Am lăsat trăsura lângă alte astfel de mijloace de transport ce aparțin nobililor, dar și oamenilor de rând ce au venit la târg să cumpere câte cava. Davina nu locuiește departe așa că vom face o scurtă plimbare până acolo. Cobor din trăsură cu ajutorul lui William și îmi pun o mantie roșie pe deasupra rochiei nu foarte voluminoase.

- I-ați o pelerină pe tine, îi cer în timp ce-mi trag gluga pe cap. Nu vreau să fim recunoscuți. Știi cum circulă bârfele și tot o să afle și tata.

Aprobă printr-o simplă mișcare verticală a capului și își pune pelerina pe el, temându-și gluga pe cap. Dacă l-ar vedea vreun nobil la față, și-ar putea da seama cine este de fapt. Deja îl cunosc. În urmă cu cinci zile, Marchiza Peneloppe Federika Liars a organizat una dintre obișnuitele și plictisitoarele petreceri cu ceai. Chiar dacă este cea mai în vârstă membră a Congregației, este și cea mai deschisă la minte, cea care nu s-a opus numirii mele ca succesoare a tronului. Așa că în cazul unei asemenea petreceri organizate de ea nu încerc să-mi găsesc scuze pentru a nu participa, așa cum am obiceiul să fac cu fiecare ocazie.

Marchiza nu a avut mare noroc în ceea ce privește căsătoria. Primul ei soț - cu care a avut un fiu și o fiică, gemeni - a fost ucis intr-un duel de către un bărbat care îi făcuse curte femeii. După cum cereau regulile, femeia a fost nevoită să se căsătorească cu câștigătorul. Toate acestea s-au întâmplat înainte ca eu să mă nasc, pe vremea când tata era încă un adolescent ce visa la iubire. Dar nici de această dată mariajul nu a fost unul de durată. După câțiva ani de căsnicie și un fiu, bărbatul a fost ucis de pneumonie. Și din moment ce în societate femeile văduve nu reușesc să ducă o viață bună prea mult, marchiza s-a recăsătorit încă o dată și a avut o fiică. Aceasta este cu un an mai mică decât mine, însă nu a moștenit gândirea mamei sale. Este logodită cu Christian David Anjou, unul dintre cei ce au încercat să rivalizeze cu William pentru a-mi deveni gardă personală.

Din fericire nu s-a lăsat cu scandal. După acea noapte petrecută în temniță nici nu a îndrăznit să spună ceva atunci când mi-am făcut apariția, ba chiar a încercat din răsputeri să mențină distanța față de mine. Iar acest lucru nu a putut decât să mă bine-dispună.

- Putem merge? aud vocea lui William care mâ scoate din gândurile ce au pus stăpânire pe mine. Vom da de bântuit dacă stăm lână una dintre trăsuri regale, chiar dacă îți aparține, îmi spune în timp ce-mi schimbam pantofii cu toc, înălțând unii mau comozi, cu talpă joasă.

- Da, putem merge. A trebuit să-mi schimb pantofii.

În schimbul replicii mele primesc doar o sprânceană ridicată din partea lui în semn că nu înțelege la ce mă refer. Când vor pricepe bărbații că pantofii nu se diferențiază doar prin mărime și grosime? Am citit într-o carte de istorie a luptelor - chiar dacă nu am de ce să citesc așa ceva, mie îmi place - că Inițial pantofii cu toc au fost inventați pentru a fi purtați de bărbați, mai exact de către arcași. Îi ajutau să stea în picioare în șa, fixându-se în acea scăriță atașată de șa ce-i ajută pe oameni să urce pe cal.

- A trebuit să-i schimb pentru că nu pot alerga pe tocuri, spun și o iau la fugă pe lângă trăsurile parcate în apropiere și printre copacii de pe marginea drumului, evitând să mă apropii prea tare de caii legați de trunchiutile acestora.

- De ce ai vrea să fugi așa? mă întreabă în momentul în care mă prinde de la urmă și reușește să ajungă în fața mea. Nu suntem urmăriți. De ce te grăbești? Poate vom stârni bănuieli așa.

- Știu, dar eu nu am avut voie să alerg prin castel când eram mică.

Se uită confuz la mine, iar în ochii săi pot citi dezamăgirea. Nu cred că se aștepta la ceea ce tocmai i-am zis. Copilăria mea nu a fost la fel cu cea a copiilor din satele și orașele din regat. Eu am fost nevoită să învăț maniere, etichetă și multe alte lucruri specifice femeilor nobile, dar care mi se pare fără folos. Norocul meu a fost că aveam acces nelimitat în bibliotecă și că tata nu mi-a interzis să citesc și cărți mai puțin potrivite pentru statutul meu, chiar dacă mamei nu i-a convenit deloc asta. Nu știu dacă-mi vor fi vreodată utile, dar măcar am făcut și ceva din plăcere nu doar din obligație.

Târziu, după ce am împlinit șaptesprezece ani și am aflat despre relația tatei cu Davina - asta pentru că l-am urmărit pe ascuns - am aflat și cum este de fapt copilăria pentru ceilalți copii, cei ce nu s-au născut în familiile de viță nobilă. Chiar dacă destul de devreme ajung să-și ajute părinții la treburile casnice, în gospodărie și pe câmp, măcar au momente când se joacă în voie cu alți copii. Sunt fericiți chiar dacă au parte de o viață grea și plină de lipsuri, au parte de cea mai mare comoară: iubirea. Au prieteni adevărați, nu că nobilii care se dau bine pe lângă tata doar ca să capete statut, dar care l-ar mânca de viu dacâ ar putea.

- În acest caz.. îl văd cum se descalță, rămânând în tălpile goale. E o senzație mult mai plăcută atunci când simți iarba crudă sub tălpi. Se poate să fii ințepată de vreo insectă sau vreo crenguță căzută, adăugă atunci când mă vede că-i urmez exemplul și îmi dau jos încălțările.

- Doar pentru că am crescut într-un castel nu înseamnă că sunt o păpușă de porțelan, îi răspund cu un zâmbet pe buze. Îmi place să-mi asum riscuri, iar câteva mici julituri în tălpi nu sunt ceva peste care să nu pot trece.

Pun pantofii într-o geantă maro, din piele pe care o aveam la mine și o țineam sub mantie pentru că avea pe închizătoare blazonul regal, apoi încep să alerg. De această dată nu mă mai grăbesc ca data trecută, ci prefer să fiu atentă unde calc. În plus, Will are dreptate. Dacă mă grăbesc aș putea atrage atenția asupra noastră. Cineva ar putea crede că ne urmărește cineva sau că el vrea să-mi facă rău.

Cu zâmbetul pe buze cotesc spre stânga, dar imediat rămân inmărmurită. În fața celei de-a cincea case de pe această străduță stă parcată una dintre trăsurile regale. Nu oricare dintre ele, ci cea ce-i aparține tatei. A spus că astăzi are mult de lucru în biroul lui și că nu vrea să fie deranjat decât dacă castelul ia foc, când de fapt el a venit aici.

- S-a întâmplat ceva? mă întreabă William în momentul în care se lovește de spatele meu și cădem amândoi în iarba din fața casei cuiva.

Exact atunci, un cățel vine la noi și începe să mă lingă oe față, iar eu izbucnesc intr-un râs copios. Cățelul se desprinde de mine și îi face același lucru și lui William, semn că ne place pe amândoi. E Soptt, dalmațianul pe care tata i l-a oferit în urmă cu câteva luni lui Aaron, atunci când a împlinit patru ani. Brusc îmi amintesc că la nici două sute de metri de noi se află trăsura tatei.

- Gata, Spot! Șezi! mă adresez patrupedului, iar acesta mă ascultă cuminte. Will, aceea este trăsura tatei, trebuie să ne ascundem, îi spun bărbatului de lângă mine, el ajutându-mă să mă ridic după ce s-a ridicat și el din iarbă.

Ne ridicăm și ne aascundem după colțul gardului unei case aflate chiar în curbă. Suntem ascunși și de câțiva copaci mari ceea ce înseamnă că tata nu ne va vedea atunci când va trece pe aici cu trăsura. Îmi scot pantofii și îi fac semn și lui William să se încalțe. Dacă vom fi prinși măcar să nu îi dau tatei un motiv în plus de a-mi face morală. Însă dalmațianul are cu totul alte planuri. Sare și îmi smulge pantoful drept din mână. Încep să alerg după Spott, dar cățelul se îndreaptă spre locuința Davinei. William fuge după mine și reușește să-l prindă și să-mi recupereze pantoful.

Nici bine nu apuc să mă încalț că din curtea Davinei se aud voci. Ne ascundem fiecare după trunchiul câte unui copac în speranța că tata nu va afla despre prezența noastră.

- Tati, ce mai face sora cea mare? aud vocea dulce de copil a lui Aaron și rămân înmărmurită.

Și toate speranțele mele legate de a nu fi prinsă s-au risipit brusc. Nu am luat în calcul faptul că niciun copilaș nu are capacitatea de a păstra un secret. Înghit în sec, dar decid să rămân în continuare ascunsă după copac. Dacă nu mă prinde acum, sigur mă va chema în biroul său acasă.

- Hope este plecată la târg, dragule. Ai uitat? Davina încearcă să mă scoată din încurcătură, iar eu îi mulțumesc în sinea mea.

- Nu vobec de Hope, protestează micuțul. Înteb de Vanessa.

Îmi iubesc frățiorul, dar în clipa asta i-aș arunca jucăria preferată pe fereastră. E clar, am incurcat-o rău de tot.

- De unde o cunoști tu pe Vanessa? i se adresează tata convins că cel mic nu avea de unde să știe despre existența mea.

Dar Aaron nu îi răspunde, ci fuge în direcția în care îl aude pe Spott lătrând, adică spre copacul în spatele căruia m-am ascuns.

- Tati, e aici, exclamă copilașul. Vanessa e aici.

Îmi dau singură o palmă peste frunte și-l privesc dojenitor. Aș sta supărată pe el, dar nu pot. E mult prea adorabil și nu-i pot rezista. Așa că îl iau în brațe, iar el îmi zâmbește strâmb. Ies din spatele copacului cu cel mic în brațe, iar William face același lucru. Nu mai are rost să stăm ascunși.

- Așa e, sunt aici, spun în momentul în care ajung în fața tatei, iar pe chipul să nu pot citi nervozitate, ci mai degrabă surpriză. Știu că ești supărat, dar nu mă certa aici, o poți face acasă.

- Eu.... tata își drege glasul și își caută cuvintele. Cum ai ajuns aici?

- Nu te-am urmărit, cel puțin nu acum, ci în urmă cu patru ani, când greierașul ăsta mic avea doar câteva lunițe, îl mângâi pe cap și îi ciufulesc părul închis la culoare, iar el începe să protesteze în cel mai adorabil mod cu putință.

Îi zâmbesc la fel de dulce cum e și el, apoi îi privesc ochișorii. I-a moștenit de la mămica lui. Sunt căprui, de nuanța castanelor coapte. Nu mă pot abține și îi dau un pupic pe obraz.

- De atunci ii tot vizitez, continuu să spun tot. Nu mă întreba cum și pe unde am ieșit fără să stârnesc suspiciuni pentru că nu voi spune.

Îl las pe Aaron jos pentru a se juca cu Spott și mă apropii de tata. E timpul să spun ceva ce mă macină de multă vreme.

- Știu că o iubești pe Davina și că te face fericit și că o iubești. Acum nu te mai împiedică nimic să o aduci la castel. Lasă de-o parte gura lumii și ceea ce vor zice cei din Congregație. Davina e o persoană minunată, care merită fericirea. La fel și Hope și Aaron.

Tata mă privește ușor șocat. Probabil se aștepta să nu aprob această relație. Nu am motiv să nu o fac. El e părintele, eu sunt copilul, nu invers. Pe chip îi apare un mic zâmbet. Își întoarce privirea spre Davina.

- Ce spui ca în ziua în care Vanessa se va logodi să o facem și noi și să veniți să locuiți cu noi la castel?

Acesta este capitolul promis. Simțeam că acolo este un gol pe care am vrut să-l umplu. L-am făcut în așa fel încât următoarele 6 capitole să nu sufere mari modificări. Până miercuri cel târziu vor fi reportate.
La media se află Spott și îl găsiți și pe contul de Instagram _deniz_bluemoon_.