━━━━━━ ⊱✹⊰ ━━━━━━

          Era noapte în momentul în care ieșiră din tunel. Sunna se trezi înconjurată de multă faună, iar Sinn dădu la o parte o perdea de iederă ca să iasă din acel pâlc întunecat de copaci. După care în fața ei se întinse un drum îngust pe marginea aridă a muntelui. Greierii cântau de zor și, mergând atentă în urma lui Rig Tani, în vale văzu un mare foc în jurul căruia erau adunați câteva zeci de oameni. Știa că era vorba de o sărbătoare de-a lor, pentru care se adunase întregul trib. Din această cauză hotărâseră sosirea lor în acea noapte: toată lumea avea să fie ocupată. Undeva mai departe, pe creasta altui munte, se aflau două torțe și doi bărbați, care trebuiau să fie paznicii intrării. Ori, mai degrabă, supraveghetorii.

          Nu trebuia să-i vadă nimeni altcineva. Soyyenii erau adesea atenți la oamenii care le vizitau tribul și și-ar fi dat seama că ei apăruseră brusc. Iar dacă le-ar fi văzut și chipul s-ar fi prins într-o clipită că veneau de pe cealaltă parte a muntelui. De aceea, la fel de subtil pe cât veneau aveau să și plece.

          Până atunci, Rig Tani îi conduse în interiorul unei clădiri înalte cu pereții rtunzi și două acoperișuri din paie: unul al clădirii și altul al prispei. Se afla în josul văii, departe de majoritatea caselor bătute în piatra muntelui. Pereții aveau culoarea caisei, iar geamurile deschise, cu pânze fluturânde înăuntrul lor. Se vedea lumină înăuntru, iar atunci când intrară, dădură cu ochii de cele două fete dinăuntru.

          Sunna se opri în prag, cu Sviatopolk în spatele ei, nedezlipindu-și ochii de la ele. Femeile se opriră din a așeza masa pe jos, în farfurii de lut, și o priviră pe Sunna la fel de vigilente. Erau îmbrăcate cu rochii de pânză subțire, verzi precum iarba proaspătă, iar fruntea le era decorată cu o bijurerie din aur.

          — Sabaswati, murmură Sunna cu severitate.

          Fetele își aplecară capul, răzpunzându-i asemenea, și continuară așezarea mesei ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Rig Tani îi pofti înăuntru și-i îndemnă să se așeze pe pernele din lână. Fiecare, când intra, le saluta politicos pe cele două fete, care acum doar aplecau capul în fața lor. Era o liniște mormântală. Grupul Sunnei era șovăitor, căci nu cunoștea obiceiurile. Totul era diferit față de Hitilia.

          — Cele două sunt suhane, le explică Sinn, făcând puțin loc ca să mai încapă o pernă și pentru el. Sunt ocrotitoare ale templului, dar au și rol de slujnice pentru Tatăl Nostru.

          — Tatăl Vostru? întrebă Sviatopolk.

          Înainte să se așeze, își dădu sulița jos de la spate și o așeză între perna lui și a Sunnei. Stăteau în cerc, în fața mai multor bucate puse în fafurii pe jos, pe o rogojină rotundă. Aveau terci de porumb, carne cu legume la ceaun și brânză de capră. 

          — Rig Tani, își glăsui bătrânul propriul nume. Așa se traduce.

          — Oh, făcu Sviatopolk sec. Credeam că este numele domniei voastre.

          — Nu dețin un nume.

          Cuvintele lui fură lente, alese cu greutate. Când vorbea în soyyenă, cuvintele îi ieșeau cu repezeală și mai degrabă șoptite, dar limba imperială nu o stăpânea. Cu toate acestea, își dădea toată silința să nu aibă nevoie de ajutorul lui Sinn sau a traducătorului său, care nu se afla în acea seară cu ei, pentru a vorbi cu grupul Sunnei.

          — Îi spunem astfel pentru că este atât căpetenia tribului, cât și... preotul nostru? explică Sinn mai departe, fără a avea vreo problemă în a lega multe cuvinte între ele; vorbea fluent deja de câteva luni. Deși termenul de preot e ceva mai diferit la noi.

          — Cam multe de făcut pentru un singur om, constată Echo.

          — Suntem un trib destul de mic.

          Dar cu o responsabilitate imensă, ar fi vrut Sunna să specifice. În schimb, preferă să întrebe altceva:

          — De ce căpetenia tribului vostru nu are un nume?

          Sinn se opri din a-și pune terci pe porumb în farfurie și își ridică privirea spre Sunna. Abia atunci observa, poate din cauza tonului reginei, rigiditatea din jur: nimeni în afară de el și Rig Tani nu se mai atingea de mâncare.

          Răsuflă, parcă ostenit, iar Sunna înțelese în curând că avea multe de spus pentru a fi clar conceptul pentru un străin:

          — Tații Noștri se nasc cu acel simbol în vârful frunții și încă de la naștere se știe că vor ocupa rolul de căpetenie. Nu primesc un nume, ci li se adresează cu Rig Tani însă de la început.

          Imediat ce termină, Sinn reveni la a se servi cu bucate, umplându-și farfuria. 

          — Credeam că tribul Soyye nu utilizează magia, spuse Sunna mult mai severă de această dată. Tatăl Vostru este, de fapt, un șaman, nu-i așa?

          — În afară de faptul că sunt deciși la naștere și câteva ritualuri de vreme bună, tribul nostru nu este failiar cu niciun alt tip de magie mai puternică. Și da, potrivit definiției, este un șaman. Dar nu ți se pare că un șaman face același lucru ca un preot de pe Continent?

          Vocea lui era neutră, chiar amabilă într-un fel. Nu o ataca și nu avea subînțelesuri. 

          Sunna nu era sigură dacă Rig Tani, de la locul lui, era măcar atent. Se servise de asemenea cu bucate, iar acum lua primele guri. Un chip la fel de neutru ca tonul lui Sinn. 

          Avea dreptate, totuși. Preoții lor, ale celor trei temple, practicau de asemenea ritualuri, doar că le numeau rugăciuni sau obiceiuri de sărbători și arătau, presupunea ea, diferit. Zeii cinstiți erau cu totul alții, dar, în final, oamenii le cereau aceleași lucruri. Doar că la ei rar funcționa – doar coincidențe.

          Ar fi zâmbit cu colțul buzelor dacă nu ar fi insistat să-și păstreze în continuare atitudinea severă. Îi plăcea de acel bărbat până acum. Spunea lucrurilor pe nume, iar ea mereu apreciase acest tip de oameni. 

          Sinn avea în jur de patruzeci de ani, era puțin mai scund decât ea și avea un păr șaten închis, crescut până la umeri, dat în fiecare parte după două urechi mari, dar apropiate de cap. În afară de două linii fine în jurul gurii, chiar acolo unde se terminau barba și mustața rase, niciun alt detaliu nu-i mai dădea de gol vârsta, căci avea tenul neted, de aceeași nuanță gălbuie ca restul barbarilor. Bărbia lui era proeminentă, pătrată, și avea buzele drepte mai degrabă pline. Îl văzuse zâmbind de câteva ori, fiind o persoană amabilă, și arăta foarte plăcut când o făcea.

          — Ai dreptate, concluzionă Sunna. Chiar face.

          Atât Rig Tani, cât și Sinn, luaseră guri sănătoase din mâncare, așa că grupul Sunnei putu să-și pună și ei în farfurii – nu exista pericolul otrăvirii. Ar fi fost, într-adevăr, cel mai simplu mod de a scăpa de ei. Însă, cu cât trecea mai mult timp, cu atât Sunna prindea mai multă încredere în soyyeni. Câte puțină și încet de tot, dar o făcea. 

          — Ai spus că cele două fete sunt ocrotitoare ale templului, interveni Iossua. Asta le oprește din a spune altor persoane ce au văzut aici?

          Sinn înghiți îmbucătura și se linse pe degetul mare. Nu aveau tacâmuri – se părea că, tradițional, soyyenii nu foloseau. 

          — Poate că pare greu de crezut, dar da, răspunse Sinn binevoitor. Sunt învățate încă de mici să i se supună Tatălui indiferent de orice. Mă rog, și pedepsele sunt severe. Însă rar aplicate.

          Sunna ar fi vrut să întrebe cât de severe, ca să înțeleagă cât de probabil era ca să-și țină gură, însă își aminti că nu prea era treaba ei, indiferent de cât de mult o implica. În Hitilia ea avea grijă de această treabă, a tainelor ce țineau de alianța cu tribul Soyye, iar aici, pe cealaltă parte a muntelui, era Rig Tani cel care avea grijă. El știa mai bine decât ea și decidea cum și în cine să se încreadă. 

          I-ar fi plăcut, oricum, să afle mai mlte despre ei. Era un alt popor, complet diferit de cele două în care a locuit până acum, iar curiozități de tot felul i se adunau pe limbă. Se părea că, oricât de mult se maturizase și își pierduse din personalitate, de setea de curiozitate nu putea scăpa nicicum. Era ceva ce o caracteriza foarte mult, dacă nu chiar cel mai mult. 

          — Sunt frumoase, spuse în schimb.

          Nu o făcea doar ca să îi lingușească pe cei doi soyyeni de la masă, ci și pentru că asta credea despre ele. Încă de când petrecuse timp cu acele femei barbare, cu mai bine de doi ani în urmă, se obișnuise cu fizionomiile lor diferite, iar acum îi considera frumoși. Nu putea să-i urască doar pentru că purtau un război cu ei. Sunna nici măcar nu credea că ar fi fost de vină pentru el. Nu cea mai mare parte a lor, cel puțin. Erau obligați, într-un fel sau altul.

          — Sunt mult mai îngrijite decât restul tribului, însă nu sunt selectate după acest criteriu. Nici nu putem să știm, pe când au doar un an sau doi, cât de frumoase vor fi pe când vor crește. Din păcate, nu se căsătoresc niciodată. 

          Dezamăgirea se putut citi în tonul lui, iar în ridurile bătrânului Sunna putu citi o subtilă schimbare a expresiei. 

          — Ar fi bine să vorbim..., începu Rig Tani, însă se opri, de parcă nu-și găsea cuvintele. Tastulsi, Sinn, completă în limba sa maternă.

          Era de înțeles faptul că Rig Tani nu stăpânea limba, mai ales luând în considerare vârsta sa și toate îndatoririle pe care le avea deja. Din câte îi explicase și Iossua, care învățase soyyena în timp record pentru a nu risca să fie înșelați în vreun fel, imperiala avea o gramatică mult mai complicată. De aceea era un lucru de apreciat faptul că Sinn o stăpânea atât de bine. Bărbatul trebuia să fie un fel de geniu – atât iscoadă, cât și poliglot.

          Sunna se uită la Iossua cu subînțeles, iar acesta îi șopti traducerea:

          — Lucruri importante.

          Sinn îi răspunse căpeteniei respectuos în soyyenă, după care i se adresă înapoi grupului:

          — Poate că ar trebui să vorbim despre călătorie. Mă tem că discuția cu Adonis de acum aproape a lună a fost mai degrabă sumară.

          — Într-adevăr, a fost, îi dădu brunetul dreptate, mâncând în tihnă.

          — Cel mai bine ar fi să plecăm dimineața, înainte de răsăritul soarelui, se grăbi Sinn să explice numaidecât. Astăzi ne vom culca târziu, deci recomand să plecăm abia poimâine. 

          Sunna lua guri mici de mâncare și, mestecând în acel moment, doar aprobă din cap. Se simțea prea incomod în acel spațiu străin ca să nu se miște cu grijă în orice făcea.

          Sinn se ridică și luă agil un sul de hârtie gălbejit dintr-un cuier înalt și lat din metal, bătut în perete. Se întoarse cu el la masă, iar Adonis, care se afla lângă el, îl ajută să facă loc pe rogojină ca să despăturească harta. Uitându-se mai atent prin cameră, Sunna băgă de seamă că era mai degrabă lipsită de mobilă. Un teanc mare de pături și perne se afla sub scări, iar câteva rafturi erau bptute în piatră pe cealaltă parte a peretelui. Erau pline de tot felul de recipiente din lut, decorate frumos, unele mai colorate decât altele.

          Faptul că soyyenii erau atât de săraci, lipsiți de confortul cu care era ea obișnuită, o neliniștea. Ideea de a trăi și a munci doar pentru supraviețuire era oribilă.

          — Am marcat traseul pe care îl vom parcurge, spuse Sinn după ce pironi fiecare colț al hărții sub o farfurie sau un cuțit. Vom călători întâi în vecinătatea muntelui pentru că este mai puțin circulat. Sper că v-ați luat haine groase.

          — Cât de cât, murmură Adonis. Dar ne vom descurca.

          Îmbrăcaseră mai ales haine comode, potrivite pentru călărit multe zile la rând sau pentru luptă. Aveau, totuși, pelerinele la ei și pături groase pentru noapte.

          — Aici vom trece în vecinătatea unor triburi. Veți face un popas pe munte, timp în care eu voi coborî în oraș ca să aduc provizii. După aceea, ca să nu ne întâlnim cu nimeni, vom coborî spre deșert prin zona mlăștinoasă, pentru că e mai puțin circulată. Înainte de asta ne vom întâlni cu o călăuză.

          Simțind privirile nesigure ale celorlalți, se răbi să clarifice:

          — Este unul dintre puținii soyyeni care cunosc existența tunelului. A plecat în urmă cu doi ani să se stabilească în acea zonă, iar acum trăiește izolat cu familia lui. Ne putem baza pe el.

          Își drese glasul, apoi arătă pe hartă un loc în spatele Munților Deșertoși:

          — Oamenii noștri i-au văzut adesea în Kiehn Tolu. Probabil că locuiesc în apropiere și când vom ajunge acolo le vom da de urmă.

          Numele locului de pe hartă era scris cu semne pe care Sunna nu le cunoștea. Soyyenii nu aveau scriere, deci probabil că folosiseră harta altui trib.

          — Cine sunt ei, mai exact? întrebă, privind harta cu speranță.

          — Până de curând am crezut că sunt o legendă. Un grup mic de asasini despre care se spune că și-au dus orice sarcină la bun sfârșit, indiferent de cât de grea ar fi fost. E ca un blestem. Dacă i se spune cuiva că a fost vândut Marmoraților, e ca și mort.

          — De ce... li se spune așa? întrebă Iossua nesigur.

          — Din cauza măștii. E făcută din marmură. În zona Munților Deșertoși este considerat meterial sacru. De aceea se crede că, odată ce au acceptat asasinarea unui om, acela nu poate fi un om bun.

          — Crezurile lor sunt greșite, tună Sunna de la locul ei, iar toți se întoarseră spre ea. Rhesus era un om bun.

          Nimeni nu o contrazise în acel moment. Nu doar pentru că nu ar fi avut curaj, privindu-i ochii care sclipeau precum flăcările, ci și pentru că avea dreptate. Chiar și dușmanii lor ar fi trebuit să admită că Rhesus era un om cinstit și demn de respect. Și, astfel, Marmorații nu aveau cum să-și merite statutul.

━━━━━━ ⊱✹⊰ ━━━━━━

Am cam rămas în urmă cu capitolele, deci să vă așteptați în viitorul apropiat să iau o pauză de la postat. Nu voi renunța vreodată la carte, să nu vă speriați de asta. Doar s-ar putea să-mi ia mai mult timp decât prevăzusem.