━━━━━━ ⊱✹⊰ ━━━━━━

          Tot ce a vrut Rhesus în acea după-amiază a fost ajutorul Sunnei. 

          După multe nopți nedormite în care regele a încercat să învețe tot ce avea nevoie din cărți, se hotărâse să ceară ajutorul cuiva. Știa foarte bine că fata citea mult, poate prea mult, iar multe dintre lecturile sale erau străine. Devora orice roman de acest fel găsit în bibliotecă, pe lângă alte cărți de istorie și chiar cultură. Uneori îi povestea și lui, înainte să se culce, dar uita aproape totul până dimineață. 

          Și regele avea mare nevoie să se educe în tradiții străine, mai ales că prima călătorie în Dravidia de apropia. Sunna nu-și mai văzuse familia din dimineața următoare nunții, întrucât apele au fost destul de învolburate de atunci. Câteva revolte, câțiva kilometri de teritoriu pierdute, recuperate, pierdute din nou și tot așa, ierni friguroase sau inundații, fie în Hitilia, fie în Dravidia. Doar că nu mai era loc de amânare de această dată, mai ales că anumite chestiuni administrative trebuiau discutate cu generalii Dravidieni cât mai curând posibil. Rhesus plănuia să călătoarească spre Berzovia, capitala Dravidiei, și să fie acolo de Ziua Națională, sărbătorită în a patra zi a lunii a doua, când bunicul Sunnei a urcat pe tron. 

          După ce Rhesus i-a spus simplu că ceea ce voia de la ea era să-i facă o listă cu obiceiuri pe care ar fi trebuit să le știe de-a lungul vizitei sale, Sunna a clipit des, aproape bufnind în râs gândindu-se cât de mult se emoționase pentru acel moment ca totul să fie, ei bine, o simplă formalitate. 

          I-a făcut lista pe loc, în liniște, în timp ce regele își vedea de alte documente. Un mic moment de nostalgie a cuprins-o în acel moment, mai ales când și-a dat seama că nu a uitat aproape nimic de când și-a părăsit meleagurile natale. 

           Deși era iarnă, lumina începuse să își facă loc în încăperea aflată la penultimul etaj. Când termină, Sunna își luă răgazul de a poposi cu privirea asupra acelui loc. Era decorat cu mult bun gust, cu mobilă finisată perfect și cu rafturi rezistente și pline de cărți. Pe bancheta maronie din fața ei o pernă era așezată negijent, alături de o pătură, iar pe jos se regăsea cealaltă pernă. Câteva foi erau căzute pe parchet, în diferite colțuri ale camerei, iar covorul era deranjat de la locul lui. 

          De la birou, Rhesus avea umerii ușor aplecați și stătea cu mâinile sprijinite de masă în timp ce scria. Mânecile cămășii le avea suflecate până la cot, iar șnurul de la gât îi era ieșit din ultimele găuri, fiindu-i dezveliți mușchii tari ai pieptului. Era încă devreme ca să fie extenuat, bărbatul arătând încă acceptabil la acea oră. 

          — Am terminat, îl anunță când crezu că văzuse destul. 

          Doar că regele nu-i răspunse imediat. 

          Strâmbându-se ușor, destul de calmă și indiferentă, Sunna își scoase picioarele de sub ea și se ridică. În mișcarea ei, o carte rezemată de spătarul fotoliului căzu pe jos. Se aplecă să o ridice, apoi o deschise de curiozitate. Minunile Mării de Ceară îi era titlul, loc despre care Sunna citise că era situat undeva pe teritoriul barbar și că, în sine, nu se știau prea multe despre el, decât că apa avea o textură ciudată, ca de ceară topită.

          Sunna răsfoi puțin cartea, stând cu fața spre fotoliu. Era curioasă ce ar fi putut să fie scris în ea încât să acopere atâtea pagini câte avea, având în vedere cât de puțin fusese vizitată respectiva regiune din cauza pericolului barbar. Își dădu seama curând că era mai mult o carte de speculații decât de informații propriu-zise.

          Fata oftă sâcâită atunci când închise cartea prea zgomotos.

          — Ai terminat? îi auzi Sunna glasul și se întoarse dintr-o mișcare. 

          — D-da! Am și anunțat, dar nu cred că m-ai auzit. 

          — Posibil.

          Rhesus își dădu părul din ochi. Majoritatea șuvițelor i se lipiră de cap, dar câteva căzură cu prima ocazie înapoi. Sunna înghiți în sec.

          — Aș putea să văd?

          Tonul lui era indiferent și glacial, ca de obicei. Sunna respiră adânc înainte de a-i răspunde:

          — S-sigur. 

          Încercă să-și controleze mișcările când se aplecă după cele două foi și le luă cu ea spre biroul său, aflat chiar în spatele balconului cu perdelele trase. 

          Dacă Sunna nu era suficient de pregătită emoțional, se pierdea în preajma lui la fel ca în prima zi în care îl cunoscuse. N-ar fi vrut s-o facă, ba chiar adesea, când Rhesus pleca primul de la cină, Sunna își promitea că data viitoare nu avea să se mai comporte la fel. Doar că eșua lamentabil de fiecare dată viitoare. Chiar și atunci când o lua valul și-i povestea, noaptea, câte ceva, se pierdea adesea în cuvinte, neștiind care limbaj era mai potrivit când vorbea cu el, și se bâlbâia ca un copil. De fiecare dată – absolut de fiecare dată când era în preajma lui – Sunnei îi bătea inima în ultimul hal. Nu se putea obișnui cu prezența lui puternică și dominantă lângă ea, iar grijile încă îi dădeau bătăi de cap, chiar dacă făcea tot posibilul să le ignore. 

          Îi înmână foile aproape tremurând și avu grijă să nu-i atingă mâna când le prindea.

          Regele avu mare grijă cu ele când le așeză pe masă, chiar dacă degetele lui mari ar fi dat de înțeles că nu era prea îndemânatic. Cum nu spunea un cuvânt, iar Sunnei i se părea deranjantă liniștea, aceasta din urmă dădu glas câtorva gânduri:

          — Din ce motiv citești mitologie?

          — Mitologie? făcu regele, neluându-și ochii din foi.

          — Era o carte despre Marea de Ceară pe fotoliu...

          — Aaa, aia. Hm e... complicat...

          Bărbatul își rezemă cotul de birou și capul în pumn, iar umerii i se mai relaxară.

          — Văd că citești mult, constată Sunna când mai aruncă o privire încăperii pline de cărți. 

          — Uneori, da.

          Sunna își mușcă buza de jos în acel moment. Nu-i plăcea să stea în spatele lui, ca un animal care așteaptă atenție, așa că zburdă elegant până în fața biroului său. 

          — Cred că e o propunere cam ciudată, dar..., începu ea privind doar spre mâinile lui, n-ai vrea să te ajut și altă dată?

          Se juca cu marginea mânecii albăstrui a rochiei și, într-un final, se uită la bărbat doar pentru că răspunsul întârzia să apară. Fu surprinsă să întâlnească două perechi de ochi mai deschiși decât de obiei, cu irișii scăpărând spre ai ei și buzele crăpate întredeschise. 

          — Ai face asta pentru mine? spuse el într-un final, cu o voce joasă. 

          Rhesus nu se îndoia de capacitatea ei de a-i găsi ceea ce căuta în cărți și poate și mai mult. Doar că propunerea i se părea și complicată în aceeași măsură. Prea mult timp fusese pe cont propriu și pentru prea mult timp făcuse totul de unul singur ca să creadă că cineva i-ar putea face treaba la fel de bine. 

          Dacă exista totuși cineva care ar fi putut, aceea era Sunna. 

           — Desigur! Mi-ar plă-plăcea mult să-ți fiu de ajutor.

          Poate așa nu vei mai fi mereu obosit și întristat, ar fi vrut să adauge. Poate vei zâmbi mai mult. 

          Sunna se întoarse pe călcâie și se făcu brusc interesată de biblioteca din dreapta ei. Realizarea că ținea la acel bărbat și că îi dorea tot binele din lume o lovise prea brusc în acel moment și simțise cum fața i se schimonosea brusc de surprindere. N-ar fi vrut ca Rhesus să vadă asta și să interpreteze, cumva, greșit. Se simțea chiar înfierbântată atunci când luă o carte la nimereală de pe raft. Nu putea să treacă peste prima silabă a titlului de pe cotor indiferent de cât de mult se străduia, recitind-o iar și iar și iar...

          Rhesus era aproape constant în gândurile ei și mai mereu o îngrijora. Niciodată nu avea timp să-și termine masa și era aproape mereu iritat. Nici măcar atunci când dormea bărbatul nu părea complet lipsit de girji. Și, mai presus de toate, o trata atât de frumos pe Sunna! În ciuda caracterului său grăbit și năvalnic, Rhesus mereu îi oferea intimitatea necesară când se schimba, nu țipa la ea și nici măcar nu-i reproșa vreodată ceva. Se vedea uneori, când dezamăgirea îi suprindea chipul, că ar fi vrut să fie mai apropiați – Poate ca prieteni? Iubiți? Sunna nu știa sigur, dar și ea simțea că lipsea ceva. Dar nu-l condamna niciun moment, căci știa prea bine cât de ocupat era. 

          De la locul lui, Rhesus o scruta cu privirea, neînțelegând de ce îi întorsese spatele atât de brusc și ce putea căuta prin bibliotecă. Totuși, își drese vocea, îi mulțumi și după aceea discutară despre cum ar fi trebuit să decurgă lucrurile. S-au pus de acord că cel mai practic mod de a face asta era să-i dea fetei anumite întrebări, răspunsurile cărora avea să le caute de una singura în cărți.

          Rhesus era destul de sceptic în legătură cu asta. Îi venea greu să-i dea fetei informații – căci cum altfel ar fi putut să fie eficientă dacă nu îi spunea concret ce avea nevoie și pentru ce? Cântărise posibilitatea de a pune pe umerii altcuiva această treabă, dar cu atât mai puțină încredere avea în alții. Cei în care totuși avea încredere erau fie plecați pe front, fie adânciți în la fel de multe treburi ca și el. Uneori se gândea la fratele lui, dar nu se înțelegeau nicicum. 

          După ce primise informații despre un anume ritual care se făcea în Marea de Ceară pentru ca barbarii să fie mai puternici, Rhesus luase acea carte ca să investigheze de unul singur. Își pierduse zilele cu niște aberații, nimic util nu se găsea acolo. 

          Din acea zi, cei doi s-au întâlnit aproape săptămânal în biroul regelui. Sunna îi făcea rezumat concise și clare a informațiilor de care avea nevoie, dar de cele mai multe ori i le povestea chiar ea. Uneori îl întâlnea și pe Adonis acolo și stăteau de vorbă, distrându-se adesea. Pentru că nu puține au fost zilele în care cei doi s-au pomenit să stea și câte patru-cinci ore să vorbească, Sunna a deprins ușor și obiceiul de a aduce fursecuri, sandviciuri sau fructe cu ea. Alteori, prea plină de energie și prea emoționată de ceea ce aflase, Sunna se apuca să facă ordine în acea cameră, în timp ce Rhesus stătea întins pe canapea și îi asculta vocea fină, subțire, plină de entuziasm sau pasiune.

          Sunna adora faptul că mai prindea fragmente din situația războiului. A aflat ușor de existența tunelului și de faptul că barbarii foloseau magie ca să devină mai puternici, mai rezistenți ori să nu simtă durerea. Rhesus n-ar fi putut să-i ascundă așa ceva. 

          Pe tânăra regina o pasionau mult aceste subiecte, iar devotamentul ei era garantat. Pe de o parte pentru că abia dacă mai stătea cu altcineva înafară de Macaria, Constant și Adonis, iar pe de alta pentru că era în firea ei. Măcar atâta lucru putea Rhesus să garanteze: tăcerea ei atunci când i-o cerea. 

          De altfel, era în interesul lui să-și educe soția în chestiuni de tipul acesta. Era prea deșteaptă și avea prea mult potențial ca să o oblige să se rezume doar la treburi femeiești. Nu și-ar fi putut-o imagina pe Sunna stând liniștită într-o cameră de zi, pe o canapea, bându-și ceaiul și citind un roman de dragoste, apoi ieșind la o plimbare în grădină cu alte doamne și vorbind despre cântecele privighetorilor sau noua modă în materie de brățări cu pietre prețioase. 

          Fata aceea avea mereu gândurile prea de pline de tot felul de idei și planuri – încât abia băga de seamă că i se dădea bună dimineața pe coridor – ca să fie mulțumită cu o viață atât de simplă. Fata aceea mergea prea repede pe coridoare, prea nerăbdătoare să ajungă în următorul loc, ca să nu-i stea bine lângă el, în birou, sau pe terenul de antrenament. Era prea fermecătoare și prea plină de viață ca să n-o adore și să n-o iubească tot mai mult cu fiecare zi care trecea. 

━━━━━━ ⊱✹⊰ ━━━━━━