— Alteță, numele meu este William Augustin Aresenn. Nu-mi cunosc părinții naturali, dar de la vârsta de trei ani am fost crescut de un cuplu de oameni de la țară care nu au putut avea copii, Jonathan Aresenn și Maria Aresenn.

          Îi văd pe ceilalți patru cum râd pe sub mustăți de statutul meu social, iar prințesa se încruntă – nu sunt sigur dacă din cauza a ceea ce am spus sau a gestului celorlalți. Într-adevăr toți sunt fii ai membrilor Congregației Celor Doisprezece Nobili, ba chiar a-i unora din cei mai influenți dintre ei. Poate și-au obținut locul datorită statutului părinților. Eu, pe de altă parte, mă simt în plus. Toți sunt cu mult peste nivelul meu. Însă eu am muncit mult ca să ajung aici și n-am de gând să abandonez.

         Chiar dacă părinții mei naturali ar fi nobili, sincer nici nu sunt prea interesat să-i cunosc din cauză că  nici ei n-au fost interesați să mă crească. Tot ce știu e că Jonathan și Maria – care nu au reușit să aibă copii, chiar dacă și-au dorit și care deja trecuseră amândoi de trei decenii, el avea pe atunci avea treizeci și șase de ani și ea avea treizeci și patru de ani – m-au găsi pe malul unui heleșteu. Eram singur, speriat și murdar. Habar n-aveau cum am ajuns acolo, dar i-au întrebat pe oamenii locului despre mine, însă nimeni nu știa cine ar fi putut să fie părinții mei. Nimeni nu mă cunoștea.

         Amândoi, deși erau sărmani, au decis să mă crească ca și cum aș fi fost fiul lor biologic. Și chiar dacă am dus o viață simplă – condiționată de recolta din fiecare an – am fost fericit. Am avut parte de o copilărie frumoasă și de doi oameni pe care sunt mândru să-i numesc mamă și tată, chiar dacă nu sunt sânge din sângele lor.

         — Este timpul să vă spun care dintre voi este cel pe care-l voi alege, se aude vocea prințesei care mă scoate din reveria în care mă adâncisem.

            Pot vedea clar că prințesa moștenitoare nu este precum restul nobililor. Ea nu a râs atunci când m-am prezentat, nici măcar nu a chicotit. Alte femei nobile m-ar fi scos afară în cel mai scurt timp. Ea doar s-a încruntat, dar cu toate că nu sunt sigur care i-a fost motivul, ceva-mi spune că a făcut acest gest din cauza celor ce au râs, nu a statutului meu.

           — După cum probabil ați auzit, am o aptitudine de a-mi da seama în cel mai scurt timp cu ce fel de persoane am de-a face, începu prințesa să ne spună în timp ce se ridică în picioare în fața noastră.

          Am auzit despre ea că este pricepută în arta de a citi intențiile oamenilor. Se pare că îi place psihologia, chiar dacă este ceva destul de nou, o altă știință pe care majoritatea o ignoră, preferând să rămână la ceea ce cunosc deja.

        Se pare că prințesa își ia în serios rolul de moștenitoare.

         — Nu o să spun despre fiecare dintre voi ce impresie mi-ați lăsat întrucât majoritatea nu sunt deloc bune, însă există o persoană care mi-a atras atenția. În el am văzut modestie și sinceritate. Cu astfel de persoane vreau să mă înconjor. În plus, faptul că a ajuns până aici, pe merit, il califică pe domnul Aresenn ca cea mai potrivită persoană care să-mi asigure paza.

       Nu mă așteptam să-mi aud numele. Nici nu reușesc să-mi dau seama cum a ajuns la concluzia că sunt sincer și modest, doar nu mi-am pus întreaga viață pe tavă în fața ei. Bănuiesc că ceilalți au vrut doar să impresioneze prin numele și statutul părinților. Dar nici unul dintre ei nu ezită să-și exprime nemulțumirea față de decizia prințesei, cu voce tare.

         — Nu-i corect!

        — De ce el? E doar un țăran.

        — Părinții lui nici măcar nu sunt nobili.

         — De fapt, e orfan. Chiar el a zis că a fost crescut, de la vârsta de trei ani, de un cuplu de țărani și că nu știe cine-i sunt părinții.

          Trebuie să-mi mențin calmul. Nu pot face o criză de față cu atâția nobili. Dar lovitura lor chiar e una dureroasă. Ar fi fost mai rău dacă creșteam într-o casă de copii, dar dacă s-ar fi întâmplat asta cu siguranță nu m-aș fi aflat astăzi în sala tronului. Mai mult ca sigur aș fi ajuns un simplu cerșetor, un hoț sau poate și mai rău de atât.

          — Observ că ati fost atenti la ceea ce a spus competitorul vostru, insă nu este îndeajuns să mă impresionați. Nu aveti pic de respect pentru semenii voștri, intervine prințesa, iar eu mă calmeze văzând cum îmi ia apărarea în fața lor. De altfel, nici pe mine nu mă respectați.

          E adevărat. Contestând, în acest mod, decizia pe care a luat-o, cei patru fii de nobili îi demonstrează că n-o respectă, că nu i se supun și, cel mai probabil, aceasta este decizia familiilor din care fac parte. Copiii nobililor fac în general așa cum le spun părinții. Oare dacă vreunul dintre ei ar fi fost ales, ceilalți trei ar fi reacționat în același mod?

       — Cum am putea îndrăzni?

         — Ba desigur că va respectăm, Alteța Voastră!

        — Bineînțeles că aveți respectul nostru, prințesă!

           — Cum ați putea crede contrariul?

          Deja încep să vocifereze. Fiecare dintre ei încearcă s-o convingă că ceea ce a zis în urmă cu câteva clipe nu-și are temei. Iar prințesa îi privește nepăsătoare.

          — Dacă m-ați fi respectat, nu mi-ați fi contestat decizia.

         Pentru scurt timp stă pe gânduri. Cântărește ceea ce are de spus, însă decizia ei nu întârzie să apară.

          — Astăzi sunt bine-dispusă, dar nu pot lăsa ca această abatere să se mai repete. Nu trebuie să vi se urce la cap, deci câte o noapte în temniță pentru fiecare dintre voi patru va fi suficientă încât să nu vă mai luați nasurile la purtare.

         Fiecare dintre ei o privește stupefiat. Parcă ar vrea să protesteze, dar se tem de furia ei sau de a regelui. Monarhul privește totul în tăcere. Se pare că este mulțumit de fiica sa, care nu se lasă călcată în picioare de niște nobili care nu-și cunosc locul.

           — Dacă vreți să-mi reamintiți cine sunt părinții voștri, vă anunț de pe-acum că vă răciți gurile de pomană. Știu că nici unul dintre ei nu mă simpatizează și nici nu este de acord cu poziția mea în acest regat, însă asta-i viața. E momentul ca atât voi, cât și ei să vă aduceți aminte că într-o zi eu voi fi regină...

          — Așa e. Într-o zi tu vei conduce acest regat, draga mea, dar astăzi eu încă port coroana, intervine regele.

          Pe chipurile celor patru se poate citi ușurarea. Sunt siguri că au scăpat de pedeapsa oferită de prințesă și că regele nu s-ar pune rău cu o treime din Congregație, astfel întorcându-i și pe ceilalți împotriva lui. Dar nimeni nu poate prevedea ceea ce urmează.

         — În calitate de rege, sunt total de acord cu decizia prințesei moștenitoare. În calitate de tată, sunt mândru că fiica mea nu se lasă călcată în picioare de cei ce nu-și cunosc locul, iar apoi îi zâmbește cald prințesei.

          Se vede că e lumina ochilor săi.

            — Gărzi! tună Majestatea Sa. Duceți-i din fața mea!

       Opt bărbați, îmbrăcați în uniforma gărzilor – uniformă pe care o voi purta și eu de acum înainte – vin să-i escorteze pe foștii mei concurenți. Nici unul dintre ei nu opune rezistență acum că au aflat că regele susține pedeapsa. După ce ei pleacă, prințesa-mi face semn s-o urmez. Merg în spatele ei, la distanța pe care mi-o permite rochia pe care o poartă. Stau la distanță de cinci pași întrucât nu vreau s-o calc și să aibă motive să se supere și pe mine.

         Poartă o rochie de un  violet deschis, chiar pal, așezată pe cercuri, cu umerii la vedere și simplă în partea de jos. În partea de sus este împodobită cu cristale de aceiași culoare precum restul ținutei. Rochia ei avea și o mantie prinsă acolo unde erau bretelele de sub umeri. Era puțin mai închisă la culoare decât material rochiei și era destul de lungă încât o târa după ea. Pe aceasta mă feream să nu calc.

         Ce fac fetele pentru a arăta bine!

         Părul blond îl poartă într-un coc, pe care îmi este imposibil să-l descriu, fiind format dintr-o împletituri dificil de realizat. Diadema – care completează coafura – este lucrată din aur galben și împodobită cu cristale albe și violet precum cele de pe rochie. Cerceii sunt identici cu coronița. Încălțămintea nu i se vede, dar după cum merge sigur poartă tocuri. În jurul gâtului are un pandantiv violet cu simbolul casei regal, un ochi reptilian, cu sclera galbenă, fără iris,  sau poate este alb la fel ca si pupila de formă ovală. Pe degetele mijlocii ale ambelor mâini poartă câte un inel din aur cu diamant mov în formă de inimă.

        Până aici pot spune că este cu adevărat superbă, iar toată înfățișarea ei este completată de buzele acelea roșii. Jur că dacă aș fi prinț, aș săruta-o.

         "Controleazâ-te, William! Nu ești și nici nu vei fi vreodată de nasul ei. E prințesă, pe deasupra moștenitoare, chiar dacă e amabilă cu tine, n-o să te vadă vreodată în alt fel decât ca garda ei personală."

        Termin această cugetare prin a-mi da o palmă mentală, menită să-mi repornească creierul care visează doar la prostii și să-i aducă gânduri ceva mai potrivite.

           Ne oprim în fața unei uși masive din lemn. Se întoarce cu fața spre mine și îi pot vedea ochii verzi machiați mult prea strident cu violet. Din câte am înțeles, acesta este protocolul.  Îmi deschide ușa și pot vedea o cameră mai mare decât întreaga casă a părinților mei.

        — Aceasta este camera ta, mă anunță prințesa, iar pe față mi se poate citi surprinderea. Sper că îți este pe plac.

         Sunt surprins deoarece nu mă așteptam să mi se ofere o cameră demnă de un nobil, dar când îmi aduc aminte cine erau competitorii mei, realizez că acest lucru este firesc.

         — Este uimitoare, Alteța Voastră! E mai mare decât întreaga casă în care am crescut.

          — Bănuiesc că clasicul "simte-te ca acasă!" nu e tocmai potrivit, spune și se intoarce să plece, dar o opresc.

         — Mulțumesc pentru mai devreme, în sala tronului!

         — Ceea ce am făcut a fost in folosul amândurora. Neobrăzații și-au uitat locul. O, și te rog, nu-mi vorbi cu "dumneavoastră", sunt mai mică decât tine!

           — Cum doriți! Cum dorești! Ați-Ai arătat că ești puternică.

          — O femeie puternică îi dă forță unui bărbat. Asta nu e vreunul din ei capabil să înțeleagă.

         Se întoarce pentru a pleca, lăsându-mă uimit. Nu sunt misogin, dar e cea mai inteligentă fată pe care am cunoscut-o, majoritatea gândindu-se doar la treburi casnice, măritiș și zestre. Așa le impune societatea în care trăim. Nu este vina lor că sunt așa.

         — Există și bărbați capabil să înțeleagă, îi răspund, dar nu ca să o contrazic, ci ca să-i dau speranță.

         Pentru a deveni o regină bună, puternică, iubită și respectată, ea este cea care trebuia să o creadă

          — Sper că nu ești singurul care crede asta, domnule Aresenn, apoi chiar dă să plece, insă se mai intoarce parțial spre mine pentru a-mi mai spune incă ceva. Pentru siguranța mea, camerele noastre se află pe același coridor. A mea este cea din capăt. Schimbă-te în uniformă și vino după mine!

Nu am multe de spus, doar că vă aștept părerile în comentarii.
La media este un a aesthetic cu ținuta Vanessei, cea descrisă de William.