— Te rog să arzi și rochia pe care am purtat-o mai devreme, în temniță, îi spun Lyriei în timp ce încerc să-mi revin după coșmarul pe care l-am avut după ce am ieșit din temnița castelului. 

        De fiecare dată când intru în acel loc, visez același lucru: că nu sunt potrivită să conduc acest regat. Colac peste pupăză, de această dată realitatea de zi cu zi a devenit mult mai de speriat decât întâmplările ce mă tot bântuie de patru ani încoace.

       — Cred că poate fi curățată, în plus era una din preferatele tale, Lyria îmi indică rochia murdară și urât mirositoare, ce zace pe canapea, așteptând liniștită să i se decidă soarta.

        Mă întreb de ce nu a scos-o de aici?

        — Nu mai e încă din momentul în care Vladimir și-a vărsat stomacul pe ea.

       Înțelege perfect ceea ce spun câci imediat rupe în bucăți toate părțile componente ale rochiei pentru ca acestea să ardă mai repede.

       Chiar dacă Lyria are dreptate și această rochie a fost una dintre preferatele mele, acum nu o mai pot privi cu aceiași ochi fărâ să-mi aducă aminte de ceea ce am trăit în temniță. Regret că am ales să o port tocmai azi, dar așa a fost să fie.

       — Cheamă-l pe William. Trebuie să discut neapărat cu el.

       — La fel a considerat și regele căci l-a chemat în biroul său.

       Răspunsul ei a venit ca un pumnal infipt in inima mea – similar cu cel primit de asasin – și am ajuns să-mi pierd echilibrul. Diferența e că el și-a pus capăt zilelor pentru a nu ne oferi răspunsurile de care aveam nevoie, iar eu am ajuns să am mai multe demne de întrebare. Cea mai importantă dintre toate fiind: cum a ajuns pumnalul lui William în mâinile prizonierului?

       — Ești bine? mâinile îndemânatice ale Lyriei mă prind înainte să cad pe podeaua rece din marmură. Să chem medicul regal? spune șatena, în glas citindu-i-ae îngrijorarea.

       Nu pot să-mi explic în ce fel pumnalul lui William a ajuns să fie folosit de asasin pentru a se sinucide. Orice s-ar vorbi în jur, nu pot crede că el, bărbatul brunet pe care l-am ales să mâ apere, ar putea fi un trădător. Intuiția nu m-a înșelat vreodată și sunt convinsâ că nici în privința lui nu am greșit.

     Refuz să cred că toată încrederea pe care i-am acordat-o până în acest moment se datorează doar unor sentimente ce acum par oarbe.

       Refuz să cred că am ajuns una din așa-zisele eroine – ce se ìndrăgostesc fie de eroul arătos menit să le salveze de la o soartă nemiloasă, fie de bărbatul nepotrivit, chiar tiranul ce le condamnă la un destin tragic – din cărțile de dragoste pe care refuz să le citesc.

       — Sunt bine, nu te îngrijora, încerc să o conving că sunt în regulă, însă nu pare că reușesc. Sunt doar îngrijorată pentru ceea ce s-a întâmplat în temniță și pentru că l-aș putea pierde pe Will, simt cum mai am puțin și o adevărată cascadă de lacrimi îmi vs acoperi chipul. Nu pot accepta că și el m-a trădat.

       — Nu ar face-o, ține prea mult la tine ca să te trădeze intr-un asemenea mod sau în oricare altul. Poate că unul dintre nobili a dorit să se răzbune pentru că nu l-ai ales pe fiul său să-ți fie gardian.

       — Nimeni nu-și poate ascunde intențiile pentru totdeauna. Nu există actori așa buni.

       Dau glas cuvintelor pe care chiar el mi le-a spus în trăsură atunci când am vizitat-o pe Davina. Nu mi-ar fi spus asta dacă ar fi fost vorba chiar despre propria-i persoană.

       — Asta mi-a zis cândva Will, o lămuresc atunci când ii observ privirea confuză. Pregătește‐mi cea mai ușoară rochie pe care o poți găsi și cei mai comozi pantofi. Trebuie să alerg.

       Se pare că de fiecare dată când îmi doresc să intru undeva, tatăl meu își dorește să mă țină departe de acțiune și pune gărzile să-mi blocheze calea. Aș fi înțeles dacă înăuntru s-ar fi desfășurat o luptă fizică, fie ea cu arme sau corp la corp, dar este vorba doar despre o discuție. Nu am alergat până aici doar ca să primesc un refuz.

       — Domnilor..., am alergat... din camera mea... până aici..., le spun în timp ce gâfâi din cauza efortului cu care nu sunt obișnuită. Voi sunteți antrenați... și nu vă pare... impresionant..., însă eu nu sunt... obișnuită cu efortul fizic. Vă rog..., lăsați-mă să intru.

       În fața mea se află doi gardieni ce par să fie gemeni la cât de mult seamănă unul cu celălalt: aceiași ochi de un căprui intens, dar pe care l-am văzut deja la mult prea mulți oameni, același ten ușor creol, aceiași înălțime și aceiași constituție fizică. Părul nu li se poate observa, fiind acoperit de coifuri. Singurul aspect prin care i-aș putea deosebi este nasul. Cel din stânga are nasul doar cu puțin mai mare.

       — Înțelegem ceea ce vă doriți Alteța Voastră, însă regele ne-a ordonat să nu vă lăsăm să întrați, mi se adresează cel din dreapta.

       — Am auzit că cei ce v-au lăsat să întrați în temniță nu mai au ce căuta în castel, acum trebuind să-și caute de lucru, adăugă cel din stânga.

       Pufnesc nervoasă pe nas și plec fără să le mai adresez vreun cuvânt. Sunt furioasă, însă nu ei sunt cei vinovați. Doar își fac treaba și respectă ordinele tatei.

       Mulți își doresc o slujbă la castel. Însă aceasta nu e numai binecuvântare, ci și blestem. Celor ce lucrează aici le este asigurată mâncarea și un acoperiș deasupra capului. Totuși, cei ce sunt alungați din castel nu mai sunt conștienți oameni de încredere și, cel mai probabil, nimeni nu le va mai oferi de lucru.

        Nu asta contează în acest moment, ci felul în care voi intra în biroul tatei.

        Din nefericire pentru mine nici unul dintre cele câteva tuneluri secrete pe care le cunosc nu duce spre încăperea cu pricina. Timpul îmi este limitat. Chiar dacă aș avea suficient cât să cotrobăi prin bibliotecă după o posibilă hartă a coridoarelor ascunse din castel, mă îndoiesc că cineva a considerat construirea unuia spre biroul regelui ca a fiind o idee bună.

        Așa că pot doar să cobor în grabă un rând de trepte dispuse în semispirală și acoperjte cu mochetă violet. Îi mulțumesc, în gând, Lyriei pentru pantofii fără toc pe care mi i-a ales. Odată ce am coborât fiecare treaptă – rapid, dar cu suficientă grijă să nu cad și să-mi rup picioarele sau coloana – grăbesc și mai tare pasul spre cele două rânduri de uși masive de la intrare. Deși mă împing direct în fiecare ușă, fără să aștept ca gărzile ce le păzesc să le deschidă pentru mine – așa cum, de altfel, cere protocolul – simt că ușile se deschid mult prea ușor. Oricât aș vrea să cred că în mod miraculos am descoperit că sunt mai puternică decât credeam, adevărul e că gardienii nu s-au lăsat buimăciți de felul total nepotrivit în care am apărut lângă ei și mi-au deschis ușile in așa fel încât să nu mă împiedic în proces.

        Fără să mai stau mult pe gânduri cobor și ultimele cisprezece trepte ce-mi stau în cale – cele ce pot fi considerate pragul de la intrarea în castel.

        — Chiar crezi că acum mai avem vreo șansă să fim împreună? aud o voce masculină cunoscută mie, însă nu-l zăresc niciunde pe posesorul acesteia.

       Cel al cărui glas l-am auzit cu doar câteva secunde în urmă este Karlos Karanno, fiul fratelui mai mic al ducelui Alastor Aragon. Tatăl lui Karlos a fost renegat de familia sa în momentul în care a decis să-și asculte inima și s-a căsătorit cu Cecile Karanno, care în acea vreme era doar una dintre nenumăratele servitoare din conacul Nobilei Familii Aragon.

       Dar ce caută el la castel?

      — Tata are planuri mai importante de făcut decât să-mi găsească un soț, aud răspunsul lui Hope și realizez că ea este motivul pentru care el a venit la castel, punându-și părinții în pericol.

      — Mă descurc și singură să-mi croiesc viitorul, așa cum am făcut și până acum, continuă sora mea mai mică pe un ton puțin cam răstit, uitând că oricât de groși ar fi pereții castelului, tot au urechi, mai ales în grădină.

      — Ce faceți voi doi aici? decid că nu îi pot lăsa să se expună chiar atât de mult, având în vedere că Hope stă pur și simplu intr-un leagăn, iar Karlos îi face vânt pentru a o legâna. Se vede că nu știi cum merg lucrurile aici.

       Karlos tresare de îndată ce mă aude, purtându-se de parcă ar fi fost prins făcând ceva greșit sau ieșit din comun. În schimb, Hope doar ridică dintr-o sprânceană drept semn că nu înțelege la ce mă refer.

       — Aici nu e ca în sat, încep să vorbesc de parcă aș fi doica sau guvernanta ei și i-aș ține lecții de bună-purtare. Știu că nici acolo o domniță nu poate fi văzută singură cu un bărbat, fără să iasă vorbe, însă acolo mai aveați cale de scăpare...

        — Cum adică cale de scăpare? Karlos pare că și-a revenit din șoc, iar acum este la fel de nedumerit ca și Hope.

        Karlos Karanno poate fi oricând confundat cu fiul unui nobil – ceea ce după tată ar fi trebuit să fie – îmbrăcat precum progenitura unui om de rând. Acei ochi albaștri precum apa mării, la care Katarasul nu are ieșire, și înălțimea lui impunătoare sunt singurele trăsături care îl leagă de familia de Aragon – trăsături pe care le-am remarcat și în verișorul lui, Christian, atunci când mi-am ales gardianul. Părul lui blond, asemeni spicelor de grâu, și tenul bronzat datorat soarelui arzător din acest moment al anului, ar putea fi moștenite de la femeia care i-a dat viață și pe care nu am apucat să o cunosc din cauza dorinței de răzbunare a unui socru dezinformat.

        — Karlos, nu poți veni așa la castel, îi șoptesc nervoasă după ce ii trag pe amândoi în spatele unor tufe de gura leului. Dacă află Ducele Aragon, tu și tatăl tău veți fi în pericol. Nu știu dacă a plecat sau nu de la castel.

        — De ce tata îl mai ține în Congregație când știe ce fel de om e și că a jurat să ducă mai departe răzbunarea tatălui său? vine întrebarea surorii mele.

         Credeam că e conștientă tata nu poate face nimic legat de acest nobil mârșav până nu va avea un motiv suficient de bun încât ceilalți unsprezece consilieri să fie de acord că trebuie înlocuit și, mai ales, trimis în închisoare. Din păcate faptul că fostul duce, Igor Aragon, a ucis-o pe soția mezinului său în urmă cu douăzeci și doi de ani, nu a fost suficient de grav încât bunicul meu să considere necesară retragerea titlului nobiliar al acestei familii.

        Acum tata își țin dușmanul cât mai aproape, sperând ca acesta să calce strâmb și să-i ofere ocazia pe care o așteaptă încă de când m-am născut.

       — Din păcate nu este momentul să purtăm această conversație. Nu știu dacă ai auzit, dar asasinul s-a sinucis folosindu-se de pumnalul lui Will..., fac o pauză în încercarea de a-mi găsi cuvintele potrivite.

       Un suspin scapă printre buzele șatenei, iar ea își acoperă imediat fața cu palmele. Nici nu mă așteptam la o altă reacție din partea ei. Până la urmă ea l-a ajutat să își găsească curajul de a intra în camera mea după ce au luptat cot la cot în ziua logodnei.

       "Lupta alături de cineva străin poate crea legături strânse" mi-a spus Karlos atunci când am aflat că el a invățat-o pe sora mea tot ceea ce mie mi-a fost interzis: mânuirea sabiei, trasul cu arcul și echitația. Din acest punct de vedere o invidiez.

       — Sunt sigură că cineva l-a pus acolo pentru a-l face pe William să parâ vinovat, încerc să o liniștesc și, totodată, pentru a-mi oferi încredere pentru ceea ce urmează să fac. Am ne de ajutorul vostru, de această dată ii privesc pe amândoi și sper că nu mă vor considera nebună sau disperată.

        — Cu ce-ți putem fi de folos, prințesă? Karlos pare dispus să mă ajute așa cum a fost de fiecare dată când i-am cerut ceva.

        — Trebuie să ajung acolo, îmi trec mâna printre flori pentru a-i arăta fereastra, înconjurată de un mi balcon de piatră, a biroului tatei.

        Pe cine încerc să păcălesc? Sunt și nebună și disperată.

       — De ce vrei să intri în biroul tatei pe fereastră? sunt singura care tresare atunci când  vocea Erikăi se face auzită în spatele meu.

       Îmi întoc privirea și observ că deja se află în spatele tufelor de gura leului, alături de noi. Probabil că doar eu nu am văzut-o venind, având în vedere că Hope și Karlos stau față în față cu mine.

       — Pentru că tata a ordonat gărzilor să nu mă lase să intru pe ușă, îi ofer un răspuns întrebării ce se putea citi pe buzele celeilalte surori prezente, dar pe care mi-a adresat-o mezina.

       — Atunci te vom arunca cu catapulta, vine cea mai nepotrivită, nebunească și periculoasă soluție însoțită de cel mai dulce și inocent zâmbet al acestei fetițe în vârstă de numai treisprezece ani.

       O privesc în ochii de nuanța chihlimbarului și observ aceiași inocență prezentă și pe buzele-i rozalii. Răsuflu ușurată. Nu mi-a propus catapulta din răutate, ci doar din simpla curiozitate omenească de a încerca orice e interzis.

      — Erika, asta nu e o idee bună. S-ar putea răni, îmi sare Hope în ajutor, făcând-o pe bruneta cu părul lung până în dreptul taliei și tenul palid să se bosumfle.

       Ea nu e ca mine, nu împrumută cărți, pe care nu ar trebui să le citească, din bibliiteca regală fără ca bibliotecarul să știe. Erika învață tot ceea ce o domniță și, mai ales, o prințesă ar trebui să știe – în niciun caz ceva ce are legătură cu armele – de la acei profesori chemați de tata, citește ce are voie și se joacă cu păpușile, rareori ieșind în grădina castelului. E surprinzător că astăzi a ieșit să exploreze.

       — Dar vreau să văd ceva aruncat cu catapulta, rugămintea ei vine însoțită de acei ochi de cățeluș plouat despre care știe că sunt de-a dreptul irezistibili.

       Nu și de data asta. Va trebui să-i explic câte ceva despre anumite arme, însă mai târziu, după ce se vor mai liniști apele și voi dovedi nevinovăția gardianului meu.

      — Ziua când asta se va întâmpla, va fi una neagră pentru regat, e fix purul adevăr, cel menit să o liniștească din a încerca să mă omoare fără să vrea.

       Și chiar reușesc. Tace, dar îmi oferă o îmbrățișare ce semnifică faptul că-i pare rău. O îmbrățișez înapoi. Așa suntem noi. Ne înțelegem din gesturi, căci acestea sunt mai grăitoare decât multe cuvinte lipsite de sentiment și care, de multe ori, sunt greu de rostit cu voce tare.

       — Prințesă, ai putea urca pe o scară, îmi propune Karlos care nu a mai scos o vorbă de când Erika a apărut lângă noi.

        Bruneta, care până în acest moment nu pare să-l fi observat pe prietenul surorii noastre, îl privește întrebător – neștiind cine e și ce caută aici – dar îi aprobă sugestia printr-o mișcare a capului.

       — De unde să iau o scară? ridic dintr-o sprânceană, căci habar nu am unde aș putea găsi una sau vreo altă unealtă.

       Nu sunt apropiată de vreunul dintre grădinarii sau meșterii regali.

       — De asta mă ocup eu.

       Și fără să realizez, șatena pleacă de lângă noi și se întoarce destul de repede, cărând, de una singură, o scară lungă din lemn pe care o sprijină de zidul castelului, în dreptul balconului unde îmi doresc să ajung.

       Trag aer adânc în piept și ies din spatele florilor. Urc scara, pe care Hope o ține să nu alunec, și realizez că sora mea e mai puternică fizic decât ar trebui să fie o prințesă. I-a fost de folos viața în sat.

       Ajung la capătul scării și mă prind de balustradă.

       Prin ușa din sticlă ce separă interiorul biroului de balcon, îi pot vedea nu numai pe tata și pe Will, ci și doi gardieni – probabil alții decât cei ce păzeau ușa – dar, spre surprinderea mea, și pe prințul Vladimir.

        De ce se află Vladimir acolo?

        — Ce se întâmplă aici? aud o voce feminină pe care nu o recunosc din cauza șocului.

        Din cauza sperieturii, palmele mele – deja umede din cauza transpirației – alunecă de pe balustrada din piatră.

         Țip.

         Pământul nu este departe. Îmi închid ochii în așteptarea impactului ce pare că nu mai vine. În schimb, simt două mâini puternice – fiecare aparținând altei persoane – câte una pe fiecare incheietură.

          Una e aspră, iar cealaltă e moale.

Poate e puțin mai scurt decât mi-am dorit, dar e gata.

Cine credeți că e femeia ce a speriat-o în așa hal pe Vanessa?