━━━━━━ ⊱✹⊰ ━━━━━━

          Sunna tocmai citea scrisoarea primită de la fratele său. Era fericită să vadă cât de multe urări primise din Dravidia cu ocazia zilei ei de naștere, însă o lovea melancolia când se gândea că aceste scrisori aveau să vină tot mai rare și mai puține cu fiecare an care trecea. 

          Sper să ne revedem cu bine, când va fi posibil  îi scrisese acesta în încheiere. 

          — Hmm, făcu Sunna cu voce tare.

          Era singură în iatac de ceva timp și se gândea cum să-i răspundă fratelui ei. Pentru aceasta, depănă în minte amintiri cu el. 

          Odin era cu doar trei ani mai în vârstă decât Sunna, dar mereu fuseseră doar ei doi și se înțeleseseră surprinzător de bine. Își aminti de lecțiile de călărie, de momentele pe care le petreceau singuri în livadă încercând să culeagă mere fără să se murdărească pe hainele regale și de toate acele nopți în care dormiseră împreună pe ascuns. Își aminti și de multele gesturi ale lui Odin de a-i mângâia piciorul prin materialul rochiei, de a-i masa umerii sau de a se apleca deasupra ei când scria ceva la masa grea din lemn. 

          Sunna se strâmbă când își aminti toate acestea. Își iubea fratele foarte mult, era sânge din sângele ei. Însă, se întrebă Sunna în acea dimineață, astea nu sunt gesturi de oameni căsătoriți? 

          Cum nu reuși concret să-și răspundă la întrebări, prea lipsită de experiență reală în acel moment, ridică din umeri și începu să aștearnă cu stiloul pe foaie gândurile sale de bine. 

          În soba mare care trona în colțul camerei ardea focul și, din când în când, sunetul lemnelor care trosneau ajungea până la ea. Îi era extraordinar de cald chiar și în haina subțire de noapte. 

          Mereu urâse faptul că se născuse pe timp de iarnă. Urâse chiar și faptul că se născuse în prima lună a anului, când toți oamenii erau prea bulversați de tot felul de tradiții ale noului an ca să îi mai pese și de ziua ei. Nu că ar fi nutrit ea o dorință prea mare pentru atenție din partea celorlalți, dar era totuși un copil – o adolescentă, chiar – și tot ce și-ar fi dorit uneori era înțelegere. 

          O bătaie în ușă se auzi chiar în momentul în care fata își scria numele la final de scrisoare. Sunna Sanseverino încă suna foarte ciudat pentru ea. 

          — Intră! încercă ea să strige, dar vocea îi era încă răgușită de la bătaia cu bulgări de zăpadă pe care o avusese cu Macaria și o altă slujnică, Bleta, cu doar două zile în urmă. 

          Cum nimeni nu intră, se gândi că sunetul nu ajunsese până la ușă, așa că se ridică de pe scaun și străbătu distanța până acolo. Trase cu putere de aceasta, căci era mare și grea, iar în prag o întâlni pe Harmonia.

          Purta o rochie bordo simplă, cu mânecile lungi. Părul des și negru ca abanosul îl avea dat pe spate, iar pe chip avea un zâmbet larg și nostalgic care îi făcea ochii verzi să sclipească și obrajii să i se umfle în acel mod pe care Sunna îl cunoștea mult prea bine.

          — Sunna, de când nu ne-am mai văzut! spuse înainte să-i sară fetei la piept.

          Deși Harmonia era mai în vârstă decât ea, Sunna tot reușise să o întreacă la înălțime în cele câteva luni în care nu se mai văzuseră. Așa că bruneta reuși să se ghemuiască la pieptul ei, cerând să fie dezmierdată, ceea ce Sunna și făcu copleșită de surprindere.

          — Ce faci aici? îi ceru ea explicații.

          — Nu te bucuri să mă vezi chiar deloc?

          Harmonia își șterse o lacrimă pe care o forțase să apară. Îi zâmbi apoi ștrengărește blondei căreia încă nu-i dăduse drumul din brațele ei.

          — Văd că ți-au mai crescut nurii, făcu Harmonia vădit impresionată. 

          Sunna clipi des, procesând ceea ce îi spusese vechea ei prietenă. Parcă nu și-o amintea chiar atât de îndrăzneață.

          — Chiar nu putem vorbi despre altceva decât nurii mei? izbucni și Sunna, dând-o forțat la o parte pe Harmonia; vocea ei se auzi prea tare pe coridor, iar atunci își lipi palmele de gura insolentă. 

          Harmonia râse când se desprinse de ea și intră în cameră.

          — Putem vorbi despre ai mei, dacă vrei, spuse aceasta.

          Sunna o analiză din cap până în picioare când închise ușa de la iatac. Dacă era să vorbească despre nurii ei, Sunna ar fi zis că erau mult mai mari decât ai ei. Totuși, parcă nu și-i amintea chiar atât de mari. În lipsa ei de la palat, Harmonia se schimbase destul de mult, chiar dacă la prima vedere nu se observa. Felul în care se plimba prin cameră era o idee mai rezervat, chiar dacă ochii îi umblau după orice posibilă schimbare. 

          Cu o urmă de tristețe în glas, cauzată de frica de a nu fi lăsată de-o parte, Sunna dădu glas gândurilor sale:

          — Harmonia, tu și Liberion ați trecut la... pasul următor?

          Harmonia se învârti pe călcâie și o privi curioasă pe regină. Era un lucru ciudat ca Sunna să vorbească despre așa ceva. Blonda își frământa anxioasă mâinile, stând în mijlocul camerei. Pentru un moment, i se făcu milă de ea. Poate că n-ar fi trebuit să deschidă un subiect atât de sensibil cu biata copilă. 

          Se așeză pe pat și-și dădu pe spate părul ondulat de la împletitura de peste noapte. Îi făcu semn și fetei să vină și să se așeze lângă ea. 

          — Nu am trecut, o minți atunci, deși știa prea bine că era însărcinată în luna a doua. 

          Cumva, era invidioasă pe Sunna că ea era încă tânără și nu trebuia să treacă prin așa ceva. Însă știa prea bine că și viața libertină a tinerei regine avea să se termine cândva, așa cum se terminase și a ei. 

          — Oricum, știi de ce sunt aici?

          Blonda clătină din cap, iar părul i se ciufuli și mai tare decât era deja. De când se trezise nu sunase deloc din clopoțel, doar citise foarte afundată în gânduri scrisorile primite de ziua ei. Nici patul nu era făcut după somnul dezordonat pe care îl avusese Rhesus în acea noapte. 

          Așa cum promisese, acesta începuse să doarmă în dormitorul lor. Iar Sunna constatase cu ușurință că soțul ei era prea dezordonat și că, uneori, sforăia prea tare. Cu toate acestea, somnul ei era mult mai odihnitor de când se produsese acea schimbare, iar Sunna nu se gândise nici măcar un moment să comenteze pe acest subiect. 

          — N-am nicio idee, îi răspunse.

          — Atunci o să afli în seara asta, îi spuse cu un zâmbet pe buze.

          Degeaba tot încercă Sunna să scoată informații de la Harmonia mai târziu, căci aceasta tot refuza să i le spună. Bruneta o îndemnă pe fată să-și îmbrace rochia și cizmele elegante de iarnă, după care o ajută să-și facă părul ca să nu mai deranjeze vreo slujnică. 

          Îi alese Sunnei o rochie crem foarte deschis, aproape alb, care era împodobită cu diamante sfărâmate, sclipind de parcă însuși soarele își reflecta lumina în ele, deși nu intra în cameră la ora aceea din zi. Treptat și elegant, sclipiciul era tot mai rar înspre poalele rochiei. Mânecile lungi erau strânse pe mâini, iar în capăt prinse de un deget cu un inel. Cu fiecare zi care trecea, Sunna începea să îndrăgească tot mai mult vestimentația hitiliană în locul celei dravidiene, care era mult mai rigidă. Chiar și cea de iarnă era foarte plăcută vederii; deși, e e drept, în Hitilia iernile erau mai blânde, iar fetele își permiteau să poarte rochii destul de subțiri. 

          — Întâi o să luăm masa cu toții, după care o să ieșim la o plimbare călare...

          — Plimbare!?

          — Da, da. Nu mă contrazice, că altfel nu vei afla de ce am venit aici.

          Sunna își dădu ochii peste cap, amuzată în același timp. Era destul de sigură că revenise la palat de ziua ei, însă nu părea să fie în totalitate singurul motiv. 

          În acea dimineață, Regina Mamă se abținu din a face masa dezagreabilă și chiar plecă prima. Nici nu ar fi avut cum să reușească: toată lumea era prea ancorată în tot felul de discuții, mai toate de tineri, iar ea nu prea își avea rostul între ele. Se părea că venirea Harmoniei nu adusese fericire doar Sunnei, ci și fratelui ei și lui Constant, celui din urmă strălucindu-i ochii cu toate că îi arunca priviri înfumurate. Parcă ar fi frați, constată Sunna cu un zâmbet nesigur pe chip, văzându-i cum se contraziceau despre condimentul principal din supa de rață din fața lor.

          Ca de obicei, Rhesus se purtă destul de indiferent și abia o băgă în seamă pe Sunna. Preferă să poarte o conversație cu Adonis și Liberion, iar Sunna continuă să depene amintiri cu Harmonia. Constant era cel mai tăcut, în mare parte, citind o carte subțire pe care o ținea într-o singură mână, în tip ce cu cealaltă continua să mănânce.

          Încă de când avusese acea conversație cu Sunna, se arătase destul de des prin bibliotecă și era mereu văzut cu o carte sub braț. Sunna era curioasă de acea schimbare și ar fi vrut să mai schimbe o vorbă cu el, însă se închisese înapoi în el din ziua în care s-au distrat copios pe seama Reginei Mamă. 

          Cum aceasta nu avea, tradițional ori legislativ, niciun drept să o mustre pe Sunna, Constant suportase ocâra cât pentru doi oameni și nu i-a mai călcat pe cuvânt de atunci. Probabil din acest motiv nici măcar nu a mai vorbit cu Sunna. Aceasta nu reușise decât să se gândească că era văzută drept o piază rea în ochii soacrei și chiar se așteptase să o certe Rhesus când se întorcea la palat, însă nu o făcuse. 

          Acesta doar continuă să fie indiferent față de ea și să-și vadă de toate acele treburi care nu o includeau niciodată și pe ea. Nu că ea ar fi fost prea doritoare să petreacă timpul cu el, căci nu știa despre ce ar fi putut vorbi și ce l-ar fi interesat, mai ales la vârsta lui. Ce știa ea, o copilă de – abia acum – cincisprezece ani, suficient de interesant încât să-i capteze atenția cu o conversație?

          Totuși, se tot întrebase, mai ales că ziua ei de naștere se tot apropia, când avea să-i ofere acel copil mult așteptat? Uneori se pierdea în gânduri, anxioasă cu privire la acel moment, iar la final înghițea în sec.

          În acel moment, la masă, se uita melancolică la el, în timp ce Harmonia vorbea fără să-i pese dacă era ascultată. Simțindu-se, poate, privit, Rhesus se întoarse către ea. Îi zâmbi larg, căci era binedispus de conversația pe care o purta cu Adonis și Liberion. 

          — Ești pregătită pentru azi? o întrebă. 

          Sunna se încruntă, neînțelegând.

          — Rhesus, e o surpriză! pufni Harmonia înainte ca Sunna să-i poată răspunde. 

          Acesta făcu ochii mari.

          — A, scuze, scuze! Uită ce te-am întrebat, în cazul acesta!

          Sunna clipea des, încă neînțelegând. Și ar fi vrut s-o facă, dar toată lumea se uita la ea cu ochi sfredelitori, fără a dori să o lămurească și pe ea. 

          — Veniți și voi la... plimbare? dădu ea glas curiozității.

          — Plimbare? făcu regele, care aruncă o privire către Harmonia. Hm, da, venim.

          Iar asta fu tot ce spuse el înainte de a se ancora înapoi în discuție. 

          Sunna reușise abia de curând să se obișnuiască cu lipsa formalității din acel grup. Toți se cunoșteau de când erau copii, era și normal să nu îl trateze pe Rhesus ca pe suveranul lor, ci ca pe un prieten. Înainte de toate, asta le fusese. 

          Curioasă, gândindu-se că poate descoperea ceva, îi privi degetele pătrățoase cum tăiau elegant carnea de miel din farfurie. Avea o pereche de mâini foarte puternice. Câteva fire de păr negre îi acopereau pielea înspre încheietură, iar acest detaliu Sunnei i se păru foarte interesant. Constată, din nou, că această persoană era bărbat în toată firea. În ultima vreme începuse să nu se mai simtă jenată să vorbească cu el sau să-l privească. Își dăduse seama că era soțul ei și avea tot dreptul să facă asta. Ba chiar începea să-și dea seama și ce fel de persoană grozavă era. 

━━━━━━ ⊱✹⊰ ━━━━━━