━━━━━━ ⊱✹⊰ ━━━━━━

          Cu cât se apropia mai mult de coastă, cu atât vântul se întețea, iar trupele erau mai dese. Văzându-i straiele regale, soldații îl salutau cu respect, bănuind că era Constant Sanseverino. 

          Lore era unul din micile orașe maritime, cel mai apropiat de Capul Blând, de unde intenționa Constant să plece. De vreme ce capitala se afla în apropierea țărmului, grupul merse călare patru ore și ajunseră atunci când soarele năprasnic al după-amiezii le îngreuna drumul. Se opriră întâi la un bar, pentru a lua o masă rapidă și a-și potoli setea. 

          — Nu înțeleg de ce a trebuit să-i iei și pe ei, șopti Yallah, aplecată peste masă spre Constant.

          Se uita cu coada ochiului spre cei trei soldați de la masa de alături, care mâncau liniștiți.

          Constant o privi un moment, parcă nevenndu-i să creadă ceea ce tocmai spunea.

          — Fac parte din familia regală, spuse el sec.

          — Și eu, dar-

          — Dar nimănui nu-i pasă de tine.

          Yallah se opri din șuvoiul de vorbe pe care îl avea pregătit, iar fericirea de pe chip i se potoli treptat.

          — Nu înțelege greșit, adăugă curând Constant, dar fratele meu a fost asasinat și încă nu am aflat de cine. În mod normal ar fi trebuit să iau după mine chiar și mai mulți soldați.

         — Înțeleg. 

          Constant nu prea era sigur că vorbele lui chiar au fost înțelese atunci când se întoarse la frigăruii de porc din farfurie. În mod normal l-ar fi dezgustat, dar de când la palat nu se mai găteau bucate sofisticate din lipsă de slujitori, se obișnuise și cu mâncarea oamenilor de rând.

          Își propusese, chiar ieri după acea conversație jenantă pe care o avusese cu Macaria, să încerce să devină un om mai bun. Sau măcar empatic într-o anumită măsură. Stătuse prea mult timp cu ochii în cărți și nu mai înțelegea deloc emoțiile, asta adăugat la faptul că nici înainte nu-i păsase prea mult de cei din jur. 

          Însă nu mai putea mânca. Drumul și căldura de afară îi întorseseră stomacul pe dos.

          Văzându-l că se ridica de la masă în căutarea unei toalete, Yallah se servi nederanjată cu resturile lui. 

          Imediat ce Constant se întoarse, alaiul plecă spre piață. Mirosea puternic a pește, iar pe străzi erau mulți cerșetori. Lui Constant nu i se făcu milă de ei, deși ar fi putut să-i ajute cu ușurință la averea lui. Ar fi fost stupid, oricum – dacă s-ar fi oprit pentru fiecare din ei nu ar mai fi ajuns niciodată la taraba acelui om. El putea să-i ajute cel mai bine ducându-și planul, la care lucrase atâta timp, la bun sfârșit. Să aducă acea putere magnifică în Hitilia și să câștige odată acel nenorocit de război.

          Yallah îi vorbea întruna despre acel oraș pe care se părea să-l îndrăgea foarte tare din cine știe ce motive. Deși cândva fusese curios de istoria fetei, nu a reușit să prindă mare lucru despre asta. Nici nu a cerut explicații, ca nu cumva să-i dea motive în plus să vorbească.

          — Am ajuns, spuse când dădură colțul.

          Creața o luă înainte printre oamenii din piață, iar Constant se uită lung după acele fructe cilindrice. Le găsi curând cu privirea, la o tarabă ca oricare alta spre care Yallah se îndrepta țopăind, cu mâinile împreunate la spate.

          Încercă să treacă pe lângă o femeie dolofană, fără a o pierde pe Yallah din privire. Când ajunse lângă, ea deja vorbea cu bărbatul neîngrijit din spatele tarabei despre ceva ce numai ei cunoșteau. Se uită la Constant doar cu coada ochiului, iar acesta se simți deodată jenat, chiar nepotrivit în acel loc. Spre deosebire de restul, era îmbrăcat cu haine scumpe și avea după el trei soldați care îngreunau circulația pe alee. 

          — Vreți să cumpărați ceva? Niște fructe sau...? întrebă derutat bărbatul, fără a-l scăpa pe Constant din priviri.

          — Da.

          — Nu.

          Yallah și Constant vorbiră aproape deodată, iar asta îl făcu pe bărbat să bufnească în hohote de râs, care îi dezveliră dinții galbeni. Stătea pe un scaun înalt, cu picioarele larg depărtate, iar cămașa murdară dădea să-i cadă de pe umeri. Măcar părul îl avea prins la spate, căci altfel ar fi fost un alt motiv pentru Constant de a se dezgusta.

          — Hotărâți-vă, vorbi bărbatul când se potoli.

          Constant își drese vocea, stăpânindu-și pornirile.

          — Am venit să vorbesc cu căpitanul. 

          Se uită în jur, dar bărbatul, pe care nu l-ar fi numit căpitan, era singurul care părea să se afle acolo.

          — E în spate, spuse și arătă cu degetul arătător peste umărul său. Acum, pentru cine zicea să vrea să cumpere fructe...

          Constant nu mai ascultă, ci se uită spre acel spațiu dintre un stâlp de lemn și o clădire. Intrarea era acoperită de o pânză ruptă și murdară, care flutura în briza sărată a mării. Își trecu mâinile peste piept, ca să-și aranjeze hainele, și făcu semn soldaților să nu-l urmeze. 

          Trecu prin spatele bărbatului de la tejghea, cu care se băgaseră în seamă și soldații lui. Dădu pânza la o parte și intră în acel spațiu umbrit, plin de cutii de lemn, butoaie și saci. O muscă zbură prin fața lui și o alungă cu mâna.

          Singura persoană de acolo era un bărbat care dormea pe câteva dintre aceste cutii. O mână i se odihnea pe piept, iar piciorul de la perete îi era ridicat. Purta straie ceva mai alese decât bărbatul de la tejghea și câteva bijuterii, însă era tot neîngrijit. Avea părul tuns spurt, tenul foarte închis la culoare și o bărbie retrasă aproape inexistentă. Pe piept i se odihnea o pălărie roasă, cu marginile îndoite în sus doar într-o parte. Nu era prea înalt – sigur nu mai înalt decât Constant – și nu avea o siluetă prea robustă. Era, totuși, un bărbat trecut de cincizeci de ani. 

          Când sforăi brusc, ca și cum se îneca, Constant tresări. Făcu o grimasă când își dădu seama că se speriase degeaba. 

          Era pus într-o situație jenantă. Cum avea să-l trezească? Deja regreta că pierduse timpul ca să vină până acolo.

          — Hei, trezirea, spuse până la urmă, cu o voce aspră. Am de vorbit ceva cu tine. 

          Glasul lui fusese puternic, știa că l-a trezit. Însă bărbatul doar strânse ochii, după care se întoarse pe o parte și se scărpină pe coapsă.

          — Legat de acea insulă de unde aduci fructele de la tarabă.

          Bărbatul nu schiță niciun alt gest, iar Constant pleoscăi nervos înainte de a vorbi încă o dată:

          — Am cinci glaeli* pentru tine dacă-mi răspunzi la toate întrebările. 

          Atunci marinarul deschise ochii obosit, zâmbi cu colțul buzelor și se ridică anevoie în capul oaselor, ținându-și pălăria să nu cadă.

          — Trebuia să începi asta asta, mormăi între timp cu o voce joasă și incredibil de groasă. 

          Îl aținti pe Constant cu privirea. Avea o pereche de ochi incredibil de albaștri, care-l priveau cu interes. Îi făceau aspectul mai puțin respingător.

          Se scărpină în cap, după care făcu semn spre un butoi de lângă Constant și spuse:

          — Ia un loc, tinere.

          Acesta se uită sceptic la butoi, îl scutură de praf, după care făcu întocmai.

          — Cu cine am onoarea? întrebă bărbatul.

          La fel ca restul oamenilor, și căpitanul îl scruta cu privirea, insistând mai ales asupra inelelor sale și broșei de la piept. 

         — Constant Sanseverino.

          Bărbatul ridică o sprânceană plină de fire albe și lungi, după care spuse:

          — Nu întotdeauna se arată la taraba mea un membru al familiei regale. Momentul acesta merită sărbătorit. 

          Se aplecă și căută ceva în jurul cutiilor, ca în final să ridice o sticlă cu dop de plută. Înăuntrul ei plutea un lichid incolor, iar Constant știa că nu era apă.

          — Aș prefera să nu. Vreau să fim amândoi lucizi, spuse sever. De altfel, este doar o scuză pentru tine, de vreme ce verișoara mea a mai trecut pe aici. 

          — Verișoara domniei tale?

          — Yallah Sanseverino.

          — N-am nicio idee.

          Constant doar răsuflă exasperat, mai ales că bărbatul îi întinse un păhărel plin vârf din acel lichid, pe care după miros îl recunoscu ca fiind rom alb.

          — Doar un păhărel, ca să te mai destinzi. Ești tare încordat.

          Marinarul părea să-l ia peste picior. Însă, cum se simțea incomod în acea situație, Constant nu știu ce să facă mai bun decât să ia paharul, să ciocnească cu el și să-l dea repede pe gât. 

          — Eu sunt Eneas Vita. Încântat.

          Constant nu-i răspunse. Sentimentul nu era tocmai reciproc. Doar își drese glasul și vorbi fără a mai trage de timp:

          — Întâi de toate aș vrea să știu unde se află acea insulă.

          Scoase o mică hartă din buzunarul interior al vestei și i-o întinse. Bărbatul o despături și se uită la ea meditativ.

          — Adică să dau o informație atât de prețioasă mie doar pe cinci glaeli?

          — Nu sunt interesat de comerțul tău cu fructe exotice, i-o tăie Constant scurt. De altfel, depinzând de ceea ce aflu de la tine, s-ar putea să am și o ofertă de muncă, plătită mult mai bine.

          Își mușcă obrazul pe interior imediat ce termină. N-ar fi trebuit să-i spună asta – bărbatul îi făcuse o impresie proastă și n-ar fi vrut să-l ia cu el în călătorie. Totuși, răul era deja făcut, așa că adăugă aspru:

          — Ori vorbești, ori plec cu cei cinci glaeli înapoi în Dandemil.

          Eneas îl privi lung, apoi zâmbi cu dinții la vedere. Constant observă doi de aur, care sclipiră scurt. După care căpitanul întinse harta lângă el și pălăria sa, pe lemnul cutiei. Se căuta timp îndelungat după un creion prin buzunare. Când îl găsi, înțepă harta fără a se uita la ea înainte.

          — Aici, spuse când îi întinse hârtia înapoi.

          Locul înțepat pe hartă se afla undeva la dreapta de Capul Blând. Destul de aproape de acesta și, totuși, cel mai îndepărtat loc în care fusese cineva în ultimii ani. Singurele ieșiri pe mare se făceau pentru pescuit și puțin comerț cu Dravidia și Lanaiul de Nord, toate în apropierea țărmului.

          — Ai încercat vreodată să mergi mai departe?

          — Da.

          — Și ce s-a întâmplat?

          — Am fost prinși într-o furtună teribilă în care mi-am pierdut nava și jumătate de echipaj. 

          — Și tu ai scăpat?

          — Ca prin urechile acului.

          Constant îl privi în căutarea vreunui ochi sau mână lipsă, însă bărbatul era întreg. Dacă-i lipsea ceva, sigur nu se afla într-un loc pe care Constant să-l poată vedea. 

          Eneas se aplecă, pentru a face o linie scurtă în nord, de la insulă. 

          — La doi sau trei kilometri în acea direcție cerul e mereu negru. Furtuna a început abia când ne-am aflat sub el. Locul este blestemat.

          Nu este blestemat, se gândi Constant, amintindu-și într-o clipită câteva versuri din Paneidă:

Și o carenă de-ar fi să lovească valurile locului

Tunete și fulgere răzbir-au din înaltul cer

Întocmai să cadă și să se frângă marinarii

Spre-a-singurătății liniște de-a pururi să nu moară ei.

          Este protejat.

          Îi bătea brusc inima cu viteză în piept, văzând cum unul din semnele adunate de el atâta amar de vreme era confirmat de vorbele marinarului. Era doar primul pas, suficient oricum încât să nu-și mai piardă speranța pentru nimic.

          — Crezi că se poate trece prin acea furtună?

          Eneas căzu pe gânduri câteva secunde, înainte de a răspunde șovăitor:

          — Era o furtună strașnică, domnul meu, și părea să devină din ce în ce mai strașnică. Nu mă pot gândi decât la un singur tip de navă care i-ar putea face față.

          — Ce fel de navă? întrebă Constant cu gravitate în voce.

          — Un galion.

          — Un galion, repetă tânărul meditativ. 

          Stătu astfel, pe gânduri, un timp. Își freca cioatele e la mână, iar Eneas îl privea curios și mai lua câte o gură de băutură direct din sticlă. 

          Până la urmă Constant se căută în buzunarul interior al vestei și îi întinse bărbatului cei cinci glaeli.

          — Cum rămâne cu acea ofertă de muncă? spuse Eneas, prinzându-i mâna lui Constant, cu monezile între palemele lor. Ce planuri are domnia ta?

          — Nu cred că te privesc planurile mele.

          — Poate că nu, însă nu m-ar deranja să conduc un asemnea vas prin acea furtună pentru suma potrivită de bani.

          Mirosul de alcool care îi ieșea dintre buze deodată cu vorbele îl făcu pe Constant să facă o grimasă.

          — Ce anume m-ar putea îndemna să-ți ofer ție acest post în locul unui căpitan din flota regală?

          — Mă jignești. 

          Cu o mișcare lină a mâinii, Eneas strecură cei cinci glaeli din palma lui Constant. Se uită la ei, în palmă, mușcă unul, apoi îi îndesă în buzunarul pantalonilor uzați. 

          — Am fost căpitan de vas în flota regală acum cincisprezece ani.

          Lui Constant aproape că îi veni să râdă, însă nu-i luă mult să-și dea seama că bărbatul nu mințea. Nu avea accent de țăran, iar limbajul și gesturile sale erau relativ îngrijite, chiar dacă dădea dovadă de o indiferență profundă. Totuși, aceste lucruri nu erau suficiente pentru el și vru să-i spună asta, însă Eneas i-o luă înainte:

          — De altfel, am fost aproape de acele ape blestemate de câteva zeci de ori deja. Am dormit pe acea insulă în unele nopți și am văzut lucruri stranii pe cer. Un tipar care nu poate fi înțeles decât în timp îndelungat.

          Din picioare, Constant nu-i vedea decât o privirea căutatoare, oarecum șireată, iar instinctul îi spunea să nu se încreadă în acel bărbat.

          — Ce fel de lucruri? îl întrebă.

          — O stea. Care dispare o dată la șapte zile, iar în noaptea următoare este înapoi la locul ei pe cer. 

          — Cel mai bun lucru pe care pot să ți-l ofer e un loc pe vas și o plată pe măsură.

          Eneas râse. Sticla, în al cărui mâner avea strecurate două degete băbătorite și i se legănase între picioare până în acel moment, o lăsă lângă el pe cutiile de lemn. Îl privi încrezător pe Constant și spuse:

          — Eu sunt căpitan, domnul meu, nu călăuză. Ori stau în fața cârmei, ori deloc. 

          Stând cu mâinile în șolduri și privindu-l atent, Constant își udă buzele. Putea citi în ochii lui incredibil de albaștri că nu o putea scoate la capăt cu acel bărbat decât într-un singur mod. 

━━━━━━ ⊱✹⊰ ━━━━━━

*glael = cea mai valoaroasă monedă; celelalte două sunt sektar și dekan. O pâine costă cam doi dekani, un sektar e 10 dekani, iar un glael e 10 sektari.