Pășesc încrezătoare – cel puțin în aparență – pe holul ce străbate temniță. Pe ambele părți ale coridorului se află celule. Unele dintre ele încă sunt goale, însă de două ori mai multe găzduiesc tot felul de criminali, de la ucigași la violatori la jefuitori de case, trăsuri și morminte sau chiar la traficanți de sclavi. 

       Gândul că oameni capabili de asemenea fapte odioase sunt închiși sub castel – la câteva etaje mai jos de camera mea – mă înfioară de fiecare dată când îmi revine în minte. Însă știu prea bine că toate închisorile din regat sunt deja pline sau au deja mai mulți deținuți decât se voia inițial. Numărul lot a crescut considerabil de când o parte din familia regală a decis să trădeze.

        Îmi amintesc cum în acea vreme, în timp ce eram la târg împreună cu Hope, amândouă am auzit clar vocea unui bărbat ce instiga poporul la trădare. Îmi amintesc perfect cuvintele lui: "Dacă nici măcar regina și prințul moștenitor nu-si doresc să mai respecte legile din Kataras, înseamnă că acestea nu sunt juste. Dacă și sora mai mică a regelui a ales să nu-l mai urmeze, noi de ce am face-o? Viitorul cârmuitor al regatului va fi un prinț străin sau mai rău, o femeie. Dar nu orice femiușcă, ci o prințesă crescută în puf care va goli vistieria regatului pe rochii, bijuterii, pantofi și orice i-o mai trece prin căpșorul ăla drăguți și fragil al ei..." Nu l-am putut lăsa să termine. Am plecat de lângă sora mea și am ieșit în fața bărbatului.

        — Dar puține cunoașteți despre familia regală și ceea ce se întâmplă cu adevărat în spatele zidurilor castelului, am spus în timp ce mă apropiam tot mai mult de locul în care instigatorul încerca să ațâțe mulțimea ce s-a strâns să-l asculte.

        Privirile tuturor celor prezenți s-au îndreptat spre mine. Recunosc că teama s-a steecurat în sufletul meu încă de când l-am auzit grăind împotriva tatălui meu, însă nu am putut rămâne tăcută. Un lider adevărat câștigă respectul poporului său prin fapte demne de amintit, nicidecum prin frică și cruzime.

          — Dar cine te crezi, domnită? mi-a vorbit de sus bărbatul despre care puteam ghici doar că se afla la vârsta a doua.

          Părea numai cu câteva primâveri mai vârstnic decât tatăl meu. Creștetul îi era lipsit de vreun fir de păr, însă barba-i scurtă și mustața rară, ambele de culoarea castanelor proaspăt coapte, îi erau brăzdate pe alocuri de fiere albe. Ridurile încă nu ii luaseră în primire chipul, decât în colțurile sprâncenelor și ale buzelor. Ochii săi negri ca tăciunii s-au îndreptat spre mine – la fel de repede ca ai tuturor celor prezenți – lăsându-mă cu un gust amar în gură.

       — Ți-a mâncat pisica limba, fetițo? se răsti la mine în timp ce m-a forțat să mă apropii tot mai mult de el. Am lucrat la castel, deci cunosc ceea ce se petrece între acele ziduri groase mai bine decât o biată țărăncuță, făcu referire la ținuta mea.

       De fiecare dată când am vizitat-o pe Davina și am plecat în sat cu Hope, am renunțat la rochile vaporoase și bijuterii în favoarea unor haine obișnuite care sâ mâ ajute să nu ies în evidență în mulțime. Însă acela ar fi fost fix momentul în care aș fi vrut din tot sufletul ca oamenii să știe exact cum arăt. Dar acest lucru avea să se împlinească abia după ce aș fi împlinit optsprezece ani. Era încă prea devreme.

       — Îți voi oferi o lecție care să te învețe cum să te comporți cu cei mai în vârstă, în special cu bărbații.

       Era un om înalt, iar corpul său părea să fie cel al cuiva ce a depus mult efort fizic în viață. Felul cum arăta m-a dus cu gândul la un tăietor de lemne sau poate la un vânător.

      — Este cu neputință să fi lucrat la castel, mi-am adunat tot curajul pe care-l mai aveam în corp – nu mult – înfruntându-l fără să mă bâlbâi. Toți cei din castel mă cunosc și nu ar îndrăzni să mă atingă sau să-mi vorbească de sus.

      Din mulțime au început să se audă șoapte. Probabil că unii dintre ei au înțeles cine era cu adevărat fata cu păr bălai îmbrăcată în straie țărănești, din fața lor. Dar inatigatorul doar a început să râdă zeflemitor, parcă strângându-mi mai cu putere încheieturile în palmele-i bătătorite de atâta muncă.

       — Ești bine, draga mea logodnică? vocea aspră a lui Vladimir mă scoate din amintirea în care mintea mea evadase pentru a-mi da ceva mai mult curaj, readucându-mă înapoi în temnița lipsită de lumina caldă a soarelui. Văd că tremuri. Îți este cumva teamă?

        — Nicidecum, prințe, îi răspund și aproape pufnesc, dându-mi ochii peste cap, chiar dacă știu prea bine că nu-mi poate observa gestul în întunericul străpuns doar de câteva torțe agățate pe pereți, suficiente cât sâ nu ne împiedicăm în propriile picioare, dar nu și pentru a observa fiecare dată crăpată, ruptă sau care lipsește cu totul din podea. Îmi este doar frig. Nu vin aici suficient de des încât să știu că o mantie se poate dovedi cu adevărat utilă.

        Nu văd de ce i-aș spune că într-adevăr simt cum mă cuprinde anxietatea, iar un fior rece-mi străbate șira spinării. Prefer să mă mențin dreaptă, să încerc pe cât posibil să mențin o mască a curajului și să spun că tremurul îmi este dat de aerul rece și jilav de sub castel, ceea ce intr-o oarecare măsură este și adevărat.

       Dar nu cei închiși aici îmi provoacă trăiri ce în mod normal îmi sunt străine, ci ceea ce este posibil să aflu. Vreau cu ardoare să cunosc numele persoanei ce-și dorește să mă știe moartă, însă răspunsul m-ar putea răscoli puternic.

        Nu-mi este frică de cei închiși aici. Uși masive din piatră, cu mici ferestre prevăzute cu gratii din fier forjat îi țin la distanță de mine. În plus, fiecare celulă ce și-a găsit un locatar este păzită de un gardian suficient de puternic încât să-l poată doborî pe cel păzit în cazul în care va fi nevoie. Mulți dintre ei sunt conștienți de prezența altcuiva aici, căci pașii noștri – dar în special ai mei – provoacă zgomot pe dalele din piatră. Ca de fiecare dată sunt nevoită să respect protocolul și să port tocuri.

         — E o femeie aici, spune unul dintre prizonieri.

         — Au mai întrat câteva mai devreme, mârâie altul. Taci ca să pot dormi!

         După care o sumedenie de vorbe ce nu ar trebui sâ ajungă la urechile vreunei tinere domnișoare sau ale vreunei venerabila doamne, încep să fie rostite de prizonieri. Aleg să le ignor și să nu-mi bat capul cu cuvinte al căror sens nu-mi este familiar câci am venit aici cu un scop precis. Așa că doar înaintez, ținându-mă cât mai departe de pereții plini de mucegai și mizerie. Mirosul de urină, fecale și vomă parcă devine din ce în ce mai puternic pe măsură ce înaintez. Numai faptul că în ultimele două zile nu am prea pus gura pe mâncare mă ajută să nu-mi vărs stomacul aici și acum.

        Mă întreb cum se simte William, însă sunt și mai curioasă de cum se simte prințișorul ce nu de mult, chiar în cursul acestei zile, mi-a reproșat că nu-mi cunosc prea bine poporul. Și parcă Divinitatea mi-a ascultat dorința, căci imediat în spatele meu Vladimir dă afară tot ceea ce a mâncat. Însă momentul de bucurie este unul la fel de scurt cum au fost toate clipele fericite de când l-am cunoscut. După ce că deja m-a lăsat în pădure la mila unei ursoaice cu pui și că din cauza lui am căzut în noroi, tocmai a vărsat tot ceea ce a mâncat pe mine.

        — Te poți considera norocos că toată furia mea se îndreaptă spre asasin, îi șoptesc în urechea dreaptă – după ce m-am întors spre el – astfel încât să nu fiu auzită. E a treia ta greșeală, nimeni nu a ajuns să-mi pună atât de mult nervii la încercare. Dar se pare că locul tău este aici jos, nicidecum sus, în castel.

        Mă întorc înapoi la drumul pe care-l am de străbătut și grăbesc pasul – forțându-i astfel și pe cei doi bărbați ce mă insoțesc, să meargă mai repede – spre ultima celulă. Acolo au loc astfel de interogatorii, într-o încăpere ceva mai mare decât micile celule în care acum locuiesc deținuții.

        Într-un sfârșit ajung la destinația mea, capătul coridorului. Trag aer în piept pentru a mă îmbărbăta, însă imediat îmi regret decizia. Mă înnec din cauza mirosului neplăcut. Will mă privește compătimit, în timp ce Vladimir îmi aruncă o privire plină de aroganță, de parcă nu el ar fi căzut victimă a mirosului înaintea mea.

       Deschid gura să-i spun ceva înainte să intrăm, însă nu mai apuc. Ușa camerei de interogatoriu se deschide cu un scârțâit asurzitor – are nevoie de o întreagă canistră de ulei pentru că acest zgomot infernal să fie oprit, însă nimănui nu-i pasă cu adevărat de această ușă putrezită pe alocuri.

        — Prințesă moștenitoare, ce vă aduce într-un loc atât de îngrozitor ca acesta? întrebarea vine chiar de la Ducesa Alexios al cărui fiu a petrecut recent o noapte în acest loc pentru că mi-a luat în derâdere decizia. Din câte știu, regele nu-și dorește să fiți aici. Îi veți încălca porunca?

        — Ducesâ, dacă acest loc este intr-atât de îngrozitor pe cât susțineți, de ce vă aflați aici?

        — Din păcate toți am fost chemați aici, iar eu nu am putut sta la distanță.

        — Înseamnă că înțelegeți de ce tocmai eu mă aflu aici. Tatăl meu își dorește doar să mă protejeze și uită că asasinii veniseră după mine, nu după prințesă moștenitoare a Durannului.

        Fără să-mi pese dacă mai are ceva să-mi spună, trec pe lângă ea și pătrund în încăperea unde se află tatăl meu, ceilalți unsprezece nobili din congregație, asasinul și patru gardieni ce stau în spatele bărbatului, pregătiți să-l oprească în cazul în care acesta va încerca un gest necugetat.

        Privesc în jur la chipurile celor prezenți și observ, mai întâi, trei bărbați ce-mi zâmbesc malițios. Sunt sigură că se bucură văzând că am ajuns – chiar și numai în trecere – în locul ce pentru o noapte le-a găzduit prețioșii fii. Ce nu știu ei e că nu vizitez pentru prima oară acest loc și că nu mai sunt la fel de oripilată ca prima dată. O parte din mine, cea impulsivă, își dorește să le dea peste nas, însă reușesc să mă abțin. Nu intenționez să adâncesc și mai mult șanțul dintre mine și congregație – șanț pe care recunosc că eu l-am săpat în cea mai mare parte, născându-mă fată, pe deasupra libertină.

          Într-un colț, ceva mai departe de acești domni ce se consideră distinși, se află marchiza Liars – singura dintre nobili care a primit un scaun din cauza vârstei înaintate și a durerilor de picioare ce o chinuie de câțiva ani. Contrar așteptărilor, vârsta ei înaintată nu o împiedică să fie deschisă spre progres, fiind și singura mea susținătoare din congregatie. Lângă ea s-au adunat și celelalte doamne: lady Marton, baroneasa Grant și Ducesa Alexios, care a revenit înăuntru. Nu inteleg de ce stau cele patru doamne împreună, însă nu este momentul pentru asta.

       Însă numai după câteva clipe realizez că ar trebui să fie cinci doamne nu doar patru. Ca de fiecare dată, contesa Alexandrovna întârzie. Fie își dorește să iasă în evidență, intrând într-un fel în care va fi observată de toți, fie nu se împacă cu gândul că trebuie să între în temnița castelului. Aș putea spune că este prea tânără și necoaptă la minte, dar e mai în vârstă cu aproape un deceniu față de mine și, pe deasupra, deja Văduvă.

         Ceilalți domni stau răsfirați în grupuri de câte doi. Marchizul Atakan și contele Adenson se află cel mai aproape de prizonier. Amândoi sunt tăcuți, însă comunică din priviri așa cum doar ei știu să o facă. Din nefericire tortele ce luminează încăperea din suporturi atârnate pe pereți nu oferă suficientă lumină cât să îmi por da seama ce exprimâ privirile celor doi, cu toate că aici sunt mai multe decât pe hol. Mâ mulțumesc că focul lor degajă și puțină căldură, suficientă cât să nu-mi între frigul până în oase și sâ nu mai tremur la fel ca mai devreme.

        Nu departe de cele patru doamne, dar evitând să între în discuție cu ele, stau alți doi  nobili. Lordul Valence și ducele Aragon sunt cei mai bogați nobili din congregație și, totodată, din Kataras. Pe ei ii pot vedea cel mai bine, iar ură din ochii lor nu-mi este deloc străină. Oare venirea mea sau miasma temniței le priește mai puțin?

       — Majestate, observ că mama și fratele meu nu sunt prezenți, intervine Vladimir determinându-mâ sâ fac ceea ce am evitat încă de când am ajuns, să-mi primesc tatăl.

       O parte din mine se teme de discuția ce va avea loc între noi după terminarea interogatoriul, iar cealaltă este nelinistită legat de ceea ce voi afla aici. Însă tot ce pot face este să-mi iau inima în dinți – fără sâ mai trag aer în piept, căci mi-am învățat lecția – și-mi privesc tatăl în ochi. Nu pare supărat să mă vadă aici, însă nici fericit nu pot spune câ e. De fapt, este una din puținele dăți când nu pot citi privirea cuiva. La naiba, a învățat sâ mâ evite! Singurul lucru cert e acela că vom vorbi noi mai târziu.

       — Prințul Marcus a spus că nu se simte pregătit să dea ochii cu cel ce i-a ucis soția și pentru că totul s-a int în Kataras, asasinul va trebui judecat după legile de aici, legi pe care nu le cunoștea. Iar regină Margot a transmis că are migrene.

        Răspunsul tatălui meu nu este satisfăcător pentru prinț întrucât acesta oftează zgomotos, atrăgând atenția celor unsprezece nobili prezenți, fiecare dintre ei aruncându-i o incruntătură. În schimb, eu una prefer să nu-l privesc mai mult decât e necesar. El își cunoaște cel mai bine familia și poate că nici nu exagerează prin reacția sa.

        — Ați aflat ceva până acum? prefer să trec direct la subiect, neluându-mi ochii de la tatăl meu, semn că de la el aștept un răspuns, cu toate că am rostit întrebarea de parcă aș fi adresat-o tuturor.

        — Încă nu am început. Mai întâi trebuie să ne strângem în formulă completă.

        — Se pare că am ajuns la timp sau chiar mai devreme doar pentru că contesa Alexandrovna întârzie așa cum îi este obiceiul, mă arăt indignată de faptul că doar stau și bârfesc, așteptând ca o anumită persoană, ce întârzie de fiecare dată, să-și facă întrarea triumfală. Știu că protocolul cere sâ așteptăm până ajunge toată lumea, dar în anumite situații...

        Nemulțumirea mea rămâne în aer din cauza celor patru doamne ce încearcă să-și înăbușe țipetele și susținere. Mă întorc rapid spre asasin și observ pumnalul ce-i străpunge pieptul exact în zona inimii. Ambele sale mâini sunt legate la încheieturi cu frânghii împletite, dar nu suficient de groase încât să-l împiedice să facă acest gest. În jurul pumnalului – ce, de la distanța la care mă aflu, pare să fie înfipt adânc – sângele asasinului curge șiroaie. Unul dintre gardieni scoate arma din omul ce încă nu și-a dat ultima suflare, aducându-l la noi.

        Dacă încă nu a murit, acum în mod sigur nu mai are mult de trăit, poate numai câteva minte de agonie îl despart de somnul veșnic.

        — Am întârziat cumva? își face apariția contesa Alexandrovna, radiind de fericire datorită vreunei perechi de pantofi noi. Ce-i cu fețele..., dar se întrerupe în momentul în care zărește pumnalul însângerat și cadavrul aproape lipsit de viață al asasinului.

        Mai arunc o privire spre arma plină de sânge proaspăt și, în lumina torțelor, observ literele WAA pe mâner, inițiale lui Will.

       Fiecare parte a corpului meu trmura sub privirile neîncrezătoare ale instigatorului. Cu toate că cei din mulțime își puneau întrebări și sușoteau legat de identitatea mea, bărbatul din fața mea era de neclintit.

      — Cine te crezi, fetițo? Doar nu vreuna dintre prințese? râsul venit în urma întrebărilor lui batjocoritoare mi-a dezvăluit nu numai lipsa unui număr considerabil de dinți din gura bărbatului, ci și un miros îngrozitor de pește putrezit pe care nu știu cum de nu-l simțisem.

      — Nu mă cred vreo prințesă, am încercat să-mi adun tot curajul. De fapt, sunt chiar aceea despre care susții că va cheltui tot ce se aflâ în vistieria regală pe lucruri femeiești inutile regatului.

       Un murmur plelung se auzi din mulțime. Nu știu dacă ceea ce l-a cauzat a fost mărturisirea despre cine eram cu adevărat sau pur și simplu cuvintele pe care le-am scos pe gură. Mi-am smuls mâinile din strânsoarea lui, nu înainte de a-l lovi cu piciorul în cea mai sensibilă parte a corpului bărbătesc și l-am lăsat în mâinile capabile ale gărzilor aduse de Hope.

       — Nimeni nu poate prezice viitorul și, în special, ceea ce va face o persoană pe care nu a intâlnit-o. Nu vă cer să mă credeți pe cuvânt, aș fi absurdă, însă vă cer să nu-l credeți nici pe acest om și să vă păstrați speranța în ziua de mâine și în toate zilele ce vor urma.

       Mă trezesc tremurând. Nici eu ni știu dacâ din cauza amintirii ce-mi bântuie somnul sub forma unui coșmar de fiecare datâ când vizitez temnița sau frigul încă nu mi-a părăsit complet corpul. Din vina acestor amintiri, tatăl meu nu și-a dorit să particip la interogatoriu, dar câteva nopți nedormite nu reprezintă un preț atât de mare pentru mine.

       Deși este vară, am cerut să-mi fie aprins focul în șemineu pentru a mă încălzi. Din pătura mea pufoasă o pot vedea pe Rya care bagă un lemn în șemineu pentru a menține focul arzând.

       — Te rog să arzi și rochia pe care am purtat-o mai devreme, în temniță.

       — Cred că poate fi curățată, în plus era una din preferatele tale.

       — Nu mai e încă din momentul în care Vladimir și-a vărsat stomacul pe ea.

       Înțelege perfect ceea ce spun câci imediat rupe în bucăți toate părțile componente ale rochiei pentru ca acestea să ardă mai repede.

       — Cheamă-l pe William. Trebuie să discut neapărat cu el.

       — La fel a considerat și regele căci l-a chemat în biroul său.

E gata și acest capitol despre care pot spune că a fost ceva mai dificil, dar pe care mi-a plăcut să-l scriu.
De acum intrăm într-o asa-zisă numărătoare inversă, întrucât tocmai am încheiat cea de-a doua treime a acestui prim volum.
Vă aștept cu drag părerile.