━━━━━━ ⊱✹⊰ ━━━━━━

          În primele zile ale călătoriei, grupul a fost mai degrabă tăcut. Gândurile le erau pline de griji, iar teritoriul străin.

          Au dormit în fiecare noapte în pădure. Caii îi legau alături, apoi aprindeau focul și plecau să vâneze – asta dacă nu cumva reușiseră să prindă ceva pe parcursul zilei. S-au mulțumit cu carnea de iepure și cea de cocoș de munte, pe care o adăugau în tocană ori o înfingeau în ramuri subțiri de copaci și le frigeau la foc. Aveau sare din abundență la ei, iar mâncarea avea, în general, un gust surprinzător de bun. Pe timpul zilei se mulțumeau cu câteva guri de brânză și de pâine, dar care li s-a terminat în scurt timp. Uneori mai făceau terci de porumb ori fierbeau orez, alteori găseau ouă pe care le prăjeau în untură. Se strecurau mai apoi sub pături, în jurul focului. Sviatopolk dormea adesea dezvelit, fiind obișnuit cu acele temperaturi scăzute din apropierea muntelui. În primele nopți au dormit foarte prost, pe pământ dur și cu sunetele pădurii lângă ei, care le sporeau stările de anxietate.

          Nu s-au aflat decât o singură dată în apropierea altor persoane. Fusese un grup de vânători, aflați în pădure la vreo sută sau două sute de metri de ei. S-au privit de la depărtare, cei de pe continent de sub glugi sau pălării, fără să-și acorde prea mare atenție unii altora. S-au îndepărtat pe cât au putut de ei. După dialectul pe care îl vorbeau, Sinn le-a spus că nu erau decât oameni ai pădurilor, un grup destul de mic, care nu se definea ca trib și încerca să-și facă un rost în acea zonă. Erau pașnici și stăteau departe de dramele războiului – principalul motiv pentru care aveau o așezare incertă.

          Se opreau la fiecare izvor pe care îl zăreau pentru a-și reumple ploștile. Însă, în cea mai mare parte a timpului, se țineau departe de apele curgătoare pentru a nu se întâlni cu alți călători.

          — Propun să încheiem ziua în următorul foișor pe care îl găsim, anunță Sinn la un moment dat, pe când soarele se afla departe, în vest.

          Era chiar în mijlocul grupului. Călăreau departe unii de alții, prinși în moleșeala soarelui. Pădurea în care se aflau acum era destul de rară, apropiindu-se de podiș. Trebuiau să-și aleagă locul de înoptat cu mare grijă.

          — Mai bine ne despărțim, spuse Adonis.

          Aflat lângă Sunna, Adonis își mână calul la stânga. Nu vorbiseră înainte de a fi întrerupți, aflându-se aproape unul de celălalt mai mult întâmplător; Adonis o ajunsese din urmă pe când calul ei încetinise fără motiv. În urma acestui gest, Sunna oftă profund și căută hățurile pe care le pierduse dintre degete. 

          — Hai cu mine într-acolo, spuse Echo, arătând într-o altă direcție. Presimt că o să găsim un loc bun.

          De vreme ce Sunna nu avea nicio idee mai bună, își mână calul spre podișul acoperit de iarbă vie. Se ținură printre copaci, însă călăreau chiar lângă marginea pădurii. În scurt timp desluși susurul unei apei, iar limba începu s-o usture de sete.

          — Știu că nu obișnuim să înoptăm lângă apă, însă cred că noaptea asta e sigură. Ne aflăm departe de orice sat, știi?

          — Îhâm.

          — Poate reușim să prindem niște pește. Ah, ar fi chiar bun niște pește. Oare înoată lini pe aici?

          Sunna strâmbă din nas. Nu prea reușea să facă față entuziasmului obișnuit al lui Echo în acea zi moleșită.

          — La cum sună râul ăsta, aș spune că nu. Însă, din câte știu eu, pe aici se găsește foarte des un pește micuț, nu mai știu cum îi zicea...

          — E bun?

          — Habar n-am. Cărțile științifice nu prea spun astfel de detalii, știi?

          Echo îi zâmbi strâmb. Fusese o întrebare stupidă.

          Continuară să meargă. Echo ochise un loc care era înconjurat pe jumătate de stânci, iar acum se îndreptau spre el. Încă avea un presentiment bun. Însă, cel mai probabil, îi era doar sete, căci își terminaseră proviziile de apă cu vreo două ore în urmă.

          — Știi că Adonis e îndrăgostit de tine, nu? întrebă deodată.

          Avea o tonalitate serioasă, gravă chiar, lucru rar întâlnit la Echo.

          Sunna strânse hățurile calului, apoi privi direct spre Echo. Acesta, în schimb, nu se uita la ea, mergând puțin în fața ei și poziționat mai la strânga. 

          — A fost, spuse ea. Nu mai are niciun motiv să fie.

          — Nu știu ce să zic despre asta. 

          Echo nu avea inflexiuni în vorbire, de parcă i-ar fi fost foarte ușor să spună toate aceste lucruri. Ori, din contră, era atât de atent încât reușea să se stăpânească cu brio, căci nu-i stătea în fire să vorbească lent.

          — Nu înțeleg de ce ai fi nesigur legat de acest aspect. Mă evită ca pe un păduche. Dacă n-ar fi nevoit, nici n-ar mai vorbi cu mine. De altfel, de ce te preocupă chestia asta?

          — N-am voie să mă preocupe relațiile dintre mebrii grupului?

          — Dacă vrei să-ți faci griji legat de vreo relație, ar trebui să fie la cea dintre Svia și Iossua. Se ceartă cât e ziua de lungă.

          Își mușcă buzele imediat ce termină de rostit acele cuvinte. Tocmai îi oferise scăparea din acea conversație, iar ea ar fi vrut să afle ce motive ascunse avea Echo.

          — Îl înțeleg...

          — Pe care?

          — Pe... amândoi.

          Râse jenat încă o dată. Sunna deschise buzele, gata să-l ia la rost încă o dată, însă Echo exclamă:

          — Cred că este un loc perfect! Ce zici?

          Își închise buzele la loc, privind buimacă. 

          — Da, e destul de ascuns.

          Sunna nu mai prinse ocazia să-l întrebe nimic. Echo își scoase de la brâu fluierul marcat cu albastru și începu să sufle în el. Scotea un sunet asemănător cu cântecul unei specii de privighetoare, înalt și, după Sunna, enervant. Acela era semnalul că găsiseră un culcuș, iar Echo continuă să sufle în acel flaut din când în când.

          La fel de moleșită ca înainte, Sunna se dădu jos de pe cal și înaintă spre apă. Curgea foarte repede în spatele stâncii. Spera să fie rece, căci avea nevoie să se răcorească. Soarele le tot bătuse în cap de-a lungul drumului, fiind o zi extraordinar de toridă.

          — Sinn parcă zicea că în vreo două zile ajungem în Yul.

          — Cam așa, îi confirmă Sunna, distrasă.

          — Ne mișcăm destul de repede.

          Privea apa aceea incredibil de clară și iute. Îi vedea fundul, care în mijloc părea să-i ajungă până la genunchi. În lățime, râul avea vreo cinci metri sau poate chiar mai puțin. Urmări apa care fugea în spatele stâncii, cea care îi ascundea bine de partea aridă și lipsită de pomi a podișului. Nu vedea prea bine, însă părea că se bifurcă. Privi mai atent apa și, zărind câteva pietre, își luă având și sări până pe cealaltă parte. Cu o agilitate aparte, Sunna se afla pe cealălalt mal al râului fără a se uda măcar cu o picătură. Iar pietrele nici măcar nu formau un pod perfect, fiind micuțe și la distanțe mari unele de altele. Nu semănau deloc cu Cele Șapte Pietre Buclucașe.

          Curioasă, descoperi că râul nu se bifurca, ci forma un ochi de apă. Avea o rază mică, de vreun metru și jumătate, însă apa era mult mai liniștită și adâncă acolo.

          Oare de câte zile nu se mai spălase? Să fie cinci? Nu, mai multe. Poate chiar opt. Nu-și scufundase decât cârpa în apa vreunui izvor și se spălase în grabă. De păr nici măcar nu se atinsese, iar acum era mai murdar decât fusese vreodată în viața ei. Însă nu îndrăznea să-l spele, căci râul pe care îl urmaseră până ieri dimineață fusese oribil de maroniu. De când urmaseră cursul acestui braț, apa devenea din ce în ce mai clară. Sunna nici măcar nu mai era prezentă în propriul corp, căci în mintea ei se scufunda în apă.

          Însă zgomotul o readuse la realitate. Iossua și Adonis tocmai ajungeau în luminiș, iar mai departe se zăreau Sviatopolk și Sinn. Sunna zâmbi într-un mod ciudat, fericită din cauza lucrurilor mici în viață. Atât de mici precum un ochi de apă. Cu aceeași agilitate de mai devreme, traversă râul înapoi. Echo, care nu o văzuse prima oară, flueiră apreciativ. Adonis și Iossua o priviseră de asemenea, însă primul își găsi imediat de lucru în a descăleca.

          Însă pe Sunna nu o mai putea necăji comportamentul lui. Nu acum. Se duse țanțoșă până la bagajul agățat de calul ei și îl eliberă de povara acestuia. Căută în traistă timp îndelungat, pentru ca în final să-și scoată produsele de îngrijire personală, învelite într-o husă de piele, alături de niște haine comode de schimb.

          — Eu voi face o baie, declară într-un final. Să nu trageți cu ochiul!

          Spunând acestea, se descălță de cizme și intră așa cum era îmbrăcată în apă, îndreptându-se spre ochiul din spatele stâncii. Apa îi ajunse curând până la șolduri, rece și înviorătoare, moment în care își ridică mâinile în sus, ca să nu își ude cumva hainele curate. Le lăsă apoi pe mal, lângă ochi, și se dezbrăcă cu nerăbdare.

          Sunna nu mai era sfioasă de mult timp. Dacă ar fi fost nevoie, s-ar fi spălat chiar lângă ei, însă prefera să pătreze decența măcar atunci când putea. Își îndoi genunchii și intră cu capul în apă, stând acolo mult timp.

          Nu se spălase niciodată astfel, în aer liber. Mereu avea parte de apă caldă și de patru pereți în jurul ei. Acum era expusă și-i plăcea, într-un mod ciudat, ideea. Respiră adânc atunci când ieși de sub apă, dându-și părul pe spate. 

          Începu să se spele, oarecum anxioasă. Inima îi bătea în piept mai repede decât ar fi fost cazul și se uita din când în când în jur, însă erau doar copaci în jurul ei. Băieții erau pe cealaltă parte a stâncii și îi auzea uneori, când își ridicau glasul. Nu aveau treabă cu ea.

          Era mai mult seară atunci când reuși să termine cu spălatul. Nu își vedea prea bine hainele atunci când încerca să le spele, stând goală și pe vine lângă ochiul de apă. Aștepta să i se usuce corpul, ca să poată îmbrăca hainele de schimb. După ce termină cu costumul de luptă, îl luă cu ea când înconjură stânca pe cealaltă parte. Legă o sfoară de doi copaci, pe care își întinse hainele mai apoi. Se afla la vreo zece metri de luminișul lor.

          — Gata cu înbăierea, frumoaso? o luă Echo la mișto.

          — Ciudă?

          — Puțin. Ai stat cam mult. Acum noi trebuie să ne chinuim de dimineață, când o să fie apa rece. 

          Sunna râse, apoi își dădu părul blond din față. Ar fi trebuit să și-l prindă, ca să n-o mai încurce. Asta imediat după ce se usca, totuși.

          Cum adică blond?... se găsi întrebând deodată. 

          Privi în jos, spre părul ei ondulat, vâlvoi și... cât se putea de blond. Chiar și în noapte putea să-și dea seama de culoarea pe care îl avea.

          — Băieți? întrebă neîncrezătoare pe când se apropia de ei. Avem o problemă...

          Ținea porțiuni de păr în ambii pumni, parcă arătându-le și lor.

          — Ce problemă? întrebă Sviatopolk. Vino mai aproape de foc, că nu văd bine.

          Iar Sunna făcu în tocmai, tinerii fiind curând în stare să deslușească acele nuanțe aurii ale părului fetei. Inițial nici ei nu înțeleseră care era problema, părându-li-se absolut normal felul în care arăta; însă, treptat, stupefierea se strecură pe chipul fiecăruia.

          Echo vorbi:

          — Să mă ia dracu'...

━━━━━━ ⊱✹⊰ ━━━━━━

DEOARECE SUNT CURIOASĂ CÂTE PERSOANE MAI CITESC DE FAPT CARTEA, URMĂTORUL CAPITOL ÎL VOI POSTA LA 10 VOTURI.