━━━━━━ ⊱✹⊰ ━━━━━━

          Imediat ce-l auzi, Yallah sări de pe banca de lemn și se nepusti afară, pe scări. Reținându-și ceva mai bine nerăbdarea, bărbații de la masă o urmară și ei. Se instală imediat zarva, cei de la alte mese întrebând ce se petrece și, în curând, toată lumea se înghesuia afară.

          În direcția pe care o indica bompresul, cerul era roșu în atingerea apusului. Deasupra lor erau nori mulți și, cu cât priveau mai mult în spate, spre pupă, norii se întețeau și erau din ce în ce mai gri. Vântul încă flutura pelerina căpitanului, aflat în fața tijei. Dar nu mai ploua. Nici pe corabie și nici în jurul ei, așa cum fuseseră obișnuiți în ultimele câteva zile. Acum toți scoteau exclamații de uimire și admirație, urmate în scurt timp de urale, îmbrățișări și felicitări căpitanului. Acesta își scoase plăria în semn de mulțumire.

          Constant își făcu și el apariția pe punte, venit probabil din cabina lui, și admiră cerul pentru doar câteva momente scurte. Fu imediat tras într-o îmbrățișare de un domn în vârstă, apoi cineva dădu mâna cu el și totul continuă până când reușiră să-l amețească de-a binelea. Căută să se desprindă de grupul de oameni, după care urcă pe punctea de comandă, să vorbească cu căpitanul.

          — Ce zici? N-ai fi crezut că o să ajungem atât de departe, ei? îl întâmpină căpitanul cu un zâmbet.

          Însă era în continuare extenuat. Nu și-au mai vorbit de mai bine de o zi, căci nu prea aveau ce. Căpitanul înțelesese repede ce trebuia să facă și nu mai fusese nevoie de ajutorul lui Constant.

          Acesta nu-i răspunse. Adevărul era că nu se gândise, de fapt, la șansele lor de reușită și ce avea să fie după. Dtătuse închis în cabină în ultimele zile, studiind Paneida și căutând indicii, cât mai multe legate de ceea ce ar trebui să facă mai departe.

          — Mâine dimineață la prima oră ar fi bine să dăm drumul păsărilor, ca să nu mai pierdem timp. Ce zici, crezi că te poți îndepărta suficient de furtună până atunci?

          — Pot. Dar ce te face să crezi că suntem atât de aproape de un țărm?

          Vântul încă bătea, deși mult mai lin, pe lângă urechile lor. Lui Constant îi zbură părul ondulat peste ochi, dar nu se sinchisi să-l așeze. 

          — Drumul pe mare în Paneidă nu este chiar atât de lung. Le-a luat un an doar din cauza numărului mare de pasageri și neînțelegerile dintre eie, cu toate acele drame.

          Gesticulă ca  să dea de înțeles că asta nu avea importanță, dar căpitanul îl privea la fel ca înainte.

          — Se mai pierdeau, se căutau. În fine. După calculele mele, dacă urmăm o linie dreaptă, n-ar trebui să ne ia mai mult de o lună.

          — Dacă urmăm o linie dreaptă, doar că noi nu știm unde să mergem.

          — De aceea vreau să dau drumul păsărilor.

          Constant era decis. Însă, chiar dacă n-ar fi fost, Căpitanul tot i-ar fi dat ascultare, căci până acum a înțeles bine ce-a citit în cărțile acelea ale lui.

          — Tu știi mai bine, domnul meu. Sper totuși că va avea și echipajul meu timp, până dăm de următoarel greutăți, să se odihnească și să repare velele. Girard, ia vino puțin aici!

          Girard se legăna alături de alți marinari pe grijele. Auzindu-se strigat și fiind la baza lor, sări imediat pe punte și i se prezentă căpitanului. Era în ultimul hal de transpirat și murdar, cu părul încâlcit și hainele șifonate. În spatele tuturor acestora, se vedea că era un tânăr mai degrabă chipeș, cu brațele vânjoase de la o vârstă fragedă.

          — Spune-mi, i se adresă căpitanul, care este numărul total de pierderi?

          Tânărul se scărpină în cap un moment și, cu o mână în șold, îi răspunse:

          — Am pierdut șapte oameni, domnule căpitan, dintre care patru soldați.

          Constant nu știa nimic despre asta, însă era cert că nici nu petrecuse mult timp printre ceilalți pasageri. Oricum ar fi fost, numărul era usturător. Puteau să fie și mai mulți dacă nu găseau culoarul, e adevărat, fix de aceea numărul era îngrijorător: dacă dădeau de o belea mai mare, câți aveau să rămână în viață?

          — Și restul marinari, concluzionă căpitanul.

          — Din păcate.

          — Niciun om nu e mai valoros decât altul, comentă Constant.

          Însă era clar că părerile erau împărțite. După marinari, cât mai mulți asemenea lor erau vitali pentru a supraviețui, iar de acei învățați inutili s-ar fi putut descotorosi oricând. În schimb, Constant avea mare nevoie de ei și de soldați.

          Însă nimeni nu mai spuse nimic, ci doar se lăsă o tăcere meditativă câteva momente. Într-un final, căpitanul spuse:

          — Să-mi faci un inventar și asupra pierderilor materiale, Girard.

          — Desigur, domnule căpitan.

          Își înclină capul în semnde respect, după care își văzu de ale lui. Istovit, căpitanul își puse o mână în șold și-și schimbă greutatea de pe un picior pe altul. 

          — Cred că ar fi bine să ținem un moment mâine dimineață și pentru cei morți. Să afli cine sunt înainte de asta, bine?

          Girard aprobă. Căpitanul i se adresă apoi lui Constant:

          — Să vorbești cu unul din băieții tăi pentru asta. Nu avem vreun abir pe vas, dar poate ai tu vreun om cu vorba mai dulce. 

          Constant știa deja că acela era Alezandre. Putea să disimuleze o mare mâhnire atunci când avea nevoie, era diplomat și știa să-și muleze comportamentul după cel cu care vorbea. 

          Tânărul plecă în scurt timp. Se întâlni la baza scărilor fix cu cel pe care îl căuta, căruia îi transmise cerința. Fiind pe aproape și auzind numărul de morți, Yallah se crispă.

          — În afară de soldatul acela, nu știam să mai fi murit și alții.

          — Pe unul l-am văzut chiar eu, îi spuse Constant fără inflexiuni. Când coborau de pe grijea. Unul dintre cei cu care vorbisei sus, în gabie. 

          — În prima zi a furtnii!?

          — Da.

          Povestindu-i cum a murit, Yallah se înfioră și mai tare. Și ea urcase pe aceleași grijele și nu avea măcar forța uni bărbat, cu atât mai puțin experiența unui marinar. Fusese atât de aproape de moarte și nici măcar nu conștientizase!

          Acum se simțea prea deprimată ca să admire cerul atinse de întunericul nopții alături de ceilalți, așa că se retrase în cabină. Cum nava pe care se afla era de luptă, ci nu de apasageri, nu existau prea multe cabine mici și separate. Erau doar două, dintre care una revenea căpitanului, iar cealaltă lui Constant și celor mai buni doi prieteni ai săi. Yallah avea un hamac într-una dintre cabinele acele înghesuite, în care se aflau toți învățații. Soldații și marinarii aveau fiecare câte o altă cabină.

          Nu era prea multă lume înăuntru. Yallah se trânti numaidecât în hamacul ei, dar se așeză pe un caiet și se chinui apoi să o scoată de sub ea fără să cadă și din hamac. Era unul dintre caietele ei cu notițe. Când îl deschise, dintre copertă și prima pagină căzură niște foi. Aveau marginile roase de apă, dar, la cât plouase în prima zi a furtunii, când le avusese cu ea, era de mirare că măcar mai putea citi ce scria pe ele.

          Și nici măcar nu l-am întrebat pe Constant ce urmează.

          Însă doar la gândul de a o face stomacul i se strângea, simțind deja cât de urât avea să o privească. Oricum Constant nu și-ar fi dus pe apa sâmbetei misiunea. Avea încredere în el măcar pentru atât. Și mai putea aștepta până ziua următoare, oricum, căci se simțea tare istovită. Acum erau în siguranță, așa că somnul avea să-i fie unul bun. 

*

          Constant a stat un timp la discuții cu învățații. Erau cu toții entuziasmați – oameni de toate vârstele și îmbrăcați în toate modurile posibile. Doar că simțea prea mult reproșul în vorbele și gesturile lor, pentru felul în care tânărul se purtase în acele ultime zile, și nu a putut sta prea mult timp cu ei. Se retrase încă o dată în cabină, unde parcă nici măcar nu era aer de respirat, și deschise geamul. Privea afară, pe acesta, în momentul în care Alezandre intră înăuntru.

          — Se pare că am trecut de nenorocita aia de furtună, spuse acesta.

          După care se întinse și gemu de oboseală.

          — Așa e.

          — I-am ajutat și eu cu câte ceva pe puntea de sus. Girard a făcut inventarul pierderilor și pagubelor.

          — Și, cât de grav e?

          — Nimic nereparabil. Sunt trei vele găurite, printre care și una dintre cele mari. Câteva frânghii care s-au desprins, niște găuri în podea... Nici nu mai știu. A, ba da! S-au răsturnat câteva lăzi de mere și, ei bine, putem spune că acum avem și cidru de băut...

          — Bleah!...

          După aceea râseră amândoi.

          De pe geamul acela mic intra o briză marină sărată, dar proaspătă. Seara se lăsase deja și era liniștită. Sunetul valurilor se auzea lovindu-se de babord.

          Cabina lor nu era mare deloc. Înăuntru se aflau două paturi supraetajate – unul deasupra celui de-al treilea așezat pe podea, iar celălalt deasupra biroului. Stăteau înghesuiți, dar mai mult noaptea, căci ziua aveau tot felul de motive să-și petreacă timpul prin alte părți. Lemnul vechi scârțâia de fiecare dată când se foia cineva, iar acest lucru dădea naștere la tot felul de glume și apoi râsete. Inițial fusese amuzant, dar somnul lor devenise tot mai prost și erau tot mai morocănoși, suportând tot mai rar să doarmă deodată. Nici nu puteau să-și închipuie cum ar fi fost să doarmă laolaltă cu alții, căci și cabinele acelea erau înghesuite, miroseau urât și seara era cam frig.

          Alezandre se sui în pat și, cu cotul îndoit și palma sub bărbie, privi spre Constant, cum stătea aplecat peste cadrul ferestrei. Umerii lui îmbrăcați doar într-o cămașă atingeau marginile de lemn – atât de îngustă era.

          — Ce urmează după asta?

          — Nu sunt prea sigur...

          — Păi ai stat aici atâtea zile și tot ce ai făcut a fost să citești. Chiar nu ai aflat nimic?

          — Ai dreptate, am aflat. Doar că mi-ar plăcea să nu fie așa. 

          Pe chipul frumos al lui Alezandre apăru o încruntătură.

          — Despre ce e vorba?

          Constant respiră adânc înainte să răspundă:

          — Ca să ajungem pe celălalt continent trebuie să trecem prin teritoriul sirenelor.

          — Doar nu vrei să spui că ele chiar există!

          Acum se întoarse spre Alezandre. Mina lui era gravă și gânditoare. Se sprijini cu un cot de cadrul ferestrei, iar cealaltă mână o duse la bărbie. Mâneca largă a cămășii îi alunecă până la cot.

          — De ce n-ar exista? Am dat până acum de stele călăuzitoare și furtuni care încep fără știre. Toate acestea fiind deja scrise într-o epopee veche de patru sute de ani, care vobrește despre magi, dragoni, elfi și multe altele. Tot ce este acolo ar putea prea bine să fie real.

          Alezandre râse ușor, însă nu era niciun fel de distracție în tonul lui.

          — Cât de periculoase ar putea să fie sirenele astea, oricum? Sunt doar niște femei cu coadă!

          — Care vrăjesc mințile bărbaților îndrăgostiți cu frumusețea lor nepământească, spuse Constant oarecum teatral.

          Alezandre pufni și se întinse pe spate. Însă nu trecu mult timp și vorbi încă o dată:

          — Și în epopeea aceea cum au trecut de teritoriul lor?

          Constant chicoti.

          — Ai citit măcar opera?

          — Am citit, dar crezi că am înțeles ceva din ea!?

          Fiind veche de mai bine de patru sute de ani, Paneida era o lucrare cu un limbaj învechit și obiceiuri care nu mai erau relvante pentru cei care o studiau acum, asta adăugat la caracterul liric său liric.  Atât Constant, cât și Yallah, aveau nevoie de cercetare amănunțită ca să înțeleagă exact la ce se referă.

          — Eroii din Paneidă nu au trebuit să se lupte cu ele, explică Constant. Au făcut un contract cu ele ca să le păzească pământul.

━━━━━━ ⊱✹⊰ ━━━━━━

NEXT LA 7 VOTURI