━━━━━━ ⊱✹⊰ ━━━━━━

          Sunna se trezi la plânsetele copilului chiar în urechea ei. Mârâi nervoasă, refuzând să deschidă ochii. Tocmai când somnul îi era mai bun!

          Gălăgia se opri pentru un moment, chiar după ce simți pe cineva – cu siguranță Adonis – foindu-se în pat, dar reporni imediat după. Se întoarse pe o parte și deschise cu greu ochii, pentru a-l vedea pe Adonis în genunchi, cu cămașa desfăcută până la jumătatea pieptului, șifonat și cu părul ciufulit, legănându-l pe Rifeu în brațe. Avea o durere aparte în ochi, tipic părintească, iar dedicarea lui din toate acele șoapte dulci aproape că o făcea să se topească.

          Ea nu era așa. Nu reușea să fie așa. Și era trist că singura persoană care îi putea oferi dragoste trebuia s-o facă rar și pe ascuns. 

          — Îi este foame, Adonis, mormăi Sunna. 

          Chiar dacă nu petrecea prea mult timp cu el, Sunna tot putea să-și dea seama de ce plângea în majoritatea cazurilor. Probabil că și Adonis înețelegea, însă el o ignoră și continuă să-l legene și să-l alinte.

          — Lasă-mă să-l duc în camera lui, insistă Sunna după câteva momente.

          Cu un ultim zbieret al copilului, Adonis cedă și i-l întinse Sunnei, cu capul în pământ și fața acoperită de păr. 

          Sunna se ridică din pat și părăsi camera în liniște. Era prea buimăcită ca să mai spună ceva, iar el era prea ocupat să-și astâmpere emoțiile.

          Camera lui Rifeu era chiar vizavi, iar a Bletei lângă. Auzind plânsetele, Bleta ieși pe hol și i-l luă Sunnei din brațe, scăpând-o imediat de treabă.

          Zăbovi apoi pe hol, privind cum Bleta îi alinta propriul copil și îl ducea în cameră, într-un final părăsind holul luminat de primele raze ale dimineții.

          Nu rămase prea mult singură pe hol, căci ușa camerei ei se deschise, iar Adonis se strecură dinăuntru cu capul încă în pământ și fără să scoată un sunet. Când acesta ajunse la capătul coridorului, iar Sunna înțelese că imediat ce rămăsese fără Rifeu, Adonis nu mai avea niciun motiv să piardă vreme la ea în odaie, pieptul i se strânse și se îndemnă cu greu să intre înapoi în camera goală.

          Avea o relație ciudată cu Adonis acum. Știa că îi greșise în atât de multe rânduri încât nici măcar nu mai merita iertarea lui și, totuși, continua să-i fie aproape. Sigur nu o făcea pentru ea, ci pentru Rifeu și țară. Îi părea rău, căci era chinuit într-un mod teribil, atât de vină, cât și de griji, îndatoriri și soartă... Acea soartă care i-a dat o soție lângă care nu putea fi fericit și niște copii care abia îl cunoștea.

          Sunna era egoistă, știa asta. Ar fi putut să-i dea liber, să îi găsească un înlocuitor, însă nimeni nu mai era atât de priceput la treaba lui și în nimeni nu mai avea o încredere atât de oarbă. Echo sau Sviatopolk nu se comparau, căci nici măcar nu știau ce se petrecuse în acea seară. Erau ea și Adonis – un secret care îi lega atât e strâns încât îi sufoca.

          Oricât de mult ar fi durut-o capul de oboseală, avea prea multe lucruri de făcut în acea zi ca să se întoarcă în pat. Așa că dădu veste unei slujnice să-i umple cada, timp în care ea își alese hainele pentru acea zi: o cămașă albă, cu mânecile largi, și o pereche de pantaloni bej, bărbătești. Nu erau ai lui Rhesus, căci ar fi căzut de pe ea, ci avea o mică colecție de haine comode pe care croitoreasa regală i le făcuse pe mărimea ei în acei ultimi doi ani. Era aceeași care îi croise și costumul de luptă, care era perfect pentru pumnalul ei și toate acele cuțite dagon.

          Se uită spre el, atârnat de ușa dulapului pe un umeraș, așteptând pașnic să fie folosit. După care privirea îi ateriză spre oglindă, acolo unde își văzu părul blond și buclat, atât de frumos și feminin. Îl ura tot mai mult cu fiecare zi care trecea. Degeaba îl tăiase și îi ajungea abia până la talie.

          Ce rost mai are, dacă el nu-și poate trece mâinile prin el?

          Însă nu voia să-l taie pe tot. Nu încă.

          Cada era deja pe jumătate plină cu apă când intră înăuntru. Așa o făcea de mult timp, pentru că nu mai avea răbdarea să aștepte să fie umplută. Și, în general, nici măcar nu avea nevoie de prea multă apă.

          Stătu întâi vreo cinci minute ca să se relaxeze, după care se săpuni pe tot corpul și pe cap. Era grăbită, nevrând să-i acorde corpului ei prea multă atenție. Deși încă zveltă, sânii ei erau acum mai mari și mai puțin fermi după alăptare, iar corpul mai stăpân pe sine, atletic în sfârșit. Fusese prea mult timp o fată plăpândă ca să se obișnuiască ușor cu schimbarea. 

          Își luă puțin timp de această dată și folosi uleiul de ierburi pentru păr și cel de lavandă pentru corp. Îi amintea de Rhesus și suspină îndurerartă atunci când termină, căci mirosul se afla în fiecare colțișor al băii și nu-l putea ignora.

          Rămăsese deja fără mirosul lui. Așternuturile de pe pat și ultimele lui haine purtate, pe care le depozitase cu disperare într-un scrin, și-au pierdut mirosul cu aproape jumătate de an în urmă. Mai avea doar acel ulei de lavandă cu care Rhesus obișnuia să se dea pe bărbie și obraji după ce se rădea. Nu îndrăznea să arunce niciun obiect de-al lui. Le folosea uneori și le păstra în cameră de parcă el încă se trezea dimineața și se pregătea pentru o altă zi, iar noaptea venea târziu și se trântea în pat. 

          Se îmbrăcă rapid. Părul încă ud îl lăsă liber, picurând pe hainele comode de vară. Plecă spre bucătărie cu mâna goală – nu avea nimic de luat. Dacă avea vreo treabă cărturărească o rezolva direct în biroul lui Rhesus, acum fiind biroul lui Iossua. Însă mai mult decât a semna niște documente nu făcea nicipată. Băieții făceau o treabă bună și rar aveau nevoie să o întrebe și pe ea înainte de a lua o decizie. Avea încredere în ei; oh, mult mai multă încredere decât le dădea de înțeles.

          — 'Neața, salută ea cele două persoane aflate în bucătărie la acea oră – Macaria și Zhieva. Prima bătea niște ouă, iar a doua bâjbâia cu o felie de pâine cu unt și gem în mână. Doar voi două?

          — Dap, îi răspunse Macaria scurt, concentrată la treaba ei. Sabaa a plecat la prima oră, iar Bleta stă cu Rifeu. Venise Zhieva să mă ajute, dar am pus-o la locul ei.

          Sunna aruncă o privire la șatena din fața ei înainte să se așeze pe banchetă. Aceasta îi zâmbi stânjenită, fără a avea puterea de a spune ceva în acel moment. 

          — Cum te mai simți? o întrebă, neutră. 

          — Binișor, spuse ea cu o voce răgușită.

          De la plâns.

          — Nu știu dacă ți-a zis, dar i-am dat liber lui Constant să plece pe mare. Vei fi lăsată în pace un timp.

          — Nu mi-a zis, murmură Zhieva.

          Sunna cam uitase ce însemnau gesturile de consolare, dar reuși totuși să-i prindă mâna care tremura pe masă într-a sa și să i-o strângă. 

          Zhieva suferea mult prea mult pentru cei doar șaisprezece ani ai săi. Era slabă și încă în creștere, dezvoltându-se greu, iar corpul nu-i era încă capabil de a duce o sarcină. Pe prima o pierduse în luna a cincea și aproape murise și ea deodată cu pruncul, iar pe următoarele le-a pierdut până în a treia lună. Era îngrozitor, iar Constant tot nu voia să-i dea pace. Îl ura – aproape toți oamenii de la palat îl urau și așteptau să-și revină în fire.

          Acum, de dimineață la masă, Zhieva avea umerii aplecați și acoperiți de un șal. Se pieptănase, însă colțurile buzelor subțiri îi erau îndreptate în jos, iar ochii lipsiți de vlagă. Îi era greu până și să-i spună Sunnei că plecarea lui Constant era un motiv de teamă pentru ea, căci poate ar fi încercat încă o dată să o lase însărcinată. Și era mult prea devreme după ce pierduse utimul copil. 

          — Unde a plecat Sabaa? întrebă Sunna mai departe, ungându-și o felie de pâine cu unt.

          — Acasă, la familia ei, spuse Macaria destul de sec.

          — Ah, da, făcu Sunna neafectată. Uitasem că mereu pleacă sâmbăta.

          — A plecat și Yallah.

          — Deja?

          — Îhâm. E mereu pe fugă.

          În timp ce vorbeau, Macaria arunca niște brânză și verdețuri în omletă, încingea unt în tigaie și se apuca de prima porție de omletă.

          — Ha-harmonia trebuie să sosească azi, îngăimă Zhieva.

          Sunna aprobă din cap și luă ultima îmbucătură din felia ei de pâine. Știa deja că Harmonia va sta la palat cât timp Liberion îi ținea locul, în acele câteva luni în care va fi plecată.

          Macaria puse câte o farfurie cu omletă în fața fiecăreia, iar mirosul încântător o făcu pe Sunna să-și ude buzele înainte de a începe să mănânce.

          — Azi nu te anrenezi? întrebă Zhieva, privindu-i mânecile pe care și le sufleca.

         — Nu, am alte treburi.

          Sunna termină imediat porția, timp în care Zhieva abia luase două guri.

          Blonda plecă în scurt timp, cu foarte puține vorbe. Dădea primul colț atunci când aproape se ciocni de Sviatopolk, care râse și o salută.

          — Ciudat să te văd aici atât de devreme, îi spuse Sunna.

          Era îmbrăcat simplu, cu o tunică cu motive frisiene strânsă în brâu cu o curea, și la fel de bine-dispus ca de obicei.

          — Mda, păi, începu el, scărpinându-se în spatele capului, vreau să-mi termin treburile devreme și să petrec puțin timp cu sora mea. N-am apucat de când... știi tu.

          Sunna aprobă întristată din cap. Din vina ei și a treburilor ei interminabile nu putuse Sviatopolk să stea cu Zhieva și s-o ajute în acele zile teribile.

          Sviatopolk era foarte dedicat surorii lui. Ea era singura care, prin rugămințile repetate, îl oprea din a-l lua pe Constant la bătaie. Chiar și așa, la un moment-dat tot răbufnise și îi spărsese nasul. Acum era o ură scrâncenă între cei doi, însă amândoi încercau să se evite.

          — Ai noroc, e în bucătărie, spuse Sunna cu un zâmbet forțat. 

          Nu mai stătu nici cu Sviatopolk la taclale, ci își continuă drumul. Nu se mai întâlni cu nimeni până în bibliotecă. Aceasta era la rândul ei goală, însă trecu pe lângă masa mare de la intrare și intră în camera birourilor bibliotecarilor. 

          Îl găsi pe Vulci scriind, la fel de calm și atent ca de obicei.

         — Ce faci? îi întrebă Sunna scurt, trântindu-se în fotoliul din fața biroului său.

          Bărbatul zâmbi strâmb, după care se opri din scris și îi răspunse:

          — Copiez o carte. Însă, de vreme ce ești aici, presupun că voi lua o pauză.

          Sunna îi zâmbi cu o mândrie copilărească.

          — Până la urmă i-am dat permisiunea lui Constant să plece, așa cum m-ai sfătuit, își începu ea cascada de vorbe și gesticulări. Însă tot nu mi se pare o idee bună. N-aș vrea să-l pierd, încă mi-e prieten bun, indiferent de cât de mult ne-am îndepărtat în ultimul timp. Și e om de valoare. Sau ar fi fost, dacă s-ar fi concentrat și pe altceva decât magia aceea nenorocită.

          În timp ce vorbea, Vulci își dădu alene ochelarii jos și își împreună mâinile în față. Sunnei i se părea că nu se schimbase deloc de când îl cunoștea: era același bărbat scund și urâțel, obiectiv până în măduva oaselor și calm în orice împrejurare. Sunna vrusese să-l facă înalt funcționar, dar el refuzase cu vehemență. În schimb, avea sarcini la fel ca ceilalți prieteni ai ei, doar că le îndeplinea neoficial, și era acolo mereu pentru un sfat, care se dovedea a fi mereu bun. Sunna nu era sigură dacă acel bărbat avea o înțelepciune aparte sau doar un noroc absurd, însă îi asculta tot mai multe sfaturi.

          — Constant are o sete puternică pentru lumea magică, spuse bibliotecarul încet. 

          Sunna oftă scurt.

          — Și-o va stinge vreodată?

          — Asta depinde de ceea ce va găsi pe celălalt continent. Dacă nimic, atunci se va potoli. Dar dacă va găsi ceea ce caută...

          — Va fi doar începutul, completă Sunna, prea agitată ca să mai aibă răbdare ca Vulci să-și încheie fraza. Va căuta tot mai mult.

          Vuci aprobă din cap, iar Sunna căzu pe gânduri. Nu fusese niciodată pe câmpul de luptă, însă Adonis îi descrisese acele nămile de barbari suficient de bine încât să înțeleagă cu ce se confrunta. Apoi își imagină cât de zadarnici ar fi fost în fața unor dragoni sau titani, cu care ar fi rupt rândurile și și-ar fi recâștigat teritoriul pierdut. N-ar fi avut nicio șansă. Oh, și tânjea după a-i vedea zdrobiți și puși la punct, ei, cei care aveau un mare rol jucat în moartea lui Rhesus și continua ei suferință. 

          Erau șanse mari ca acele creaturi încă să existe. Până la urmă barbarii foloseau magie – nu mai încăpea îndoială de asta. Dar cum făcuseră rost de ea, nu a vrut niciun ostatic să le dezvăluie, indiferent de tortura la care fusese supus. Avea o colecție de bijuterii de la acei șamani, din pietre în culori spălăcite. Soldații frisieni care puseseră mâna pe ele în acea bătălie păcătoasă juraseră că aveau culori aprinse, care străluceau în noapte, înainte să i le aducă ei. Constant spunea că erau alimentate cu magie de undeva și că, nemaifiind în mâinile lor, cineva, cumva, oprise acea alimentare. 

          Sunna stătea cu spatele îndoit de spătarul fotoliului, cu o mână la gură, mușcându-și uneori articulațiile degetelor. Avea zgârieturi pe mână, căpătate la antrenament. Se dezmetici brusc din acea visare în care căzuse, apoi își drese glasul și spuse:

          — Vom pleca și noi peste o săptămână. Întâi vom vizita frontul în taină, după care ne îndreptăm spre Valea de Calcar. 

          — Era și timpul. 

          — Îl vei asista pe Liberion în aceste câteva luni? întrebă cu o voce rugătoare. Este foarte îngrijorat și e încă tânăr și nu știe multe, chiar dacă e foarte dedicat. O să aibă nevoie de ajutorul tău.

          — O să avem împreună grijă de țară, maiestate.

          Auzind acestea, Sunna zâmbi pentru prima oară mai lipsită de griji.

━━━━━━ ⊱✹⊰ ━━━━━━