━━━━━━ ⊱✹⊰ ━━━━━━

          Nu le luară mult timp tinerilor până când începură petrecerea în adevăratul sens al cuvântului: își umpleau pocalele cu vin, se înfruptau din carnea de miel și dansau pe muzica pe care o cântau singurii oameni care nu erau de viță nobilă din acel foișor, acei trubaduri care apăruseră în piesaj cât Sunna sărea pietrele.

          Fetele dansau fără pelerine, doar în rochii, iar marginile acestora li se murdăreau de noroi și iarbă, la fel ca cizmele tinerilor. Sunna adora aceste detalii: lipsa servitorilor, înfăptuirea de anumite munci chiar de nobilime și savurarea unei după-amiezi simple în natură. Aparent, hitilienii erau în stare să-și poarte și singuri de grijă – nu aveau nevoie constant de un slujitor lângă ei. 

          — Asta e tradiția noastră favorită – a tinerilor, îi explică Harmonia în timp ce-și ciocni pocalul de al Sunnei. 

          Bruneta rămăsese doar în rochie și tocmai își trăgea suflul după un dans. Stătea lângă Sunna pe o pătură improvizată, chiar în fața focului care trosnea din când în când. Blonda încerca să-și descâlcească vârfurile firelor de păr, care se murdăriseră de nisipul de pe fundul râului.

          — Nu înțeleg de ce, comentă ea. Tot ce-mi doresc în momentul ăsta e o perie!

          Vorbea de parcă ea nu râsese cu gura până la urechi în extazul momentului, când sărea de pe o piatră pe alta sau chiar și atunci când se trezea din nou în albia râului.

          — S-ar putea să înțelegi atunci când nu vei mai fi tu victima, râse Harmonia. 

          După ce spuse acestea, luă o gură din vinul roșu din pocal și îi întâlni privirea regelui, aflat chiar lângă ele. Cum Sunna nu îi acorda atenție brunetei, aceasta nu se scuză atunci când se ridică și plecă. 

          Fata îl auzi oftând atunci când se așeză cu greu lângă ea, ca un om în vârstă. De fapt, Rhesus chiar era un adult și avea destule griji și lucruri de făcut ca să-și ocupe ziua cu ele și să fie atât de extenuat pe cât suna. 

          — Cum te mai simți?

          Sunna îl cântări câteva momente din priviri. Lua din când în când o gură din alcool și se uita indiferent la foc. Se întoarse și ea la părul ei când văzu că nu era o conversație în care trebuiau să se privească. 

          — Încă mi-e frig, dar bine, se gândi totuși să fie sinceră.

          De fapt, se vedea foarte clar că îi era frig. Chiar și cu pelerina pe ea și aflată chiar lângă foc, fata era palidă și tremura uneori. Rhesus își mușcă buza pe interior și se uită apoi scurt în jur. Desigur că el trebuia să-i poarte de grijă în acel moment, doar era soția lui. 

          Dădu pe gât ultima gură de alcool și lăsă pocalul deodarte. Cu mișcări nesigure și neatente, dar care își știau bine scopul, își strecură o mână sub genunchii fetei și cu cealaltă o apucă de talie. Așeză apoi o Sunna surprinsă în poala sa, iar mâinile și le strecură în jurul corpului ei. 

          — C-ce faci!? făcu fata, tresărind din cauza respirației lui Rhesus care o gâdilă pe ceafă.

          Însă el nu-și dădea seama de acest lucru, iar panica ei subtilă îl încurcă. La ultima lui verificare fata era încă dispusă să-și ia rolul de soție în serios, deci de ce ar fi reacționat astfel? 

          — Spuneai că ți-e frig.

          Rhesus nu putea vedea, dar fata se înroșise toată în doar câteva secunde. Fusese prea brusc pentru ea și se simțise într-o secundă copleșită de atenție. 

          Se foi puțin în brațele sale, iar el o lăsă. Dar cum nici ea nu știa ce voia de fapt, o lăsă baltă și încercă să se așeze comod. Ba chiar, uitându-se la foc și simțind toată acea căldură a lui, Sunna se calmă. Pleoapele îi deveniră grele și-și rezemă capul de brațul lui, lăsându-se pradă somnului. Și Rhesus, la rândul său, își lăsă capul moale pe al ei.

          Sunetul discuțiilor și muzicii era ca un fundal pentru inimile lor care băteau rapid. Doi băieți vorbeau despre cai de rasă aproape de ei, iar fetele râdeau când erau învârtite de flăcăi la dans. Muzica se opri, iar cântăreții spuseră că vor lua o mică pauză. Liberion le umplu la un moment-dat paharele, încercând să vorbească cu ei, dar nefiind băgat în seamă.

          Sunna se calmă instant, simțindu-se ca casă în acel foișor, împreună cu toți acei oameni care se înțelegeau în ciuda rangurilor diferite. Era plăcut să știe că așa ceva era posibil.

          Pentru o secundă care păru o eternitate, toată lumea se opri din vorbit. Iar când eternitatea se termină, un țipăt îngrozit, venit chiar din foișorul lor, umplu întreaga pădure. Când Sunna se întoarse să privească sursa zgomotului, haosul era deja dezlănțuit în jurul ei. Toată lumea fugea în direcții diferite, iar fetele țipau cât le țineau plămânii. 

          — Ia asta și fugi! îi spuse Rhesus în timp ce-i punea mânerul unui pumnal în mână.

          Îi strânse degetele peste plăselele acestuia și o privi cu încredere, apoi dispăru înainte ca fata să scoată vreun sunet. Nedumerită, se mai uită în jur. Prin fața ei trecu o fată în rochie purpurie și dispăru imediat în fugă. Auzea săbii încleștate și i se păru că-l vede pe Adonis luptând. Își frecă scurt ochii și privi din nou. La marginea foișorului, în apropierea râului, câțiva tineri erau angajați în lupte cu un grup de bărbați îmbrăcați cu haine ieftine și rupte.

          Barbari, constată rapid și înghiți în sec. Se pregăti să plece, punându-și mâna pe jos ca să se ridice, dar atinse ceva moale. Când se uită, era mâna unui băiat. Își mută privirea spre fața lui, să vadă de ce stătea pe jos. O săgeată îi era bine înfiptă în cap, iar ochii săi erau goi. 

          Abia atunci începea Sunna să se sperie cu adevărat. Se grăbi să se ridice, dar călcă pe poalele rochiei și căzu la loc. Deja nu mai era decât ea în foișor și bărbații care se luptau cu barbarii. 

          Reuși într-un final să se ridice și grăbi pasul spre celălalt capăt al foișorului. Pelerina îi căzu între timp, dar nu-i păsa. Auzi o săgeată vuindu-i pe la urechi chiar atunci când ajunse la copaci și intră sub protecția pădurii. 

          Fugea cu pumnalul la piept, evitând cu greu copacii. Nu se putea concetra și se uita adesea în spate. Ba chiar căzu de vreo două ori și se ridică anevoioasă, chiar tăindu-se la degete în pumnal din cauza mișcărilor ei neglijente.

          Unde e toată lumea? 

          De ce se luptă doar câteva persoane?

          Când se opri pentru că nu mai știa unde era, constată că respira grăbit și doar aer rece. Dar nu-i era frig deloc, căci inima din piept îi pompa sânge la o viteză prea mare.

          — Capul jos! auzi deodată și se conformă, aruncându-se la pământ fără să-i pese că murdărește rochia sau că se lovește în piept. 

          Se întoarse pe spate iemdiat ce-și puse mușchii în mișcare. Spre groaza ei, un barbar se apropia de ea cu un zâmbet bolnav pe chip. În mână avea o sabie ruginită îndoită la vârf, iar în omoplatul stâng o săgeată îi era bine împlântată. 

          În timp ce se apropia de ea, o altă săgeată venită din spatele ei îi penetră gâtul, stropind cu sânge în jur. Barbarul se opri doar pentru două secunde, după care își reluă mersul cu aceeași vlagă. 

          Sunna se grăbi să se târască departe de el, dar nu era mai rapidă decât el. Așa că își ridică pumnalul pentru a se apăra, dar când se uită la a sa lamă micuță se simți inutilă, ba chiar moartă deja. De după lama pumnalului, Sunna își privi inamicul. În cap nu avea decât câteva smocuri de păr, așa cum mulți dinți ai danturii pe care și-o expunea nederanjat îi lipseau. Era murdar, îmbrăcat subțire și arăta bolnăvicios. Dacă ar fi avut răgazul să se gândească la altceva decât la iminenta sa moarte, Sunna s-ar fi întrebat cum se încă mai stătea în picioare după cele două săgeți. 

          — Ce dracu'? se auzi din nou aceeași voce care îi spusese să se lase în jos, chiar din spatele ei. 

          O sabie, lungă și subțire, trecu deasupra ei și îl izbi pe barbar din plin. Capul aproape îi fu retezat. Abia atunci se opri din mers și se prăpădi pe jos, chiar la picioaree fetei cu fața schimonosită.

          — Constant! făcu ea când își văzu salvatorul.

          — Ești bine, nu-i așa?

          — D-da, n-am nimic...

          În loc de grijă, băiatul avea pe chipul său de copil de doar cincisprezece ani o nemulțumire imensă. Nu era speriat ca Sunna, dar nici nu părea că adora ceea ce tocmai făcuse. Mai degrabă era supărat pe barbari pentru că stricaseră petrecerea și starea de bine a tuturor. Ba chiar se aplecă nestingherit deasupra barbarului, îl apucă de părul încâlcit și-și culese săgețile.

          Sunna se uita uluită. Nu i se părea normal ca băiatul acela să fie atât de sigur pe el într-o situație ca aceea. Se grăbi să se ridice, iar în neglijența ei își tăie o bucată de rochie cu pumnalul căruia nu-i dăduse drumul nici măcar o secundă. 

          — Oa-oa-oare Rhesus și restul sunt bi-bine? făcu ea când se apropie de el. 

          Spaima nu-i părăsise pieptul nici măcar un moment, chiar dacă se mai diminuase când se văzuse în siguranță.

          — Acolo mă duceam, spuse când își așeză săgețile pline de sânge în tolbă. 

          Sunna avea rochia pătată cu sânge, mai ales la poalele ei unde se prăpădise barbarul. Dar ei nu-i păsa. Se agăță cu disperare de cămașa băiatului nu cu mult mai înalt decât ea. 

          — O să fie bine, încercă el s-o liniștească cu o minciună. Tu fugi către palat. O să încerc să dau drumul cailor. Dacă fluieri poate vine unul la tine.

          Sunna aprobă din cap, căci cuvintele i se blocaseră în gâtul răgușit. Se gândea constant la celelate persoane și mai ales la Rhesus. În foișor nu apucase să vadă câți barbari erau și dacă existau șanse de izbândă, dacă regele ei avea să supraviețuiască...

          Dar plecă oricum, conștientă că nu putea ajuta cu nimic. Știa prea bine că era slabă, aflase asta când Rhesus îi înmânase sabia într-o zi în care se distrau la palat. Abia o putuse ridica. Sunna nu știa nicio tactică de luptă și era lipsită de forță. 

          Mergea cu pași mari spre locul unde știa că ar fi trebuit să fie capătul pădurii. Fu recunoscătoare că se uitase atentă la împrejurimi când ajunseseră. Încă ținea pumnalul la piept și nici măcar nu-i era frică că ar fi putut să-i treacă prin material și, eventual, prin piele. Fluiera din când în când după cal. Auzi tropotul unuia abia atunci când vedea câmpia. Nu era al ei, dar era bun în acel moment. 

          Se mai uită o dată la pădure. Deja nu mai auzea luptele, căci vântul îi șuiera zgomotos pe la urechi și prin crengile pădurii. Mână calul spre palat și se rugă ca niciun arcaș barbar să fi ajuns până la capătul pădurii și s-o ia prin suprindere. 

          Pe drum mai întâlni o fiică de duce, care alerga și ea disperată și o ajută să se urce pe cal în spatel ei. 

          Oare Harmonia e bine? Dar Rhesus? se întreba în timp ce câțiva soldați se apropiau de ele.

          Când unul dintre ei se opri ca să o le escorteze spre palat, Sunna îi asigură că erau bine și îi împloră să se grăbească spre pădure. 

          Ajunse la palat, Sunna se reuni cu Harmonia și se îmbrățișară. Macaria le aduse câte o pătură groasă fiecăreia, căci refuzau să se retragă în camere. Ba chiar urcară pe unul din zidurile care încojura palatul și priviră pentru mult timp spre pădurea care se vedea în depărtare. 

          Sunna încă strângea cu putere pumnalul la piept când soarele aproape dispăruse de pe cer. Abia atunci îl vedea cu adevărat, când avea, în sfârșit, timp la dispoziție ca s-o facă. Era un pumnal simplu, cu o lamă destul de groasă și ascuțită doar foarte aproape de capăt. Pe toată lungimea plăselelor din metal dur, motivul soarelui cu razele lungi și ondulate se repeta întruna, fiecare soare în parte îngrămădindu-se unul într-altul. Rhesus i-l dăduse fără teacă, în repezeala momentului, dar Sunnei nu putea să-i pese în vreun fel de acest detaliu.

━━━━━━ ⊱✹⊰ ━━━━━━