━━━━━━ ⊱✹⊰ ━━━━━━

          — Acesta, spuse Yallah când aproape trânti obiectul pe masa din bucătărie, chiar lângă farfuria lui Constant.

          Mânca o supă – sau cel puțin încerca – când Yallah dăduse buzna în bucătărie și începuse conversația în acea manieră ciudată. 

         Echo ridică dintr-o sprânceană, iar Constant doar privi fructul colorat la fel de morocănos pe cât fusese în ultimele zile.

          — Ce-i... acesta? întrebă înainte de a mai lua câteva guri din supă.

          Yallah își țugui buzele, mâhnită de indiferența lui Constant față de fructul ei. Se așezase lângă Echo, cu un picior sub ea. 

          — N-am mai văzut așa ceva, constată Echo, care mânca același lucru de pe locul din fața lui Constant.

          — Exact! făcu Yallah. Pentru că nu crește aici, pe acest continent.

          Constant se încruntă și lăsă lingura în bolul cu supă, pentru a lua fructul în palme. Era greu și avea o formă cilindrică aproape perfectă, dacă nu era curbată la margini. Culorile lui, de roșu aprins și portocaliu pe alocuri, îl făceau să se gândească la piersici și caise. Avea totuși coaja tare, în care își putea afunda ușor degetele. Yallah și Echo aveau dreptate: nu mai văzuse acel fruct niciodată.

          — De unde îl ai? o întrebă înainte să-l lase jos și să se reapuce de mâncat.

          Pe chipul Yallei puse stăpânire un zâmbet larg și plin de mândrie. Se așeză la masă în dreapta lui Echo și își rupse o bucată măricică de pâine.

          — De la un marinar din Lore.

          Îndesă întreaga bucată de pâine în gură și începu să mestece anevoie, spre dezgustul lui Echo care-și mută privirea înapoi în propria farfurie.

          — Și el de unde îl are? întrebă Constant mai departe.

          — De pe o insulă nemarcată pe hărțile noastre.

          — Și e comestibil fructul? se băgă și Macaria în discuție, ștergându-și apa de pe mâini cu șorțul.

          — Da, normal, însă îl port de vreo trei zile în traistă și s-ar putea să se cam fi stricat.

          Slujitoarea ridică din umeri și se aplecă peste masă, ca să-l ia din fața lui Constant. Acesta se făcuse brusc mic, atunci când Macaria apăruse la masa lor. 

          Se așeză în stânga lui Constant, scoase un cuțitaș din buzunarul de brâu și începu să curețe fructul. După ce căzu un mic strat, își apropie nasul de miezul alb și îl mirosi.

          — Marinarul acela îl comercializează de un an și se vinde bine, continuă Yallah. L-am descoperit în călătoriile mele. Constant, trebuie să vii să vorbești și tu cu el.

          — De ce, mă rog?

          — De ce, mă rog? îl îngână Yallah, iar Macaria chicoti cu prima bucată tăiată din fruct în gură. Pentru că e omul care a călătorit cel mai departe în ocean!? Insula asta e la o zi de mers pe mare, iar el e singurul care a ajuns până acolo. Sigur știe mai multe decât orice căpitan de flotă din Hitilia.

          Se lăsă o mică liniște, care fu spartă de Macaria:

          — E chiar bun.

          Întinse fructul spre mijlocul mesei, însă cei doi băieți se uitară sceptici la el.

          — O să gust mai târziu, când mă voi asigura că nu ai murit încă din cauza lui, spuse Echo.

          Macaria făcu o grimasă de nemulțumire, după care se ridică anevoie și se întoarse la treabă. 

          — Peste două zile pleacă înapoi pe mare, anunță Yallah. Dacă vrei să-l prinzi, va trebui să te hotărăști repede.

          — Voi pleca mâine dimineață spre Lore, cedă Constant, parcă mai mult ca să o convingă să-l lase în pace.

          Creața zâmbi cu mândrie, după care se întinse după fruct și își tăie o bucățică cu acel cuțitaș lăsat de Macaria lângă el. Curios din fire, Constant făcu același lucru, iar ochii i se măriră de la acea dulceață și aromă pe care nu le putea compara cu nimic din ce mâncase până atunci. 

          Înainte de a se ridica, Echo clătină din cap în dezaprobare. Părăsi bucătăria, iar atunci se lăsă o altă liniște, de această dată mai lungă. 

          Yallah se ridică grăbită și-și puse singură un bol de supă, timp în care schimbă câteva vorbe cu Macaria, care curăța niște cartofi și morcovi.

           — Până la urmă cu ce vom pleca la drum? întrebă când se așeză în fața lui Constant, loc care era acum liber.

          — Încă te incluzi și pe tine în ecuație? 

          Yallah se încruntă –  două sprâncene ciudat de ondulate – și înghiți înainte de a răspunde:

          — Ai auzit-o pe maiestatea sa – vrea să te însoțesc.

          Constant era tot mai nervos cu fiecare zi care trecea. Faptul că Sunna îi dăduse liber la plecare nu-i ameliorase starea, și asta nu doar din cauza pregătirilor, ci și pentru că trebuia s-o ia și pe fata aceea enervantă cu el. Nu vorbise încă cu Sunna, nu mai simțea că poate fi înțeles de ea. Trebuia să rezolve singur problema cu Yallah, de aceea spuse:

          — Știi că o călătorie pe mare nu e făcută pentru femei.

          — Și nici un tron, dar iat-o pe Sunna Sanseverino.

          — Sunna stă acolo temporar, până când...

          — Până când crește Rifeu și poate să urce pe tron? Cât? Șaisprezece, optsprezece ani? E o eternitate până atunci.

          Constant strânse din dinți și nu mai spuse nimic, ci doar luă ultima gură de supă din castron. Aproape că trânti lingura la final, dar se abținu. 

          — Nu sunt proastă, Constant, spuse Yallah. Știu și eu ce înseamnă să călătorești pe mare.

          Chiar mai bine decât tine, ar fi vrut să adauge, căci știa prea bine cât de sclifosit era Constant. Nici nu înțelegea ce ce îi spunea ei toate acelea, când ar fi trebuit să i se adreseze imaginii lui din oglindă. 

         — Vei fi singura femeie printre câteva zeci de bărbați. Eu n-o să-ți iau apărarea dacă se întâmplă ceva.

          Yallah înghiți în sec, pentru prima oară ușor îngrijorată. Era, poate, singurul lucru pentru care nu avea cu adevărat un plan. Dacă încerca vreunul din acei bărbați grosolani să profite de singura femeie de pe vas? Poate că nu ar fi stricat să vină mai multe femei, ca să se stabilească un echilibru, dar abia reușise să se alăture ea expediției. Nefericitului i se ia darul, așa că rămase tăcută. De altfel, ce femeie ar mai fi fost dispusă să îi însoțească?

          — Și nu vreau să te amesteci în treburile mele. Eu iau ultima decizie în orice se va întâmpla.

          — Aye, aye, căpitane, spuse Yallah cu o bucurie forțată, când se ridică de la masă.

          Avea castronul deja gol și, în timpul pe care Constant îl petrecu ca să se mire de viteza cu care mânca, Yallah deja dispăruse, făcând un măr să cadă din bolul lui de pe masă.

          Constant îl luă alene, se uită la el, vru să-l muște, dar până la urmă se opri. Se uită undeva în spate, spre Macaria, și-l înfiorară încă o dată ochii ei de culori diferite. Avea părul prins la spate într-o coadă deșartă și straiele murdare de la munca pe care o făcea încă de dimineață. Se întoarse și puse mărul la loc, numai ca să cadă înapoi. Se părea că trebuia să aranjeze fructele altfel ca să poată sta.

          — Dacă n-aș știi de ce te porți așa caraghios în jurul meu aș spune că vrei să-mi faci curte, spuse Macaria cu o urmă de amuzament în glas. De ce mai stai aici? Am crezut că ai terminat de mâncat.

          Accentul ei de la țară îl făcu pe Constant să strâmbe din nas, după care se întoarse încă o dată la ea, abandonând mărul.

          — Îi dau răgaz să se îndepărteze ca să nu mă întâlnesc încă o dată cu ea. 

          Macaria trase încet aer în piept pe acel nas lat al ei, care totuși se potrivea cu obrajii mari, și bufni într-un râs copios. 

          — La cât de mult te enervează aș spune că plănuiești s-o omori și pe ea. 

          Râse din nou, cu poftă, însă se opri curând, căci nu era acompaniată. De la locul lui, Constant o privea fără să se miște, cu o supărare aparte în ochi.

          — Glumesc, spuse și înghiți în sec. Adică, sper că o fac.

          — Uite care e treaba, începu Constant pe un ton apăsat. Aveți dreptate când spuneți că sunt lipsit de inimă, însă nu sunt nici un asasin iscusit, din câte ai putut vedea în acea seară. Chiar dacă aș vrea să mai omor pe cineva, ar trebui să stai calmă pentru că nu voi reuși să scap și a doua oară. 

          Macaria clipi des, poposind cu un cartof și cuțitașul în mână. Îl strânse mai tare, parcă din instinct. 

          — De altfel, nu am motive suficient de bune, continuă brunetul mai liniștit de această dată. În acea seară mama amenințase că o omoară pe Sunna. Mi-am ieșit din fire, ce-i drept, însă am avut motive.

          Își ridică privirea care căutase ceva prin bucătărie până atunci și dădu de doi ochi mari care se uitau direct la el, cu o frică stăpânită în ei. 

          — Am înțeles, spuse Macaria sec, după care se întoarse la curățat cartofi.

          — Scuze pentru asta, bombăni Constant înainte să se ridice și să plece.

          Abia când Macaria se găsi singură în bucătărie reuși să răsufle ușurată. 

          Uneori regreta că se băgase în treaba asta cu Constant, că împărțeau un secret atât de mare. Ea era o biată slujnică venită de la țară, care glumea cu toată lumea și curăța cartofii cu o viteză uimitoare. Nu era vreun fel de asasin și nici măcar nu-i plăceau dramele. 

          Doar că ținea la Sunna, iar atunci când o văzuse pe Euterpe Sanseverino moartă în propria odaie fusese întâi fericită pentru Sunna, apoi pentru ea însăși.

          Constant? El era doar un alt sclifosit din familia regală, dar care îi era prieten foarte bun Sunnei. Nu se gândise prea mult înainte de a acționa – nici nu avusese cum – însă a vrut să-i salveze prietenul. Mai ales în acel moment, când abia aflase acea veste tulburătoare, i-ar fi făcut foarte rău să-l știe pe Constant încarcerat. Nu-l judeca prea aspru pe băiat pentru ceea ce făcuse. Avusese și ea impulsul de o omorî de multe ori, însă, poate, nu era chiar atât de nebună încât s-o și facă.

          Să-i însceneze crima era, de asemenea, o metodă bună să evite acea dramă pe care o ura atât de mult. 

          Fusese stăpână pe sine doar pentru că nu avusese răgazul să se panicheze, dar în drumul său spre baia slujitorilor își făcuse o mie de scenarii. Era mânjită pe alocuri cu sânge și poate că cineva auzise când o chemase Regina Mamă în odaie și ar fi arătat cu degetul spre ea. Scăpase bazma curată și totul doar din cauza acelei agitații, care a pus stăpânire pe capitală câteva zile întregi.

          Imediat ce puse cartofii la fiert într-o oală mare, își dădu seama că nu culesese pătrunjel pentru acea zi. Se șterse degrabă de șorț și ieși afară, pornind direct spre mica grădină de legume amenajată în curtea din spate. 

          Acum, de când la palat rămăseseră doar câteva persoane, toți aveau libertate aproape deplină. Grădina de legume era una dintre ele. Mai departe, servitorii și paznicii se mutaseră în camerele bune, bucătăria devenise locul unde fiecare lua masa atunci când avea răgazul, iar pe holuri se odihneau obiecte uitate de oameni. Erau ca o mare familie, iar Macaria trebuia să recunoască că-i plăcea mult atmosfera, chiar dacă era cam sumbră uneori. Nu trebuia să servească pe nimeni, să mențină palatul lună sau să gătească lucruri complicate. În plus, oamenii puteau să-i spună direct dacă le plăcea mâncarea sau nu. 

          Afară zări un grup de oameni în grădina de trandafiri a Sunnei. Era grădinarul și cele trei fiice nobile, alături de copii. March avea deja patru ani, iar al doilea copil al Harmoniei avea doi. Rifeu tocmai făcea primii pași fără să fie ținut de mâini. 

          Zâmbind melancolic, se gândi că poate nu i-ar fi stricat nici ei o viață de familie. Doi sau trei copii care să o ajute la treabă, la casa lor sau la palat, și un soț ales dintre oamenii de rând, care să o sărute mereu când ajungea acasă. 

          Însă își mută privirea de la acea imagine dureroasă și-și continuă drumul spre grădina de legume. 

          Nu trebuia să se căsătorească și să facă copii, ca nu cumva să dea acel blestem nenorocit mai departe. Era singurul lucru pe care și-l interzisese vreodată să-l facă. 

━━━━━━ ⊱✹⊰ ━━━━━━