━━━━━━ ⊱✹⊰ ━━━━━━

          Cei trei ofițeri nevătămați doar se îngrijiră de cel rănit până când sosiră trupele ducelui de Romay. Refuzară să spună orice despre ceea ce se petrecuse. În schimb, Sunna reuși să o înduplece pe barbară să-i spună măcar locul de unde fugea. Nu vorbea prea bine limba lor, dar fusese destul cât să înțeleagă. Arătase cu capul spre nord, de unde se puteau zări cu mare greutate acoperișele câtorva clădiri. Maiorul nu știa ce se afla acolo, dar nu avea importanță, căci porniră întracolo imediat ce trupele sosiră. 

          Un grajd de cai, un templu vechi și părăsit, un hambar micuț, ograda animalelor și un conac dărăpănat. Acestea erau cele câteva clădiri care formau mica așezare omenească din apropierea malului mării. Prin curte, o altă barbară dădea de mâncare la animale, iar o fetișcană, tot barbară, jupuia o găină, cu mânecile suflecate până la coate. Priviră grupul de oameni curioase, dar nu suficient încât să le acoperea amărciunea din priviri și mișcări. 

          În conac se mai aflau încă trei ofițeri, cărora li se schimonosiră fețele de suprindere atunci când văzură alaiul din fața conacului. Era o liniște apăsătoare. Toată lumea știa ce se afla înăuntru, dar nimeni nu îndrăznea să spună cu voce tare.

          Maiorul, regina și câțiva soldați intrară în holul conacului, unde vreo 15-20 de femei de vârste diferite se adunară curioase pe scări și în pragurile ușilor. Unele erau mai îngrijite decât altele, unele mai despuiate, dar toate aveau trăsături specifice barbarelor, iar pe chipul lor se putea citi acea amărăciune care deja îi întorcea Sunnei stomacul pe dos. 

           În acea zi și la acea oră nu exista niciun client la bordelul exotic din nord-estul țării. Femeile aveau parte de o zi de odihnă, în care una din ele crezuse că-și găsise posibilitatea de evadare. Rar se întâmpla acest lucru și, aparent, fusese o mare întâmplare ca regina să treacă pe acolo în acea zi și la acea oră. Nu avea în plan să viziteze conacul, despre existența căruia nici măcar nu știa. Nici ea și nici ducele sau maiorul. Era un mare secret, de care se bucurau doar câțiva oameni selectați, care plăteau bine pentru plăcerile exotice cu care se delectau. 

          După cum s-a aflat ulterior, ofițerii se aventurau pe tărâmurile barbare și răpeau câte vreo fată ghinionistă ce se găsea singură în apropierea hotarelor. Era adusă la conac și forțată să se prostitueze. Erau hrănite bine și li se aduceau haine și produse de îngrijire personală – dar nu pentru binele lor, desigur, ci ca să arate prezentabil în fața clienților. 

          O anchetă detaliată s-a desfășurat pe parcursul a aproape trei săptămâni. Sunna a fost scutită de orice îndatorire imediat ce s-a întors la palat, dar Adonis s-a asigurat să-i spună tot ce era nevoie de știe, întrucât o interesa foarte tare problema. Nu l-a văzut pe Rhesus decât în unele nopți, atunci când se băga în pat noaptea târziu și răsufla zgomotos, iar Sunna se întorcea anevoioasă spre el și-i mângâia tâmpla. El încerca să-i zâmbească, iar Sunna făcea același lucru. 

          Într-o seară, regele nu a mai rezistat acelui stres. A izbucnit brusc, în întunericul vag din cameră:

          — Nu mai știu ce să fac ca să fie bine. 

          Își frecă atunci întreaga față cu ambele mâini și oftă zgomotos. Sunna se ridică din pat și căută să aprindă o lumânare pentru puțină lumină. Între timp, îi vorbi:

          — Nu ține în tine, Rhesus. Spune-mi, nu ezita.

          Vocea îi era calmă și ușoară, pierdută în starea tragică a momentului. 

           — Ceea ce au făcut acei ofițeri e crimă de război și așa ceva nu se iartă, continuă Rhesus, uitându-se în gol prin cameră. Strămoșii noștri s-au purtat prostește cu barbarii, iar eu tocmai relațiile încercam să le repar, mai presus de război. Și ofițerii mei ce fac? Răpesc femei barbare și le obligă să se prostitueze de dragul plăcerilor sexuale ale unora! spuse și făcu o pauză scurtă. Mi-e silă de-a dreptul.

         — S-au purtat prostește? îi repetă fata cuvintele. 

          Rhesus își flutură mâna.

          — Ar fi multe de povestit. Poate altă dată, dacă vrei. 

          — Sigur, este timp suficient după ce se termină toată nebunia asta.

          Rhesus nu se mai uita la ea. Privea iar în gol, îngrijorat, mușcându-și articulația degetului mare strâns în pumn. Era îmbrăcat direct în cămașă, de pe care își dăduse jos doar vesta. Picioarele îmbrăcate în nădragi îi erau ridicate la piept, iar mâinile i se odihneau de genunchi. 

          — Și cu ele, femeile, ce să fac? întrebă el mai departe. 

          — Nu cred că ar fi înțelept să le trimitem înapoi, spuse Sunna cu amărăciune în glas. Dacă află barbarii ce am făcut cu femeile lor o să fie cu atât mai grav.

          — De aceeași părere sunt și generalii mei.

          — Poate că ar fi bine să le oferim un loc al lor, undeva în vest. Câteva animale și un pământ de lucrat; cred că le-ar prinde bine. Mă pot ocupa eu de asta, dacă dorești.

          Femeilor li se oferiseră paturi temporare la palat, în clădirea servitorilor. Rhesus dorea să le țină aproape. S-au dovedit surprinzător de blânde și ascultătoare și, chiar dacă nu ar fi fost, nu aveau cum să evadeze cu atâția soldați în jur și atât de mult drum de parcurs până la graniță.

          — M-ai scăpa de o mare grijă.

          — Le vreau tot binele, chiar dacă sunt inamicii noștri. Ele nu au nicio vină, îi explică Sunna, mângâindu-l pe tâmplă și privindu-l drăgăstoasă. 

          Rhesus îi dădu dreptate.

          — Cea mai mare problemă e cu ofițerii. Sunt zece implicați în treaba asta și încă cine știe câți oameni de rang înalt care au trecut pragul acelui conac... Toți cu soții și fii și mame care o să mă țină minte pentru tot restul restul vieții că i-am condamnat la moarte! spuse cu adevărat îngrozit. Chiar merită să-mi omor soldații și nobilii de dragul câtorva femei barbare? 

          Sunna nu mai știa ce să zică. Lucrul corect de făcut era să le aplice tuturor pedeapsa pe care o prevedea legea pentru așa ceva, dar, până la urmă, Rhesus avea dreptate: nu avea să fie uitat pentru așa ceva, iar numărul celor implicații era prea mare ca Sanseverinii, și mai ales regele, să nu se aleagă cu dușmani interni. Familiile celor vinovați ar fi vrut să scape basma curată, lucru care era departe de corectitudine.

          Nu au dormit prea mult în acea noapte. S-au trezit îmbrățișați, dar acest lucru li s-a părut firesc amândurora. Abia mai târziu, în decursul acelei zile, Sunnei i s-a părut ciudat cât de comozi fuseseră unul cu celălalt în ultima perioadă. Îi plăcea ideea, dar imediat ce a conștientizat asta, și-a pierdut tot calmul în jurul regelui.

           Ancheta a mai continuat câteva luni. Au avut loc discuții și întâlniri oficiale și apoi mai multe discuții. Într-un final, s-au luat și câteva decizii. Trei ofițeri, cei care puseseră bazele și conduceau acea afacere, au fost condmnați la moarte. Ceilalți șapte aveau să servească de la zece la douăzeci de ani de închisoare, în funcție de cât de implicați erau în problemă, iar titlurile și le pierdeau definitiv. Toți cei despre care s-a aflat că au trecut pragul conacului au fost amendați cu sume destul de frumoase de bani, dar cu siguranță nu suficiente pentru averile lor.

          Sunna crezu că au scăpat prea ușor cu toții, dar Rhesus conluzionă că era cea mai bună alegere: astfel nu trecea cu vederea, dar nici nu-și risca pielea prea mult. Cel puțin așa spera. 

          Sunna se îngriji, așa cum a promis, de binele femeilor. A încercat să vorbească cu ele și să le facă să coopereze. Le-a spus deschis ce plan avea pentru ele; nu știa cum altfel ar fi fost mai corect să procedeze. Inițial au reacționat fie violent, fie lipsite de vlagă sau speranță. Ele ar fi vrut să se întoarcă pe meleagurile natale, dar Sunna le-a explicat că așa ceva nu era posibil. N-au părut s-o ierte când le-a spus că îi pare rău pentru ceea ce s-a întâmplat, că nu era decât vina câtorva persoane și că, în sine, restul poporului rămânea inocent față de aceste fapte. Era o ipocrizie enormă, iar Sunna se simțea al naibii de panibil de fiecare dată când trebuia să vorbească cu ele.

          Chiar dacă n-au iertat-o, într-un final au colaborat. Regina le-a întrebat în ce fel de regiune ar vrea să se stabilească, iar ele au ales o zonă deluroasă în apropierea unei ape curgătoare. Sunna le-a așezat lângă un mic lac. Au dorit să-și construiască de unele singure locuințele, să se așeze în ele cum doreau. În primele luni Sunna a trecut săptămânal pe la ele. Își nota pe foaie cerințele lor: materiale de construcție, animale, unelte, haine și semințe pentru a le cultiva. Femeile au privit locul, l-au simțit, și au decis singure ce aveau să cultive. Din acea tăcere apăsătoare și tristă femeile au ajuns treptat să comunice voioase unele cu altele. Țipau de peste gardul făcut chiar de ele lucruri despre care Sunna nu avea habar, deși ar fi vrut mult să le vorbească limba, căci simțea că nu avea să le înțeleagă pe deplin până nu făcea și acest lucru. 

          Însă degeaba ar fi încercat să o învețe: nu era doar o limbă cea pe care o vorbeau, ci un total de cinci sau șase. Nu știa cum reușeau să se înțeleagă. Păreau să le amestece inclusiv cu limba vorbită pe Continent, din care toate învățaseră câte ceva. 

          Și-a rărit vizitele treptat. Femeile aveau din ce în ce mai puține nevoi. Așezări și patrule de trupe se aflau din loc în loc, nepermițându-le să străbată țara și să treacă granița. 

          După acest eveniment au început să se facă verificări în fiecare locușor din țară. Regii nu ar fi vrut să se repete povestea, ori altele asemănătoare.

          Spre surprinderea Sunnei, nicio barbară nu a încercat să scape. Poate că erau conștiente că nu aveau nicio șansă ori se resemnaseră. Iar ea n-ar fi crezut că avea să treacă vreodată peste amintirile acelor săptămâni teribile, pline de dispute, ură și bârfe.

━━━━━━ ⊱✹⊰ ━━━━━━