:

          — Sunt ca niște soldați enormi.

          Constant se încruntă. Se părea că Sunna nu-i răspunsese așa cum s-ar fi așteptat el la întrebare. Oricum, de ce mai citea cartea aceia dacă tot pe ea o întreba până la urmă? Tot ce dorea să știe, se afla acolo, nu în capul ei. 

          Neștiind ce să facă mai bine, căci nici Constant nu mai schița vreun gest, Sunna dădu să se ridice. Fu, totulși, întreruptă de acesta:

          — Oare mai există?

          — Dacă ar exista, nu crezi că am fi aflat și noi?

          Băiatul i se păru Sunnei, în acel moment, foarte copilăros și lipsit de inteligență. El chiar se îndoia că o astfel de veste, ca existența titanilor, nu ar fi străbătut tot continentul și nu ar fi ajuns chiar și la urechile celui mai singuratic pustnic?

          — Mă refer, se corectă el, iar câteva șuvițe de păr brunet și ondulat îi intrară în ochi, dacă nu or fi într-un loc de care noi nu știm. 

          — Cum ar fi?

          — Pe alt continent sau în Piret.

          Ridică nonșalant din umeri după ce spuse acestea.

          — Muntele Piret e prea mic ca să adăpostească titani, nu are cum, îi explică Sunna aproape pufnind.

          — Nu mă refer la cel din Hitilia.

          — Dar la care?

          Constant închise cartea după ce stătuse mult timp cu ochii în aceasta. Sunnei îi veni să țipe când văzu că nu-i pusese semnul de carte la pagina unde rămăsese, însă nu dădu glas acestei dorințe. 

          — Cel din Frisia. E destul de mare. 

          Sunna începea acum să devină curioasă, urmărindu-l cu o pereche de ochi sfredelitori. Se putea să-l fi subestimat greșit? Se așeză și ea turcește, atentă totodată la faldurile rochiei. Chiar putu să vadă că-l luase pe Constant prin surprindere, căci o urmărea atent.

          — De unde știi?

          — Am fost acolo nu de mult.

          — Chiar așa?

          Constant aprobă cu un mormăit, după care se mișcă incomodat pe armura de antrenament. În timp ce continuară să vorbească, el își dădea bucăți de armură jos de pe el. 

          Sunna află în scurt timp că motivul pentru care familia regală a Hitiliei străbătuse drumul până în Frisia fu promisiunea căsătoriei uneia dintre fiicele regelui cu Constant. Deodată, vorbind cu el în acea după-amiază, i se păru surprinzător de matur acel băiat. Aparent, atunci când era nevoie, chiar și el se supunea îndatoririlor.

          — Și ați trecut pe lângă lanțul muntos când ați fost în Frisia? întrebă Sunna, strângând cărțile la piept în mersul său lent.

          Porniseră spre palat imediat după ce o slujnică îi întrerupsese ca să le spună că era imediat ora cinei. Niciunul din ei nu ar fi vrut s-o supere pe Regina Mamă în acel moment. Constant își lăsase armura pe iarbă, de unde slujnica era nevoită să o ia și să o ducă la locul ei în vestiarul cazărmii. 

          — Nu chiar.

          — Atunci de unde știi cât de mare e Piretul?

          — I se vedeau vârfurile în depărtare. Eram la câteva sute de kilometri depărtare și tot îi vedeam.

          Sunna făcu ochii mari cât cepele când îl auzi. Și în Dravidia aveau munți mari și auzise și citise în nenumărate rânduri că Pireții sunt extraordinar de lați și înalți, dar parcă tot nu și-i putea închipui. Știa chiar și că doar munții aceia erau cauza frigului năprasnic din partea de sud-est a Frisiei. Unii oamenii chiar spuneau că doar o forță magică i-ar fi putut crea. În acel moment, în inima Sunnei luă naștere dorința de a vedea cu proprii ei ochi acel lanț muntos. Și, în sine, de a cunoaște lumea mai mult decât o făcuse deja. 

          Când ajunseră în prea marea sală de mese și o salutară pe Regina Mamă, aceasta le aruncă priviri severe amândurora. Mai ales pe Constant nu-l scăpă din ochi nici măcar un moment. 

          — Cu câtă indolență te prezinți aici în... echipamentul de antrenament!? îl apostrofă ea când cei doi copii se așezară la masă. 

          Constant își luă tacâmurile de pe masă și începu să taie carnea de vițel din farfurie, în încercarea evidentă de a-și ignora mama. Chiar și așa, se vedea pe chipul lui că era iritat și că se abținea cu greu din a răbufni. Sunna îl privi cu compătimire și-și muta privirea ba la femeia care clocotea în scaunul său rigid de lemn, ba la băiatul care încerca să înfulece. 

          — Cum îndrăznești să mă tratezi așa?

          Constant ridică din sprâncene, aruncând o privire fugară la mama sa. Aceasta bătu cu pumnul în masă, ca să se asigure că băiatul nu o mai ignora, și-l strigă pe numele său complet. 

          Iar atunci el se ridică brusc, acompaniat de câteva sunete enervante de metal și porțelan. Se sprijinea cu palemele de masă și strângea fața albă a acestia, iar buzele și le ținea lipite una de cealaltă. 

          — Nu-mi mai e foame, spuse simplu în acel moment..

          Și continuă să-și ignore mama în drumul său spre ieșirea din cameră. Regina Mamă nici măcar nu apucă să reacționeze până când el își atinse triumfător destinația. Cele două persoane rămase la masă se uitară mirate pentru câteva secunde bune la ușa grea de mahon care tocmai fusese închisă. Sunna chiar își deschisese gura în uimire și nu și-o mai închise. 

          Apoi, pentru câteva momente, se priviră una pe cealaltă. Pentru prima dată în viața ei, privirile supărate ale soacrei nu o mai înspăimântau pe Sunna. Strânse tacâmurile în mâinile rezemate de masă și se încordă, parcă pregătită pentru un efort enorm.

          — Să nu îndrăznești! o amenință cu o voce groasă femeia.

          Un surâs îi răsări pe buze când se ridică brusc de la masă și porni spre ușă. Auzi tacâmurile făcând zgomot în urma ei și atunci grăbi pasul țopăind, ajungând la ușă cu mult înaintea ei. Porni pe hol și se uită în spate, dar se părea că femeia nu o urmărise și afară din sală.

          — Nu credeam că ești în stare de așa ceva, îi spuse băiatul, așteptând-o cu o mână în șold, ca să-l ajungă din urmă. 

          Se opriră pe hol, uitandu-se unul la celălalt. 

          — Nici eu n-aș fi crezut că tu ești. 

          Rânjiră amuzați unul la altul, iar în scurt timp izbucniră în râs. Sunna se ținea de burtă de cât de comice i se păreau strâmbăturile lui Constant, care încerca să-și imite mama. Doar la gândul că fierbea de furie, mâncând singură la masă, cei doi bufneau într-un alt val de râsete. 

          — Ce facem acum? Sunt lihnită! se plânse Sunna când porniră din nou pe coridoarele palatului.

          — Mergem la bucătărie și mâncăm orice vrem și găsim. 

          — Putem face asta?

          — De ce n-am putea?

          Sunna ridică din umeri. Dar chiar, de ce nu ar fi putut? Până la urmă, ea era regina.

          Și acesta le fu planul. Când intrară în bucătăria enormă și plină de oameni, cei doi o găsiră pe Macaria spălând niște farfurii de porțelan pictate cu modele minuțioase. Slujnicele și bucătarii care își vedeau de treabă se mirară să-i vadă pe cei doi acolo, iar câțiva zâmbiră când își imaginară posibilul motiv.

          — Și ia spuneți, ce vă pregătesc? îi întrebă Macaria ștergându-și mâinile de șorțul kaki prins la brâu.

          — Hmm, se gândi Sunna cu degetele la bărbie. Specialitatea casei!

          — Și tu? în întrebă și pe Constant.

          — Același lucru, ridică el nepăsător din umeri.

          Auzind acestea, Macaria rânji. 

          Le pregăti celor doi câte o omletă cu ceapă verde și brânză de capră proaspăt adusă din vestul țării, alături de pâine făcută de dimineață. Înfulecară toți trei, în timp ce glumeau și râdeau copios pe o temă pe care numai niște tineri de 14-15 ani se puteau amuza. 

          În acel moment, Constant nu crezu că mâncase vreodată ceva mai simplu si mai delicios decât atât. Iar Sunna fu recunoscătoare pentru acele câteva minute petrecute în compania celor doi.

━━━━━━ ⊱✹⊰ ━━━━━━

Arundel Castel (cred)