Acum pot fi mai mult decât sigură câ timpul nu se numără printre prietenii mei. Întotdeauna a fost așa. Nici nu mai cred că situația s-ar putea schimba. În câteva ore îmi voi cunoaște viitorul soț, iar eu nu știu nimic despre el cu excepția numelui și a regatului din care provine. Peste încă câteva zile se va oficializa logodna, dar data exactă va fi stabilită abia atunci când va ajunge.

      În zadar îmi doresc ca timpul să se oprească în loc. Magia există doar în povești nu în viața reală. Degeaba vreau să dau timpul înapoi. Nici asta nu e posibil.

     — Tot îngrijorată ești, Vanessa? mă întreabă Lyria deși știe că n-am cum să mă liniștesc prea ușor.

     — Cum crezi că mă pot simți când nici măcar nu știu cine e?

     — Ba da, știi, îmi atrage atenția Erika, cea mai mică dintre surorile mele.

      În afară de Lyria, în camera mea se află și cele trei surori mai mici. Cât mi-aș dori ca ele să aibă parte de dragoste adevărată! Cât aș vrea ca ele să nu treacă prin ce trec eu! Dar singura modalitate ca acest lucru să fie posibil, ar fi ca eu să devin regină.

     — Știi că e prințul Vladimir Darkstar din Durann, îmi arată un zâmbet cald.

     — Erika, doar pentru că știu cum îl cheamă și de unde e nu înseamnă câ-l cunosc.

      Mereu am visat să mă căsătoresc din dragoste, dar m-am născut prințesă și trebuie să respect anumite reguli.  Eu nu sunt una dintre eroinele din cărțile pe care le citesc Lyria și Eleanora. Nu sunt nici prințesa răpită de dragon și salvată de sufletul ei pereche, dar nici fata curajoasă care pornește în cine-știe-ce aventură alături de cel pe care îl iubește.

      Eu una nici măcar n-am avut curajul să-i spun lui Will ce simt pentru el, dar nici nu o voi face. Nu vreau să-i dau speranțe care, apoi, să fie spulberate în mii de bucățele precum un bibelou atunci când copiii nu ascultă de părinții lor și se joacă cu mingea în casă.

      Chiar și așa e garda mea personală și mă bucur că-l pot considera prieten.

     — Dar tu cum anume crezi că va fi acest Vladimir? mă scoate Leyla din reveria în care mă adâncisem.

      — Chiar nu știu ce să cred, răspund îngândurată. Știți și voi că, de obicei, băieții seamănă cu mamele, iar despre mama lui nu se aud lucruri prea frumoase.

      — Viața nu e așa cum ne-o dictează ceilalți, ci așa cum alegem să ne-o pictăm, vorbește pentru prima dată de când se află aici și Eleanora.

      — Dar....

      — Niciun "dar". Despre tine se zice că torturezi copiii nobililor fără motiv, dar tu îți faci doar dreptate. Așa și despre regina Margot spun unii că și-a ucis soțul ca să preia tronul și că a impus taxe atât de mari încât și-a sărăcit poporul. Însă oamenii au înflorit dintotdeauna adevărul, făcându-l să semene cu un brad de Crăciun supraaglonerat.

      Eleanora are dreptate. Cum pot fi sigură că ceea ce am auzit despre viitoarea mea soacră este adevărat când eu nici măcar n-am cunoscut-o încă?

      Eram în sala tronului, împreună cu tata, surorile mele, Congregația celor Doisprezece Nobili, William și alte gărzi, care păzeau sala și pe toți cei aflați înăuntru.

      Eu, tata și surorile mele stăteam pe tronuluri, în capătul încăperii, cel opus fată de ușă. Nobili se aflau de-o parte și de alta a încăperii, stăteau în picioare, șase pe partea stângă și șase pe cea dreaptă, în funcție de importanța rangului lor.

      William stătea în spatele meu, iar tronul pe care eram așezată permitea să-i fie văzut doar capul și partea dreaptă a corpului. Stătea acolo încercând să-mi transmită că totul va fi bine. "De-ai ști tu, Wil, că pe tine te iubesc!?"

       În câteva secunde se aud trompetele care anunță sosirea familiei regale din Durann.

      — Regina Margot Athena Leea Darkstar, prezintă intendentul castelului.

      Iar femeia – despre care am auzit atâtea rele și nimic bun – își face apariția. Poartă o rochie roz-pal, mult mai tinerească decât ar trebui, simplă, dar cu o curea acoperită de cristale și flori albastre în partea dreaptă a fustei; cu mâneci transparente și fără decolteu. Bineînțeles că poartă o mulțime de bijuterii, de la colier la inele, de la cercei la coroana ce-i împodobește capul, la multe alte agrafe, care-i țin părul blond prins într-un coc înalt.

   "Oare nu o doare capul din cauza atâtor accesorii?"

     O privesc în ochii căprui spre negru și nu-mi inspiră încredere. E prea devreme să mă pronunț în privința zvonurilor, dar voi fi precaută în preajma ei.

     Gărzile – inclusiv William – fac o plecăciune în fața ei, apoi este rândul nobililor să facă același lucru. Într-un final, eu și surorile mele ne ridicăm pentru a face câte o reverență.

     — Prințul moștenitor din Durann, Marcus Lucian Tyan Darkstar, continuă intendentul să prezinte membrii familiei viitorului meu soț.

      Întâmplarea face ca eu să-l cunosc, oarecum, pe Marcus. Cu ani în urmă, mai exact când aveam vreo patru ani, tatăl lui, fostul rege din Durann, a vizitat Katarasul pentru a-i cere ajutorul tatălui meu. Atunci a venit însoțit de fiul său cel mare – despre care credeam că e unicul său copil. Nu-mi amintesc prea multe din cele întâmplate atunci deoarece eram mult prea mică, dar îmi amintesc că nu am avut un sentiment prea plăcut în ceea ce-l privește pe prinț.

      Acum, când îi văd părul nisipiu, bine aranjat, ochii de culoarea chihlimbarului, tenul ușor bronzat și statura impunătoare, mă încearcă un sentiment de deja-vú.

     Pot citi aroganța în privirea lui, aceiași pe care am observat-o și în urmă cu șaptesprezece ani. Speram că ceea ce-mi aminteam legat de el să fie amplificat de emoțiile unui copil, care percepe lunea mult mai mare decât e cu adevărat. Dar acum am același sentiment, care mă determină să mă rog tuturor sfinților – mici și mari, existenți sau inventați pe moment, recunoscuți sau nu de Biserică – ca fratele lui să nu-mi provoace aceiași stare.

     — Prințesa Audrey Elena Vindiana Darkstar, soția prințului moștenitor din Durann, mă scoate vocea intendentului din reverie.

     Norocul meu că nu sunt obligată să fac o reverență în fata lui Marcus.

      Acum o privesc pe Audrey, care mi-a fost mereu apropiată, familiile noastre fiind aliate de multă vreme prin faptul că tatăl meu și mama ei sunt verișori de gradul întâi. Încă de mică a fost o fire liniștită, dar foarte naivă. Mereu a visat la ziua în care se va căsători, la faptul că soțul ei – oricine ar fi fost el – se va îndrăgosti de ea și la momentul în care va deveni mamă. Mereu a văzut partea frumoasă a lucrurilor, dar chiar nu cred că soțul ei e genul care s-o iubească cu adevărat. Acest lucru mă întristează, iar starea mea e amplificată atunci când mă gândesc că-i voi împărtăși soarta.

      Îi privesc rochia. Este superbă! Cyan, una dintre nuanțele mele preferate, cu flori roz în partea de sus, cu umeri bufanți și fără mâneci, fără decolteu și cu fustă simplă, dar ușor ondulată. Se asortează perfect cu soțul ei, care poartă un sacou cu o nuanță mai închis decât rochia verișoarei mele.

     Părul blond, ușor ondulat îi este lăsat liber și trece foarte puțin de umeri. Poartă și câteva bijuteri din aur împodobite cu pietre de aceiași culoare ca rochia, dar foarte subtile.

     Înainte să ajungă lângă soțul ei, gărzile și nobili fac plecăciuni, iar ea face o reverență în fața tatei.

     "Acu'-i acu'! Îmi voi vedea pentru prima dată viitorul soț."

     — Prințul Vladimir Ethan Laurence Darkstar, anunță intendentul.

      Îl primesc din cap până-n picioare și nu pot spune că-mi displace ce văd. Este înalt și bine-făcut. Are părul blond, ceva mai închis decât al fratelui său mai mare, cu nuanțe intunecate și o barbă scurtă, identică cu părul. Pielea sa este identică cu a prințului moștenitor.

      Dar privindu-l în ochii căprui-verzui, nu știu ce să cred despre el. Este prima persoană pe care n-o pot citi pe de-a-ntregul. Văd atât aroganță, cât și durere.

       Mă ridic de pe tron și mă apropii de el. Atunci când sunt suficient de aproape de el, îmi ia mână într-a sa și mi-o sărută galant.

      — Încântat de cunoștință, prințesă! ii aud glasul ușor răgușit pentru prima dată. Sunteți mai frumoasă în realitate decâti în portret.

      Nu știu dacă complimentul pe care mi l-a adresat este sincer. Nu-l cunosc, dar sunt obișnuită să aud vorbe aruncate-n vânt.

Nu sunt genul de fată care să se lase fermecată de câteva cuvinte frumoase, dar pentru că trebuie să respect un protocol mă văd nevoită să-i adresez mulțumiri.

       Nu cred că ne potrivim. Nu suntem acel gen de cuplu care să se îmbrace asortat fără să vorbească înainte.

      Dovada?

      Eu port o rochie verde-fistic cu umerii goi și mâneci lungi. În partea de sus și pe mâneci este împodobită cu flori verzi și cristale albe, iar fusta este simplă. În plus, la mijloc și în zona umerilor, este împodobită cu panglici argintii.

     În schimb, Vladimir poartă un costum albastru-cobalt, cu accesorii aurii.

      Nu ne potrivim absolut deloc. Cum ar zice Eleanora: "Cerul și pământul sunt atât de îndepărtate pentru că albastrul și verdele n-ar trebui în veci combinate."

      "Eu știu asta, surioară, dar convinge-l tu pe tata."

Bun, acesta a fost ultimul capitol pe care l-am editat. Acum nici unul nu mai are sub 1500 de cuvinte, iar cel mai lung are cam 2900 de cuvinte.
În curând va apărea și capitolul 7, dar cred că săptămâna viitoare.
Vă aștept părerile în comentarii.