━━━━━━ ⊱✹⊰ ━━━━━━

          Nimeni nu dorea să aștepte pe vas. Aproape toți pasagerii se retrăseseră pe insulă, preferând un pământ sigur sub picioare și un spațiu deschis și liber. Majoritatea se pierdeau în băutură în fiecare seară, cântând și jucând, iar ziua aveau doar grijă să aibă ce mânca; de obicei făceau un foc și prăjeau pește, ori culegeau fructe din mica pădure de pe insulă. Fiindcă trebuia să rămână cineva și pe vas, marinarii făceau cu schimbul. Doar în teorie, desigur – cei doi băieți de șaisprezece ani, cei mai tineri din echipaj, își petreceau aproape tot timpul pe vas.

          Constant și cei doi tocmai ajungea cu barca la mal. Se dădu neîndemânatic jos din ea, aproape căzând cu totul în apă, și o traseră la mal. Băieții n-aveau nicio problemă să-și ude hainele – însă era și normal, de vreme ce erau sărăcăcioase.

          Marinarii erau deja beți – se vedea în cele cinci sticle de rom deja goale, dar și în obrajii înroșiți. Când trecu pe lângă ei, adunați în jurul focului, simți și mirosul de alcool. Izbucniră în râs pe când se îndepărta, iar Constant își reprimă furia venită din închipuirea că făceau mișto de el. Se certase deja cu căpitanul, care nu credea, precum Constant, că beția marinarilor lui avea să le afecteze călătoria.

          Când o să dispară steaua de pe cer, iar ei o să fie nebuni de băutură, cum o să navigheze pe timp de furtună? îl întrebase în nenumărate rânduri.

          Aveți răbdare, domnul meu, că nu o să dispară în seara asta, îi răspundea Căpitanul, ușor amețit la rândul lui. Și chiar dacă ar dispărea, tot nu e motiv de panică. Băieții mei rezistă bine la băutură și se dezmeticesc imediat de îi lovește un val rece de apă.

          Asta dacă nu-i omoară.

          Deja regreta teribil decizia de a călători cu ei. Proastă, extraordinar de proastă. Ceilalți pasajeri sigur își făcuseră o părere proastă despre Constant.

          Ajunse în scurt timp la grupul de patru persoane, care campase chiar la maginea pădurii. Întâi îi scrută cu privirea, mâinile vârâte în șolduri. Mânecile largi ale cămășii îi erau șifonate și pătate pe alocuri. Chiar și pe Constant îl afectaseră cele patru zile petrecute la bordul navei, departe de confort.

          ― Ia zi, Constant, îl îndemnă Bion cu un zâmbet subțire, dar larg.

          Asta avea și el de gând, dar înainte de toate îi mai analiză: Yallah și Bion stăteau amândoi pe câte o buturugă, jucând Șutitea cu un pachet de cărți deja uzat. Lângă buturuga lui Bion se odihnea o sticlă pe jumătate plină de alcool – coniac, de data aceasta, și chiar dinacela bun. Alezandre era pe cealaltă parte a focului, cioplind ceva, cu o cană de metal lângă el. Mai era acolo și însoțitorul unuia din învățați, un puști de cincisprezece ani pe nume Roskovnikov. Koko, pe scurt. 

          ― O căuta bucătarul pe Yallah.

          Fata era cu spatele la el, dar îi putu simți foarte clar exasperarea din voce atunci când vorbi:

          ― Nu-l mai supooort!

          Băieții râseră, Koko fiind cel mai zgomotos dintre ei. Își expunea dinții strâmbi în fața oricui dorea să-i admire, deși în preajma maestrului său nu-și permitea să facă acest lucru.

          ― Să mă caute, nu-mi pasă! adăugă Yallah, după care se pregăti de următoarea mișcare la jocul de cărți.

          Însă, pe când Constant se repoziționa, îi recunoscu roșeața din obraji. Se gândea prelung, cu buzele întredeschise. Avea părul prins la spate, dar o șuviță groasă îi ieșise din coadă. Faptul că își dădu liber la vorbă îi confirmă lui Constant bănuielile:

          ― Ce tot nu pricepe că nu m-am urcat la bord ca să-l ajut în bucătărie? Dar de ce altceva s-ar mi afla o fată la bord? îl imită ea pe bărbat. Taie-mi repede șapte cepe. Nu s-o fi prins și el până acum că n-am nicio treabă cu bucătăritul!?

          Alezandre zâmbi înainte să soarbă din cană. Avea legată în jurul capului o eșarfă, precum marinarii. Lui Constant i se părea că se prostește, și chiar îi spusese, însă brunetul cu tenul închis nu se supărase.

          Constant ar fi vrut să-i spună Yallei că bucătarul avea dreptate, dar se abținu. Deși prietenii lui erau acolo, era sigur că nu i-ar fi luat partea. Creața le câștigase deja simpatia, spre marea lui frustrare.

          ― Doar de asta ai venit aici? îl trase Bion la rost. Sau vrei să dormi și tu o noapte sub cerul liber?...

          Pe Constant aproape că îl trecuseră fiorii doar la acest gând. Deși dormise de multe ori sub cerul liber, era cu siguranță un om care prefera confortul unui cămin și siguranța unei camere, chiar dacă aceasta se legăna și îi provoca uneori greață.

          ― Sincer, am vrut să văd cum arată cerul de aici.

          ― Cât de diferit ar putea să fie?

          Yallah își trânti ultimele două cărți din mână peste celelalte, declarându-și imediat câștigul.

          ― Drace, cât noroc poți să ai! se plânse Bion, scărpinându-se în părul șaten deschis.

          ― Eu aș zice talent, dar dacă norocul te face să te simți mai bine...

          ― Arș! N-are nicio treabă priceperea, e doar un joc de noroc!

          ― Dacă spui tu!...

          Zâmbetul alungit pe care Yallah îl afișa în timp ce amesteca pachetul îi evidenția roșeața din obraji și îi făcea ochii să sclipească. Era clar în elementul ei, total diferită de fetișcana îmbrăcată în rochii colorate care își mai petrecea unele zile la palat, cu câțiva ani în urmă.

          Bion dădu pe gât câteva guri de alcool, iar când ceru mai mult, Alezandre refuză să-i dea, zicând să era prea beat. După care începu un alt joc cu Yallah, iar Alezandre și Constant se întinseră pe nisip, cu capetele pe vestonul celui dintâi, aproape unul de celălalt. Așa obișnuiau să facă și în copilărie, adesea împreună cu Echo și Bion, după ce alergaseră în joaca lor și erau istoviți.

          ― Care e steaua? întrebă Alezandre.

          Cerul era plin de stele, unele mai luminoase decât altele, și câțiva nori împrăștiați și subțiri. Toți știau deja de acea steluță, însă puțini erau în stare să o recunoască pe cer.

          ― E în spatele norului acela, spuse și arătă spre unul lat și suficient de rapid încât cei doi să-i bage de seamă mișcarea.

          ― Ăla de la nord-est?

          ― Da. 

          Din cauza poziției, Alezandre trebuia să-și dea ochii peste cap ca să privească bine norul acela care se risipea repede. Stăteau amândoi cu mâinile pe piept și erau liniștiți.

          Constant era bucuros că-și avea prietenii aproape de el. În ultimii doi ani nu se văzuseră decât de trei ori, dintre care două doar pentru pregătirile de călătorie. Accesul în palat le fusese interzis, chiar dacă erau Constant și Echo care puteau garanta pentru ei, iar cei doi se retrăseseră cu treburi militărești prin alte părți ale țării. În final le-au abandonat pentru a-l însoți pe Constant pe mare. Erau doi băieți tineri și agitați, însă din familii bune.

          ― Uite-o, spuse Constant chiar atunci când cerul lăsa la vedere o steluță care abia mai strălucea.

          ― Atât de mică?

          Irișii lui Constant se plimbară dintr-o parte în alta, scrutând cerul, gândindu-se că poate o încurcase. Își căuta reperele, își făcea calculele și, în final, ochii îi aterizau tot pe acea steluță stinsă.

          ― Nu era atât de mică înainte să pornesc încoace...

          Alezandre își uni cele două sprâncene groase. 

          ― Dispare..., murmură Constant.

          Buzele îi tremurau și le uni pentru a înghiți în sec. Sub palma de pe piept își simțea inima bătând tare, căci ea înțelesese cu mult timp înaintea lui ce însemna asta.

          ― Spuneți că dispare steaua, domnule? interveni Koko, încercând și el să privească cerul din șezut.

          ― Da.

          Și, purtând această conversație, steaua se stinse. Chiar atunci se opri și Yallah din jocul ei și înălță capul spre cer. Bion îi urmă gestul, ca apoi să pufnească amuzat:

          ― Nici nu știu de ce privesc cerul, habar n-am de astronomie!

          Însă nimeni nu râse. Constant încerca să se ridice, deși tremura de emoție, iar Yallah încă se chinuia să găsească steaua.

          ― Mă voi duce să-mi anunț stăpânul, dacă într-adevăr a dispărut, spuse Koko.

          ― Sigur, du-te, zise Alezandre, singurul ale cărui minți păreau încă întregi în acel moment.

          Bion îi privi pe fiecare în parte, cu cinci cărți de joc poposindu-i în mână.

          ― N-ar putea să aștepte îmbarcarea până terminăm jocul? spuse el întristat, apoi se întoarse către inamica lui: Yallah...?

          Doar că fata nu-l mai băga în seamă. Era prea ocupată să-și adune obiectele împrăștiate pe nisip și să le îndese în traistă. Ignoranța cu care era tratat nu-l împiedică pe Bion să se vaite. 

          De jos, mai aproape de mal, se auzea zarvă printre marinari. Grupul de învățați la care se dusese Koko se ridica și el și începea să-și strângă lucrurile. Alezandre stinse focul cu nisip, zicându-i totodată lui Bion că era un prost și că nu aveau timp de așa ceva.

          Pe când se urcau în bărcile care duceau la navă, Constant îi privea plin de furie pe marinari. Erau cu toții beți și se clătinau la fel ca bărcile, pe când le împingeau în valuri și mișcau vâslele. Hainele atârnau prost pe ei. Încă făceau glume, tratând situația ca pe o nimica toată.

          La bord, căpitanul îi aștepta cumpănit. Cei trei marinari care rămăseseră la bord deja își făceau de lucru, însă nu se grăbeau nicicum. Ce-i drept, noaptea se lăsase doar de două sau trei ore și încă o aveau pe toată la dispoziție ca să străbată acea bucată periculoasă de mare. 

          Constant se duse țintă la căpitan, urmat de prietenii lui.

          ― Poftim, marinarii tăi sunt beți!

          Unul din cei în cauză, care tocmai trântea o ușă în urma lui, îi privi luat prin surprindere câteva momente, dar în final se îndepărtă. Sigur fusese și el pe insulă, însă părea stăpân pe sine.

          Eneas Vita răspunse iritat la rândul lui:

          ― Scuză-mi imprudența, domnul meu, dar de câte ori să îți spun că asta nu e o problemă? Ți se pare că își neglijează vreunul treaba? Dă vreunul la boboci sau e leșinat pe undeva?

          Constant se uită grăbit în jur, la toți acei marinari care trăgeau de funii, le dezlegau și le legau în altă parte. Nu erau extraordinar de grăbiți, ci mai degrabă calculați.

          ― Iar dacă îl găsești pe vreunul făcând asta, te rog să-l trimiți la mine.

          ― Poate nu mai apucăm răsăritul..., sfârși tânărul, cu pumnii încleștați.

          ― Îmi place prea mult viața ca să se întâmple una ca asta.

          Alezandre încerca deja să-l calmeze, bătându-l pe umăr. Îl îndemnă să plece de acolo, ca să-l poată lăsa pe căpitan să-și dea ordinele. 

          Străbătură încet puntea superioară, îndreptându-se spre proră. Acolo se aflau deja majoritatea învățaților, studiind cerul și purtând discuții. Erau neliniștiți și, totodată, entuziasmați. Soarta le stătea în mâinile marinarilor și erau foarte puține lucrurile pe care le puteau face în acel moment.

          ― Va fi o noapte lungă, domnii mei, vorbi Nuno de Merania peste toate acele șoapte încordate.

          Îl privea mai ales pe Constant, care încă respira precipitat după scurtul argument avut cu Eneas Vita.

          Și, spre deosebire de toți ceilalți, Nuno zâmbea cu o ciudată voie bună.

━━━━━━ ⊱✹⊰ ━━━━━━