━━━━━━ ⊱✹⊰ ━━━━━━

          Rhesus se uita la acel raport de bătălie de douăzeci de minute deja. Fiecare tâmplă era bine împlantată în câte o palmă, iar broboane de transpirație i se prelingeau încet pe mâini. Era prea cald în biroul său și tot nu putea înțelege cum de pierduse atât de multe trupe și încă câțiva kilometri de teritoriu. În raport scria clar: 15000  se trupe hitiliene și 10 tunuri împotriva a aproximativ 10000 de barbari. Știa că barbarii erau mai puternici din punct de vedere fizic și aveau înclinație spre luptă și omor, dar nu se așteptase să îi omoare mai bine un sfert de trupe și să îi pună pe fugă pe restul, ajungând chiar până la cetatea Turanului. Desigur, Rhesus revenise cu o armată mai mare și îi împinseseră înapoi înainte să pună mâna pe cetate, însă niciodată nu mai ajunseseră atât de departe.

          Nu erau antrenați soldații bine? Erau proști generalii? Care putea fi problema? Nu-și putea explica. Se antrenase cu acei oamenii și pe toți generalii îi cunoștea personal. Și ei erau împinși de aceeași dorință de a-și proteja țara ca și el, așa că de ce pierduseră atât de grav?

          Trebuia să schimbe strategia, neapărat. Poate că a merge pe câmpul de luptă nu era o idee rea. Avea încredere destul de mare în capacitățile sale de a conduce o luptă, însă cel mai important lucru atunci era să vadă cu ochii lui care era problema. Câțiva generali îi propuseseră deja acest lucru, dar fusese ținut în loc de alte probleme administrative. Se părea, în acel moment, că mai puteau aștepta și că apărarea graniței trebuia să aibă prioritate. 

          Luă o foaie din top și tocul de scris, îl îmbibă în cerneală, după care așternu câteva cuvinte. Când termină și citi, nu-i plăcu deloc ce scria. Se exprimase oribil, sigur urma să fie luat drept prost dacă trimitea așa ceva Regelui Dravidiei, Havelock Matfriding.

          Mototoli foaia și o aruncă lângă altele care se aflau pe podea. Oftă, căci era extenuat și-l durea capul. Afară era întuneric de câteva ceasuri bune deja. Poate că nu era o idee rea să lase toate acele probleme pe mâine, când erau și generalii treji. Avea să se consulte cu un diplomat cu privire la acea scrisoare sau chiar să-l pună să i-o redacteze în întregime, de ce nu? După care urma să aibă o discuție cu cei din consiliu cu privire la cum aveau să formeze alianțe cu restul țărilor vecine. Doar gândindu-se la vremurile grele care îl așteptau și la toate lucrurile de care trebuia să se îngrijească își simțea tâmplele zvâcnindu-i. Nu-i era bine deloc, parcă și stomacul îl deranja. 

          Se împinse în mâini, însă simțea că numai ele îl mai susțineau ridicat de pe scaun. Respira sacadat și simțea că nu avea aer. Sprijinindu-se în continuare de masă, făcu pași până la canapea. Prin neglijența sa dărâmă călimara cu cerneală și câteva foi de pe birou. Totuși, reuși să ajungă până la canapea, pe care se întinse cu grijă, dar și cu nerăbdarea de a sta jos. Un somn lung și a doua zi avea să fie ca nou. 

          Se uită vag prin camera care era un dezastru. Nu mai lăsase o slujnică înăuntru de mult timp și poate că era timpul s-o facă. Însă sigur nu în acea seară. Închise ochii, iar în spatele pleoapelor îi apărură ochii mari și căprui ai Sunnei, fața sa ovală înadrată de acel păr ondulat perfect și plin de volum, de nasul său cârn și buzele ei conturate elegant. Perfecțiunea ei fizică și toată inocența pe care o poseda acea fată îi făcea tot trupul să se cutremure de fiecare dată când era singur undeva și-și amintea de ea. 

          Fusese, poate, prea norocos cu o așa soție. Înțelegerea făcută cu tatăl ei era strict pentru alianță și nu îl interesa, în acel moment, nici dacă fiica sa avea patruzeci de ani și era cea mai urâtă femeie din Dravidia. De fapt, nu avusese așteptări prea mari de la fata de paisprezece ani, de vreme ce membrii familiei Matfriding nu erau cunoscuți pentru frumusețe. Însă se făcea că Sunna era o mare excepție de la regulă. El chiar nu exagera când o numea pe Sunna cea mai frumoasă regină. Avusese norocul să fie de o frumusețe sclipitoare, educată și loială, însă și ghinionul de a fi prea tânără. 

          Sărutul lor din templu i se păruse tragic, căci fetei îi tremurau buzele, iar trupul ei gol pe care îl văzuse în a doua noapte a nunții nu-i trezea decât milă. Nu reușea să fie stârnit de formele ei de copilă. Se gândea că acest lucru nu putea fi decât de bine, căci probabil nu s-ar fi iertat dacă îi fura inocența acelei făpturi.

          Se gândi că Sunna probabil dormea deja buștean la acea oră. I-ar fi plăcut și lui să doarmă în patul acela mare, însă i se părea o schimbare prea bruscă și, într-un fel, îi era frică de ea, să nu mai încerce vreo nebunie, căci deja îl obișnuise cu aceastea. Știa că nu dădea o imagine prea bună celor de la palat dacă nu dormea în aceeași odaie cu ea, însă ar fi trebuit să-l înțeleagă. Fata era mult prea tânără.

          De fapt, așteptările pe care le primea de la restul se băteau cap în cap. Pe de o parte ar fi fost considerat un monstru dacă se culca cu ea la vârsta de doar paisprezece ani și, pe de altă partă, era judecat că nu consuma căsnicia. Nu părea să fie bine nicicum.

          Totuși, nu privea cu tristețe situația. Soția lui avea să creacă, să devină chiar și mai frumoasă și mai deșteaptă. În ciuda faptului că tâmplele îi zvâcneau și era amețit, adormi cu un zâmbet pe buze. 

*

          Plecarea fusese programată devreme pentru acea dimineață. Rhesus nu avea astâmpăr. Chiar dacă nu era prima oară când pleca pe front, era clar prima oară când conducea întreaga armată. Toate deciziile luate trebuiau să fie impecabile, ca să nu mai dea barbarilor sorți de izbândă. 

          Străbătea coridorul larg cu pași mari în uniforma sa impecabilă de bătălie, care îl făcea să pară chiar și mai impunător. Pelerina bleomarin, decorată cu frunze aurii, flutura în urma sa, iar cizmele sale erau singurele care se auzeau la acea oră.

          — Rhesus, își auzi deodată numele rostit de o voce subțire și cunoscută.

          Se întoarse brusc pe călcâie. Venind de pe coridorul pe care știa prea bine că se afla odaia lor, Sunna se oprise în drum. Era îmbrăcată doar în cămașa de noapte, iar mâinile le avea adunate la piept și-și frământa degetele temătoare. Regelui aproape că i se rupse inima în două când o văzu. 

          — Am auzit că pleci.

          Sunetul vocii ei deranjă liniștea abia creată. I să părea că se auzea prea tare și nu ar fi vrut ca cineva iasă din vreo cameră, curios de ceea ce se întâmpla. Așa că porni grăbit spre ea, fata care se sperie și se dădu doi pași în spate. Ajuns lângă ea, o trase grijuliu pe coridoul o idee mai întunecat. Tot ea fu cea care vorbi prima:

          — Nu aveai de gând să-ți iei la revedere și de la mine?

          Fata păru cu adevărat jignită de acest gest al său, iar lucrul acesta îl uimi pe rege. Cumva, petrecuse ultimele săptămâni imaginându-și că Sunnei nu-i păsa prea mult de el. Da, voia să-și îndeplinească îndatoririle de regină și uneori îi spunea ce avea pe suflet, însă credea că o făcea doar din politețe și ca să-și mulțumească părinții care îi oferiseră acea educație. Mereu crezuse că ei îi era mai bine fără el, că prezența lui o întrista și că nu dădea dovadă să fie un prieten de încredere pentru ea. Însă, în acea dimineață, văzându-i ochii înconjurați de cearcăne mari stând să plângă, își dădu seama că se înșelase.

          — Nu ai dormit bine? o întrebă.

          Fata își mușcă ușor buza când clătină din cap. 

          — Care e motivul?

          Fata se uită la pieptul său împodobit de-o insignă, căci numai pe acela putu să-l vadă fără să-și ridice capul în sus. Era făcută din cel mai strălucitor și curat aur pe care Sunna l-a văzut vreodată. Încrusta în detalii minuțioase un dragon, a cărui coadă se lungea și-l înconjura de două ori. De această insignă era bine legată cu o sfoară aurită pelerina care-i stătea elegantă pe un singur umăr. 

          Sunna se simți penibil când își dădu glas grijilor:

          — Mi-aș dori să dormim împreună, ca și cum chiar am fi căsătoriți. 

          Inima îi sări două bătăi regelui când auzi aceste cuvinte sfioase ieșind dintre buzele ei rozalii. 

          — Dacă asta este ceea ce îți dorești, atunci așa voi face încă din prima seară când mă voi întoarce. 

          Vocea lui groasă îi ajunse până în suflet fetei. Aprobă din cap, deodată entuziasmată. Biata fată, se gândi Rhesus. Nu avea pe nimeni, iar persoana care ar fi trebuit să-i fie funia de salvare își luase tălpășița de lângă ea cu prima ocazie. Se mustră pentru acestea și pentru că îi plăcuse să se mintă că ea era cea care nu dorea asta. 

          Își luară apoi la revedere, iar Rhesus o liniști când o văzu cu lacrimi în ochi, promițându-i că se va întoarce. Iar fata se ridică pe vârfuri și se sprijini de umărul său lat pentru a-i presăra pe obraz o sărutare caldă. 

          După acel moment, Sunna se retrase în odaia ei. Prinsă cu mânerul de cuierul de pe marginea oglinzii, o candelă era singura care îi lumina mâinile pe care nu și le putea opri din frământat. Se simțea toată fiebinte, semn al unui efort incredibil de mare pentru ea. 

          Se duse la fereastră și-i trase perdeaua. Nu încercă să o deschidă, știa deja din încercările anterioare că nu putea. Macaria se urca întotdeauna pe o scăriță ca să facă asta și avea, oricum, mai multă forță și dexteritate decât Sunna. Cea din urmă, când încercase o dată să se suie pe scăunelul de la măsuța de toaletă, trăsese cât de tare putuse de mâner și tot nu reușise să-l clintească, în schimb se prăpădise pe jos și o duruseră toți mușchii posibili următoarele zile. 

          Se uită pe fereastră, se ridică pe vârfuri și privi din colțuri, ca să vadă străduța bătătorită care ducea spre cazarmă, dar nu reuși nicicum. De la fereastra ei nu se vedea decât grădina principală, cea decorată cu cele mai sofisticate soiuri de copaci, flori și arbuști. Era o priveliște frumoasă, într-adevăr, însă în acel moment ar fi dat orice ca să poată privi și spre cazarmă, să vadă soldații în armuri plecând călare. 

          De ce trebuie să plece așa devreme? oftă fata când se trânti pat, bosumflată. 

          Abia răsărea soarele slab, dar Sunna sigur nu avea cum să doarmă în acea noaptea. Oricât și-ar fi dorit să-și oprească inima din bătut nebunește, nu reușea. Era prima oară când Rhesus pleca pe câmpul de luptă de când se căsătoriseră. Ce s-ar fi ales de ea dacă murea? Și mai ales cu căsnicia neconsumată! 

          Oare restul știu? se întrebă atunci Sunna. Normal i s-ar fi părut să nu știe, însă îi era foarte greu să afle orice de la palat. Înafară de Harmonia, nicio domniță nu a mai dorit să-și petreacă timpul cu ea. Mai mult stătea singură și cu slujnicele. Nu că ar fi derajată, nici ea nu era prwa dornică să fie în compania unor fete superficiale, însă sigur se simțea exclusă, de parcă avea vreo boală contagioasă. 

          Își țugui buzele și se întinse pe pat, cu mâinie îndepărtate de corp. Avea să îndure câteva săptămâni oribile fără Rhesus sau Adonis prin preajmă, era sigură de asta.

 ━━━━━━ ⊱✹⊰ ━━━━━━