Lucy era extenuată după cursuri. Mătușa ei o punea la muncă, nu glumă. Dacă nu exista perfecțiune, nu se simțea bine sub nici o formă! Jenyffer o mai și mustra uneori, deoarece nu înțelegea cum de obosește atât de repede, când acasă alături de mama ei făcea muncă și mai grea.
     Săraca fată, n-avea ce să facă decât să tacă din gură. Nu era în stare să se ciondănească pentru orice nimic cu mătușa ei, pe care o iubea din tot sufletul, evident.
     Jenyffer, zi de zi se străduia să se împarte în o mie de locuri, să aiba grijă de toți și de toată lumea. Nu conta că avea suficiente persoane disponibile pentru a-i face treaba. Dacă lucrurile nu erau verificate de ea personal, nimeni nu avea voie să-și continue treaba. Știa că era obsedată de control.

     Următoarea zi, fiind una destul de ploioasă, Lucy întârziase la școală. Imediat cum parcase mașina, fără a mai sta pe gânduri, Louis se repezi s-o ajute pe fată cu o umbrelă și să o conducă înăuntru. Timp de o săptămână, s-a comportat la fel de frumos. Uneori îi aducea flori, alteori o aștepta după ore pentru a-i oferi niște bijuterii elegante. Nimic suspect, din perspectiva lui. Mătușa avea alte idei în cap. Chiar nu era necesar să se obosească sau să-și piardă ea timpul, încercând să-i spioneze. Ar fi fost chiar ridicol. De fiecare dată când Lucy urca în mașină, Jenyffer o aștepta. Mereu se afla pe locul din dreapta. Nu mai dorea să stea în spate.

     Lucy avea un program destul de încărcat. În fiecare zi, după ce ieșea de la școală, mergea imediat la cursuri și stătea acolo până seara târziu. Deoarece din perspectiva mătușii, așa se putea ajunge la performanță, făcând sacrificii, punând disciplina pe primul loc și lăsând comfortul la o parte.

*

      La sfârșitul săptămânii, într-o zi de duminică, pe la ora 20:44, Lucy terminase de o oră cursurile. Se afla în camera ei, ruptă de oboseală. O dureau picioarele, de la atâți pantofi cu toc purtați. O durea spatele, până și capul, de la atâta gălagie, atâtea observații, atâtea reguli. "Nu-ți face griji, e doar o perioadă de timp, totul este greu la început, îți place să faci asta Lucy, toate acestea fac parte din viitorul tău. Ai încredere în mătușa Jeny."
      Așa a ținut-o toată noaptea. Deși era obosită, gândurile îi țineau mintea trează. Nu voia decât să adoarmă și să nu se mai gândească la nimic.

     Ca de obicei, Jenyffer stătea la masă în bucătărie, ținând în mână o cană de ceai fierbinte. Avea un sentiment care nu-i plăcea deloc. Simțea cum se învârte amețitor pe lângă ea, fără a-i da pace. Mereu trebuia să aibă câte o problemă. Niciodată nu era mulțumită cu nimic. Dar știa când toate acele probleme se vor termina.

     Jonny se ținu de promisiune. Se afla în avion. Avea un drum lung de parcurs. Între timp, se tot uita pe niște reviste mai vechi despre Jenyffer, pe care le găsise la un chioșc din apropierea aeroportului. În acele reviste se aflau tot felul de interviuri, alături de o grămadă de păreri ale unori critici de modă. Până la urmă, cel mai dur critic pe care Jenyffer l-a întâlnit vreodată era ea însăși.
     Nici nu știa care ar fii trebuit să fie următorul lui pas.

     Dintr-o dată, Jenyffer auzi niște pași, venind de la etaj. Era Lucy care cobora cu grijă scările, îndreptându-se somnoroasă către bucătărie. Mătușa, confuză, îi spuse:

     — Lucy, ce ai pățit? De ce nu dormi?

     — Nu pot să adorm, sunt foarte obosită, dar pur și simplu nu mă ia somnul. Nu știu ce să fac...

     — Ce faci aici? zise mătușa sorbind din cana cu ceai.

     — Nu știu...

     Jenyffer suspină.

     — Lucy, ai ceva să-mi spui? o întrebă ea cu seriozitate în glas.

     Fata ezită pentru o secundă, apoi se așeză la masă, în fața mătușii.

     — Eu, începu ea, eu sunt foarte recunoscătoare pentru toate lucrurile pe care ai reusit să mi le oferi, mai ales pentru cursurile de modeling.

     — Așa, continuă...

     — Dar, uneori cred că e prea mult. Sunt atât de multe lucruri pe care trebuie să le învăt, săptămâna asta abia că am avut timp să respir, spuse ea punându-și încet mâinile pe față.

     Jenyffer știa exact ce trebuia să facă, nimic nu avea cum să-i scape.

     — Dar cadourile de la Louis ai avut timp să le primeși, nu-i așa? Nu-i așa, Lucy? zise aceasta cu ochii mari și zâmbetul pe buze.

     Lucy încremenii cu privirea în pământ. Înghiți în sec. Începuse să devină agitată. Se văzu clar pe fața ei acest lucru, deși, după Jenyffer, nu avea de ce. Era o discuție ca oricare alta.

     — Îmi pare rău, dar, își făcu ea curaj, nu înțeleg ce e rău în asta?

     — A zis cineva că e ceva rău în asta? Am spus eu așa ceva?

     — Nu, nu! În niciun caz! răspunse ea devenid și mai agitată.

     — Uite dragă, continuă mătușa dorind să încheie discuția, până la urmă totul depinde de tine. Eu nu te pot opri în a lua anumite decizii. Crede-mă că în acest moment, eu știu ce-i mai bine pentru tine, eu știu ce e bine și ce e rău. Vreau doar ca tu să fii în siguranță. Vreau să lași toate distracțiile la o parte, deoarece nu vei avea niciodata succes dacă nu muncești. Nu uita, mai întâi munca grea, după distracția!

     Se ridică de la masă și o sărută pe frunte, îndreptându-se mai apoi către scări.

     — Să nu mai stai mult pe aici, e târziu.

     În bucătărie rămase numai Lucy singură la masă, cu o față tristă, îngrijorată, cu ochii roșii, simțindu-se parcă și mai rău decât înainte.

**

     Joseph, timp de câteva zile, nu era în apele lui. Parcă de când venise Louis, lucrurile nu mai erau la locul lor. Stătea mai mult pe acasă, cu cănile de cafea după el, iar pe Louis nu prea îl interesa. Când apuca, pierdea nopțile prin baruri, pe lăngă toată ideea lui de-a o cuceri pe Lucy.