Nici eu nu sunt conștientă de ceea ce mi s-a întâmplat mai devreme. Tot ce știu e că inima a început să-mi bată mult prea repede și că l-am îmbrățișat pe William. La un moment dat acesta m-a rugat să-i dau drumul, dar nu am reușit. Nu pot spune că gândeam limpede, așa că nu-mi doream că acel moment să se termine.

În brațele lui simțeam că mă liniștesc, că tot răul dispare.

Însă acum - după ce Lyria mi-a adus apă și după ce simt că respirația mi-a revenit la ritmul obișnuit - realizez că ceea ce s-a întâmplat a fost de-a dreptul riscant. Dacă cineva ne-ar fi găsit în acea postură, cea mai mare parte a vinei ar fi picat pe umerii lui William, nu pe ai mei. Chiar dacă eu am inițiat acea îmbrățișare, iar el nu mi-a dat drumul pentru că vedea clar că mă ajută, tot el ar fi ieșit vinovat.

Majoritatea oamenilor consideră că femeile, mai ales fetele necăsătorite sau doar tinere, sunt doar niște ființe proaste, fără minte care pot fi păcălite ușor cu câteva vorbe dulci și niște trandafiri. Total neadevărat. Eu una știu lucruri care n-ar fi trebuit vreodată să ajungă la urechile mele, dar pe care le pot folosi la momentul potrivit.

Însă în acest moment un singur lucru îmi bântuie gândul: William nu mi-a dat drumul pentru că aveam nevoie și a văzut că mă ajută sau pentru că-mi împărtășește sentimentele? Oricare ar fi adevăratul motiv și oricât de mari au fost riscurile, mă bucur că nu mi-a dat drumul.

- Îmi pare rău, prințe Vladimir, însă ceea ce-mi ceri este cu neputință, îi refuz propunerea viitorului meu soț - încă nu-mi place cum sună nici măcar în gând, darămite rostit cu voce tare - cât de politicos și protocolar mi-e cu putință.

- Dar milady, v-am rugat să mă însoțiți într-o plimbare călare, urmată de un picnic, nu coroana Alteței Voastre, îmi răspunde cu un zâmbet malițios pe față.

Pe chipul meu se poate citi șocul, dar încerc să remediez totul și să pară că o iau ca pe o glumă.

"Acesta îți era planul, prințe! Eram sigură de asta încă de când am văzut-o pe regină intrând în sala tronului", gândesc și, bineînțeles, păstrez acest gând pentru mine. Nu vreau să știe că nu am ìncredere im el sau în familia lui.

- Nu mai rosti astfel de lucruri, te rog! Cine nu te cunoaște, ar putea crede că ai gânduri ascunse in ceea ce mă privește, chicotesc ușor și flutur din gene.

Nu știu ce crede despre mine, dar ceva-mi spune că mai bine îi las impresia că aș fi vreo fată frumoasă, dar proastă.

- Dar nici tu nu mă cunoști, domniță, un zâmbet ștrengăresc apărându-i pe chip.

L-am cunoscut în urmă cu o zi și deja nu-l pot suporta.

- Tot ce intenționez este să te fac soția mea.

Îi zâmbesc, în aparență dulce sau, cel puțin, asta sper. Însă acel zâmbet este unul fals și-mi doresc ca el să nu-și dea seama.

- Însă în acest moment, tot ce-mi doresc este să te scot la un picnic și să te cunosc mai bine.

- Cu picnicul sunt de acord, este o idee absolut încântătoare, însă îmi este interzis să urc în șa.

Pare surprins, dar nu mâ așteptam să aibă altă reacție. Kataras este singurul regat în care prințeselor le este interzis să călărească. Totul ține de o decizie strictă a tatălui meu, legată de o ìntâmplare din urmă cu zece ani.

- Pari surprins. Ce s-a întâmplat?

- Nu pot înțelege de ce nu ți se permite așa ceva.

- Propun să luăm o trăsură și poate îți voi povesti

Trăsura opri la marginea pădurii, pe drumul din pământ făcut special pentru ca negustorii sau orice vizitator să poată trece. Prin pădurea de brazi, situată nu foarte departe de castel, nu există poteci. Pe aici se poate trece doar pe jos sau, în locurile unde se poate vâna, călare.

Vladimir coboară din trăsură și îmi întinde mâna să mă ajute să cobor. Nu e ca și cum nu aș fi capabilă să o fac și singură, mai ales că nu port tocuri sau o rochie grea, însă decid să-i accept gestul și îl las să mă ajute. Pielea palmei sale este catifelată, fără bătături, exact cum este normal pentru cineva care n-a muncit o zi în viață lui.

Să nu credeți că zic asta cu răutate, și eu fac parte din aceiași categorie. Oameni leneși im ceea ce privește munca fizică, oameni care au impresia că li se cuvine totul, însă oameni care duc pe umeri o responsabilitate imensă, poporul. Chiar dacă mulți uitâ că alți oameni depind de deciziile lor, eu nu voi fi acel gen de conducător. Nu vreau să mă gândesc numai la bunăstarea mea, iar restul abia să-și ducă traiul de pe-o zi pe alta.

Șirul gândurilor îmi este întrerupt de vocea lui Vladimir care-l pune pe Will să ducă coșul de picnic, pătura și cele două perne. Lucrurile acelea nu par atât de grele, însă sunt voluminoase și nu poate vedea din cauza lor.

"De ce o fi insistat Vladimir să-l luăm doar pe Will și nu a vrut să luăm și vreo doi servitori?"

Mă grăbesc să-l ajut, dar Vladimir mă oprește.

- De ce vrei sâ-l ajuți? mă întreabă scandalizat de gestul pe care intenționam să-l fac. Ești prințesă, el e un simplu servitor, e treaba lui să-ți ușureze viața nu tu pe a lui.

- William este garda mea personală, treaba lui este aceea de a mă apăra, nu aceea de a-mi căra lucrurile, îi explic lui Vladimir. În pădure pot apărea tâlhari și, mai mult ca sigur, trăiesc animale sălbatice. Cum vrei să-și facă treaba dacă nici măcar nu poate vedea pe unde merge?

Și cu acestea fiind spuse, iau cele două perne și le-o iau înainte.

- Dar și eu te pot apăra, prințesă, continuă el să se bage peste mica mea decizie.

- Nu contest că mă poți apăra, dar nu înțeleg de ce te deranjează atât de tare decizia mea.

Și pentru că nu-mi răspunde la întrebare decid să merg mai departe cu Vladimir lângă mine și William în spatele meu, exact acolo unde trebuie să stea, fiind pregătit în caz de orice.

Mai mergem câteva minute intr-o liniște spartă doar de respirațiile noastre, de vântul ce suferă printre frunzele copacilor și de sunete produse de animale, insecte și pasâri. Însă exact atunci când nu mă așteptam cel ce urma să-mi devină logodnic peste doar două zile se hotărăște că e momentul să-i mai auzim glasul agasant și deloc plăcut urechilor mele, amintindu-mi că am promis că-i voi povesti de ce mie și surorilor mele ne este interzis să călărim.

- Totul începe în urmă cu treisprezece ani....

Aveam doar opt ani atunci când învățam să călăresc, iar dacă acum sunt scundă, atunci părea că sunt mai mică cu un an sau chiar cu doi față de vârsta mea adevărată. Din această cauză am fost nevoită să încep cu un ponei.

Totul mergea bine, dar eu voiam un cal adevărat nu ceva cu care se joacă copiii mici.

- Ești încă mică, scumpo, îmi spunea tata de fiecare dată când îl rugam să trec la un cal mare. Ai putea fi rănitâ.

Dar s-a întâmplat ca într-o zi, după ce tata a venit de la vânătoare să-l lase pe Thunder - calul lui din acea vreme - legat în grădina castelului.

Nimeni nu era prin preajma calului, iar eu m-am furișat de lângă mama - care era atentă la Eleanor și Leyla mai mult decât la mine. Edgar m-a văzut, însă mi-a făcut semn că mă acoperă el, iar eu credeam că vrea să mă ajute să fiu fericită și să-i arăt tatei că aveam dreptate.

Am pornit spre calul tatei, care, din întâmplare, era și cel mai nărăvaș cal din grajdurile regale. Nici nu știam ce avea să urmeze, dar în mintea mea de copil totul era simplu: urma să rup frânghia ce ținea animalul legat de copac, acesta m-ar fi lăsat să-l încalec, am fi galopat prin curtea castelului până am fi dat de tata, el ar fi fost mândru și ar fi recunoscut că a greșit, iar eu m-aș fi ales cu un cal alb cu coamă aurie.

Sună precum un vis pentru că asta și era, un simplu vis. Însă nu unul pe care îl avem în timpul nopții și din care fiecare se trezește cu diverse emoții, ci unul cu ochii deschiși. Era doar simpla mea imaginație. Mai bine zis, era dorința mea de copil.

O dorință cât se poate de îndepărtată de realitate. M-am apropiat de calul negru, care a început să necreze amenințător atunci când m-a văzut aproape de el.

- Liniștește-te, băiete! am încercat să-l potolesc. Nu îți fac nici un rău. Vreau doar să mă ajuți să-i arăt tatei că sunt destul de mare să am calul meu nu un mic-mititel ponei.

În acest timp, încercam să dezleg funia cu mâinile goale și nu mă interesa că deja îmi julisem palmele. Puțin îmi păsa de câteva zgârieturi, dar și de faptul că începeau sâ mâ usture palmele.

- Uite, tată, ți-am zis că face ce nu are voie! l-am auzit pe Edgar care ar fi trebuit sâ mă acopere.

Mi-am întors capul spre ei cu intenția de a-l convinge pe tata că știam ce fac și că eram capabilâ să incalec acel cal. Însă am pierdut din vedere un lucru, anume să fiu atentă la animalul de cinci ori mai mare decât mine ce se afla în spatele meu.

Și pentru că era de la sine înțeles ceea ce urma să se întâmple, doar eu nu voiam să accept realitatea, Thunder m-a lovit cu piciorul, iar eu am căzut pe spate în iarbă. Atât din cauza sperieturii, cât și a durerii ce mi-a provocat-o lovitura, am început să plâng.

Înainte să realizez ce se întâmpla în jurul meu l-am văzut pe tata cum a alergat de-a dreptul sâ ajungă între mine și calul ce intenționa sâ mă strivească sub copitele sale grele.

- De atunci, atât eu cât și surorile mele nu ne putem apropia de cai decât dacâ mergem undeva cu trâsura, iar să ne apropiem măcar de grajduri nici nu se pune problema.

Se pare că am stârnit reacții în fiecare, iar acestea diferă de la unul la altul. Will încearcă să-și mențină o mimică neutră, specifică gardienilor care nu au voie să-și afișeze emoțiile în timpul în care lucrează. Însă ochii lui parcă îl dau de gol și dezvăluie îngrijorare, mai ales că nu am spus mai nimic despre cât am fost de rănită. Însă asta nu mai contează. Ce e important acum e că sunt bine și nu am de ce să fiu îngrijorată cu privire la o rană suferită în urmă cu treisprezece ani.

În același timp, Vladimir afișează o expresie îngrijorată, însă ochii săi trădează neutralitatea față de pățania mea din copilărie. Poate chiar l-am plictisit.

Cel puțin vreau să cred că acesta a fost efectul povestirii mele asupra celor doi băieți ce-mi acaparează viața.

După lupte seculare cu inspirația, am adus un nou capitol, unul care include motivul pentru care Vanessa nu are voie în șa. Sper că mai sunteți pe aici și că-mi veți lăsa o părere.