━━━━━━ ⊱✹⊰ ━━━━━━

          Era a treia zi consecutivă în care Evangelia parcurgea culoarul. Inițial fuseseră bucuroși să găsească o soluție care să-i scoată vii din acea furtună, însă menținerea vasului în direcția potrivită pe tot parcursul zilei și al nopții nu era un lucru ușor. Mai ales ziua, când steaua nu se vedea pe cer.

          Deși se simțea constant o tensiunea colectivă, pasagerii erau mai degrabă optimiști că vor ieși cu bine din furtună. Se adunau mai ales în sala de mese, căci pe puntea principală îi pândea pericolul furtunii. Discuțiile erau în toi la orice oră – puțini puteau să doarmă, iar aceia erau de obicei echipajul de marinari, care avea constant treabă. Pasagerii nu le erau de prea mare ajutor, fiind mai ales oameni bătrâni și înstăriți, nefamiliari cu munca. De ajutorul soldaților a fost, în schimb, mare nevoie, aceștia învățând în timp record cu ce se mănâncă îndeletnicirea de marinar.

          — Luați o pauză, domnule căpitan? se auzi deodată glasul lui Nuno de Merania la masa lor.

          Se adunaseră mulți acolo și stăteau înghesuiți. Yallah se afla la margine, fiind penultima sosită, iar Koko lângă ea. Vizavi se afla căpitanul, lângă care nu prea era loc. Bion și încă un soldat luau masa cu ei. Oamenii erau în general împărțiți în grupuri după meleagurile de pe care veneau, însă de această dată Koko și bărbatul pe care îl însoțea nu mai avuseseră loc în altă parte.

          — Ei bine, stomacul nu se hrănește singur, răspunse căpitanul.

          Își ridică halba și bău. Gesturile sale erau grele, pline de osteneală. 

          — Așa este, aprobă Nuno. Se poate?

          Cum cineva tocmai se ridica de la celălalt capăt, Nuno își găsi și el loc la masă.

          — Cine vă ține locul?

          — Pellico, subalternul meu. Facem cu rândul acum, deși mi-ar plăcea să pot să fiu la cârmă tot timpul. Dacă nu se poate, nu se poate, concluzionă și ridică din umeri. După asta mă bag direct în pat, deși presimt că după vreo două ore m-or trezi că iar au băgat botul navei în furtună. 

          Nuno și Koko începură să râdă în hohote, iar Yallah chicoti ușor.

          — Ce este cu râsul ăsta, Roskolnikov!? îl admonestă pe Koko bărbatul scund și îndesat de lângă el, Krakow Téra.

          — Îmi cer scuze, îngăimă băiatul.

          Indignat, Krakow se ridică de la masă și plecă, ceea ce strecură pe fețele celor tineri niște zâmbete distrate. Nuno îi privi curios și zâmbi la rândul lui. Își continuă apoi discuția cu căpitanul, iar Yallah termină de curățat și tăiat fructul pe o farfurie, pentru ca toți să se servească din el. În mai puțin de un minut rămase o singur bucată pe masă, iar Yallah, cu gura plină, luă alt fruct din suport și începu să-l curețe.

          Era o atmosferă comodă în acea zi. Luau masa regulat și stăteau mult la discuții în sala aceea înghesuită și întunecoasă. Personalul marinăresc era prea ocupat ca să vină jos și să aprindă candelabrul acela micuț, așa că oamenii, care nu se sinchiseau niciunul să aprindă candelabrul cu mâna lui, se bazau mai ales pe felinarele de la mese și lumina care intra pe ușă. Se găsiseră guri critice la adresa echipajului, unii dintre pasageri fiind prea obișnuiți cu luxul, însă nu le ținea nimeni partea și în scurt timp au realizat că doar se făceau de râs.

          — Fructul ăsta nu are nume? întrebă Koko care, fiind din Frisia, nu a aflat de existența lui decât cu ocazia acelei călătorii.

          — Nț, îi răspunse Yallah, apoi înfulecă o altă bucată.

          — Și n-ar trebui să-i găsim unul?

          Yallah își plesni degetele, încântată de idee.

          — În loc să pierdeți vremea așa, mai bine mi-ați ajuta echipajul.

          — Dar domnule căpitan, protestă Koko, eu am ajutat până adineauri. Nu mă pricep la vase și dinastea, dar am făcut ce am putut.

          — La fel și eu, domnule căpitan, adăugă Bion.

          Nu păreau tocmai istoviți, dar Eneas Vita se arătă mulțumit de răspunsurile lor:

          — Bine, băieți. Eu mă retrag.

          Se ridică anevoios de la masă și, după câteva urări de bine, părăsi și încăperea. Nuno se uită în urma lui câteva momente, apoi se arătă interesat de discuția celor tineri. Ba chiar, dezbătând subiectul, veni și cu o propunere:

          — Nu ar fi bine să-i dăm un nume și stelei călăuzitoare? De vreme ce se vede doar de pe insulă, niciun astrolog nu i-a dat vreunul până acum.

         Privi mulțumit chipul Yallei în timp ce exclama:

          — Ce idee bună!... Dar ce nume?... Ce nume ar fi potrivite?

          — Păi gândiți-vă, începu Nuno. Cum au primit nume celelalte stele? Dar plantele?

          — Stelele sunt în general personaje de basm sau legende.

          — Stelele ca stelele, interveni Bion oarecum iritat, dar fructele au nume din popor! Cine știe acum câte sute de ani le-au primit!?

          — Unele plante au fost descoperite recent.

          — Și cum și-au primit numele?

          — Păi, să vedem, spuse bărbatul cu calm. Copacul cu căpșuni și-a primit numele din cauza fructelor colorate, chiar dacă nu se asemeneană de fel cu căpșunile. Alt exemplu ar fi trifoiul încărnat, a cărui floare este ceva mai bogată decât a trifoiului clasic.

          Gesticula cu mâinile, arătând forma cilindrică și plină a trifoiului încărnat.

          — În fine, noi nu prea mai folosim cuvântul acesta în ziua de azi. Dar acum o sută de ani, când botaniștii au descoperit specia asta, încă se mai folosea.

          Bion nu mai știa ce să zică – îl privea cu ochi atenți. Koko întrebă:

          — Sunteți botanist, domnule?

          — Într-adevăr, sunt, răspunse acesta cu un zâmbet. Sper să mă pot întoarce pe Continent cu paginile caietelor pline de informații.

          — Așa să fie, domnule! Cred că dumneavoastră sunteți cel mai potrivit să dați un nume fructului.

          — Nu, în niciun caz. Nu a fost descoperit de mine.

          Privea cu coada ochiului spre Yallah.

          — Nici eu nu l-am desoperit, ripostă aceasta. A fost căpitan, însă nu cred că-l interesează ce nume îi dăm. El le zice dulcinele. Nu știu de ce, însă nu este tocmai cel mai dulce fruct, știți...

          — Ai dreptate, nu prea este.

          Căzură toți pe gânduri, ori în așteptarea acestora, și pentru câteva secunde fu liniște la masa lor. Nuno continua să-i privească cu interes, de parcă ar fi fost profesorul ce așteaptă răspunsul la o întrebare. Cu sfială și încet, Yallah reuși să dea glas unor gânduri:

          — Deși în Paneidă nu se spune nimic despre această insulă, există un personaj care, în acest punct al narațiunii, îi oferă lui Panede indicii legate de ce ar trebui să facă mai departe. După aceea el intră în furtună.

          Deși Koko nu era un băiat prea studios, venea de pe meleagurile unde Paneida era printre cele mai vechi și importante scrieri. Așa că își dădu cu ușurință seama despre cine vorbea Yallah:

          — Assunia, iubita sa moartă.

          Yallah aprobă din cap. 

          — Însă nu prea e un nume potrivit pentru un fruct.

          — Putem să-l derivăm. Cum vi se pare asun?

          — Poate pentru numele pomului, spuse Alezandre.

          — Normal că pentru numele pomului.

          — Și fructul?

          — Asta-i cel mai simplu: asună.

          — Hai că sunteți comici! spuse Bion, apoi izbucni în râs. 

          — Nu-ți plac asunele?

          La întrebarea bărbatului, Bion începu să râdă cu și mai multă poftă.

          — Mereu este ciudat la început, explică bărbatul celor doi care încă mai erau dispuși să-l asculte. Poate chiar câteva zeci de ani de acum. Dar limba o să adopte această denumire, vă asigur.

          Cu cât repeta cuvântul mai mult în mintea sa, cu atât Yallei i se părea că sună mai normal. Poate că nici măcar nu era nevoie de prea mulți ani ca să se obișnuiască cu denumirea. Asuna este fructul care crește în asun. Asună, asună, asună, asună... Când se uita la fruct, în culorile lui amestecate de verde, galben și portocaliu, și privindu-i miezul alb, cu atât mai ușor parcă îi era.

          Alegerea numelui pentru stea a decurs ceva mai greu și, pentru a nu face greșeli, au cerut ajutorul unui astrolog care îi însoțea din Castranova. Îl chema Ramin Hui și purta haine foarte sumbre și împopoțonate. Avea o bărbie ascuțită, iar pielea din jurul gurii mici era tăiată pe alocuri din cauza bărbieritului de dimineață. Avea mâini osoase și subțiri, cu degete lungi și unghiile crescute, iar vocea lui era moale.

          — Acum e prea devreme ca să ieșim afară să o privim, vorbea el despre stea în timp ce gesticula domol, dar poate că țineți minte unde se află. Se poate? făcu apoi spre foile și creionul Yallei.

          Aceasta i le întinse numaidecât, iar Ramin desenă repede niște puncte care ilustrau o parte din stelele din nord-vest. Începu să explice, indicând cu vârful creionului pe foaie:

          — Aceasta este Raia, iar aici se află Cata.

           Trase o linie de la cele două, trecând chiar peste steaua lor.

          — Ce relație au cele două în legendele populare?

          — Niciuna, răspunse Nuno cu fermitate. Nici măcar nu se întâlnesc.

          — Mai gândește-te.

          Nuno își uni cele două sprâncene groase într-o încruntătură. Yallah era și ea pe gânduri, iar Koko nici măcar nu se strofoca. Răspunsul veni de la alt bărbat, care stătuse la masa lor mai degrabă tăcut până atunci:

          — Raia avea o prietenă bună în copilărie, despre care se spune că poseda doi ochi aproape gri. Nu țin minte să aibă un nume, însă în Povestea celor o sută de fecioare, confidenta Catei are aceeași culoare a ochilor. Mulți învățați sunt de părere că este exact același personaj.

          Bărbatul care vorbise avea peste cincizeci de ani și era venit din Elvidia. Era oarecum dolofan, însă se putea citi ușor blândețea în ochii negri, aflați în spatele unor lentile rotunde.

          — Numele ei era Filomena.

          Își așeză ochelarii la loc pe nas, prea timid ca să-i privească pe cei de la masă.

          — N-am știut asta, spuse Nuno. 

          — Mi se pare că legendele acestea sunt mai populare în partea de nord a Continentului.

          — Într-adevăr, noi nu obișnuim să citim Povestea celor o sută de fecioare. Nu a prins la noi.

          — Este o poveste frumoasă, spuse Ramin cu același glas domol. Puțin controversată, însă cred că exact acest lucru o face atât de frumoasă.

          Nuno era încurcat de pasiunea melancolică cu care vorbea Ramin. Era un soi de om cu adevărat ciudat, întocmai cum auzise el despre locuitorii din Castranova, numiți noveni. 

          — Și Filomena... începu Yallah, nu se află nicăieri pe cer?

          — Nu încă.

          — Este un nume frumos. Cred că i s-ar potrivi.

          Zâmbi, însă zâmbetul îi fu întors doar de Alezandre și de Koko, cei care îi confirmară spusele.

          Conversația continuă: despre stele, despre plante, despre originile fiecăruia. Bărbatul din Elvidia se numea Bernardim Lefevre și venise în acea călătorie împreună cu fiul său mijlociu, care din păcate prefera să se legene în hamac toată ziua în loc să discute cu alți oameni. Tatăl său era un om cu adevărat timid și umil, mai ales pentru vârsta pe care o avea, însă era mereu deschis ideii de a-și lărgi cunoștințele. 

          Chemat de patronul său, Koko a fost nevoit să plece de la masă. Însă reveni doar cinci minute mai târziu. Respira pe gură, umflându-și pieptul la intervale neregulate, și privea țintă la ei cu acea pereche de ochi mari, verzi-închis. Era mai răgușit decât de obicei atunci când vorbi:

          — Am ajuns la capătul furtunii.

━━━━━━ ⊱✹⊰ ━━━━━━

NEXT LA 6 VOTURI