Actul Final: Partea Întâi

    În urmă cu o lună: 

    Asta nu poate fi adevărat...

    Chipul său desfigurat de nuanța sângerie a nenumăratelor tăieturi și leziuni reprezintă cea mai înspăimântătoare imagine pe care am văzut-o vreodată.

    Dinții îi zvâcnesc, în timp ce trupul extenuat, cu oasele rupte și ieșite din carapacea cărnii moale și adânc străpunsă, îi tremură, asemenea unui fluture zdrobit sub talpa unui necunoscut. Cu toate acestea, băiatul cu părul ireal de alb își păstrează aceeași alură impunătoare, căci încă vrea să mă protejeze. E dispus să o facă chiar și acum, în ciuda faptului că arată ca o epavă răvășită-n adâncurile disperate ale mării. De parcă ar fi blestemat să simtă tortura extremă a fiarelor de deasupra lui...

    La naiba, nu trebuie să mori în locul meu, zevzecule! 

    Un scenariu în care el își sacrifică viața pentru a o salva pe a mea, nu poate exista!

    Simt cum întreaga mea ființă se sfărâmă sub el. Mă detașez de ceea ce sunt și mă unesc în totalitate cu el. Brusc. Agresiv. Necruțător.

    Aș da orice, doar ca să putem schimba locurile!

    M-aș oferi oricărui în schimbul siguranței lui, doar ca eu să-i pot ocroti sclipirea din privire, ce continuă să mi-o așterne doar mie.

    Sunt atât de egoistă, încât nu pot lăsa nici măcar moartea să ne despartă. Atât de egoistă, încât nu-l pot împărți cu universul. Îl vreau doar pentru mine.

    În jurul nostru miroase a benzină amestecată cu sânge, și am impresia că respirația mi se va tăia în cel mai apropiat moment, însă vocea sa domoală îmi cuprinde angoasa sufletului.

    — Zâmbește, murmură șoptit, cu dantura scăldată în firicele roșii și subțiri.

    Mă inundă. Mă îndeamnă străpungător de interzis să plâng într-un mod și mai respingător decât o fac deja. Să urlu, să mă împrăștii și să-i alin fiecare fractură, fiecare fisură prin care lichidul țâșnește nărăvaș, făcându-mă să mă preschimb într-un șuvoi de lacrimi și emoții devastatoare.

    — La dracu, zâmbește... inima îmi bate cu putere și abia de reușesc să-i disting cuvintele unul de altul, căci fiecare pare să aibă aceeași muzicalitate tragică.

    Își trântește obrazul de al meu, încercând parcă a-mi calma zbuciumul interior. Câteva picături de sânge se strecor cu nerușinare prin crăpăturile buzelor mele și-mi provoacă un icnesc impulsiv.

    Nu mi-e teamă pentru viața mea, dar gândul că l-aș putea pierde pe el e mai rău decât moartea!

    — Ți-am zis să zâmbești, tâmpito! Ultimul lucru pe care doresc să-l văd e zâmbetul tău.

    Continuă a-și frece obrazul de al meu, dezintegrându-mă. Își mijește apoi ochii săi cenușii, capturați în pânza unor frânturi de gene lungi și groase, conturați de o undă de lumină incondabilă. Profunzimea afectivă ce i se scurge din aceștia mai rapid decât respirațiile mele mă năucește.

    — Să nu cumva să mori... ai înțeles? îi intonez panicată, de parcă aș rosti un ordin scufundat în spasme și suspine.

    — Nu, tu să nu îndrăznești să mori!

    Îmi cuprinde umerii cu brutalitate, străgându-i puternic între degete, pe măsură ce expresia blândă de mai devreme i se întunecă.

    Când am spus să te duci dracului și să mori, nu la asta m-am referit!

    Nu asta am vrut...

    — Dacă mori, mă jur că n-am să ți-o iert niciodată! țip către el, și simt cum sentimentul acut de vinovăție îmi zdruncină fiecare celulă a trupului.

    Îndată îi aud bătăile slabe ale inimii și pulsul aproape inexistent de care decid să-mi suspend ultimul atom de speranță.

    Va supraviețui. Știu asta. Trebuie...

    — Te implor... am impresia că vocea mi se divizează în mii de cioburi și că tot ce mai rămâne din ea este doar o umbră slăbită a sunetului de altădată. Nu mă părăsi, reușesc să-i comunic printr-un suspin zgomotos, aproape gemând. Rămâi cu mine...

    Intenția mea este aceea de a-l îmbrățișa pe cel de lângă mine, însă chiar în clipa următoare descopăr că nu îmi pot mișca una dintre mâini. Îmi răsucesc dureros capul, doar pentru a resimți spaima galopând prin mine, atunci când ajung să conștientizez, amorțită și derutată, că mâna mea dreaptă e fixată între componentele mașinii. Imaginea mult prea grafică pentru mine o asociez cu un obiect ascuțit ce îmi netezește coloana, vrând să-mi sfărâme toate curbele și vertebrele. Cu mișcări lente, Ares reușește să se aplece dincolo de chipul meu.

    Doamne, cât de tare aș vrea să-i pot simți atingerea una și aceeași cu blândețea!

    Îmi analizează insistent condiția deplorabilă, după care îi surprind atenția concentrându-se insistent pe un fier aflat la capătul trupurilor noastre. Nu apuc să-mi creez vreun scenariu morbid, deoarece contactul cu metalul mă cutremură înnebunitor. Inima mi se cuibărește precum un șarpe în interiorul laringelui, iar adrenalina ce-mi zburdă prin fluxul sanguin e cea care îmi eliberează un strigăt printre buze.

    O altă lovitură a fierului încins se adâncește în mâna mea, făcându-mi osul să vibreze și carnea să mi se desprindă.

    — Ares... reușesc să spun, printre alte mici sunete imposibil de descifrat.

    — Iartă-mă că-ți provoc durere, mi se scuză el îndurerat, după care îmi cuprinde cu încetinitorul figura între palmele sale rănite.

    Profitând de atenția mea absorbită în totalitate de prezența lui, acesta apucă din nou țeava de mai devreme și o azvârlă în mine. Iscusința mișcărilor sale îmi sustrage un alt țipăt agonizant, ce ține locul unei dovezi pulsante și macabre a faptului că sunt încă în viață.

    — Prefer să te știu desfigurată decât să mori întreagă alături de mine, îmi mărturisește cu efort tipul cu ochi de gheață.

    Cristalele milimetrice ce-i înconjoară albul bolnăvicios la ochilor încep să alunece pe pielea lui însângerată, luminând-o considerabil.

    — Știu că ai accepta să mori, pare că vrea să se răstească la mine, dar nu face decât să-mi înșire oarecum mânios un amalgam de șoapte firave.

    — Nu, nu știi... îi răspund eu înfricoșată de părul său pictat în nuanțe ruginii, cu fâșii de sânge întărit pe alocuri.

    Nu știi cum se simte să-ți văd corpul mutilat.

    — N-am să te las să mori... pentru că mi-ai promis că tu o să mă îngropi pe mine! scâncește persistent, înainte ca fierul lung și dureros să-mi pătrundă încheietura, iar.

    Sunetul ascuțit al osului fisurat îmi poticnește auzul precum un ecou subjugat de urletele mele. Mă freamăt, plâng și mă simt în stare de a face orice, doar ca să-l pot opri din a-mi rupe mâna în adevăratul sens al cuvântului.

    — Ești nebun... Mă vei face să sângerez până la moarte! îi reproșez cât pot de tare, căci disconfortul mă limitează, iar oxigenul îmi rămâne captiv în plămâni, inundându-i.

    — Nu o voi face, mi se adresează ca printr-un vis asupra căruia nu dețin pic de control.

    Abia de reușesc să-i discern intenția de a-mi căuta obsesiv prin buzunare, până ce-mi găsește telefonul. Îl deblochează și începe a forma cu degetele pe ecranul său forme pe care mintea mea acaparată de amorțeală și pe jumătate inconștientă nu reușește să le deslușească.

    — Bună ziua! Mă numesc Ares Drivas și am făcut accident cu mașina, mă aflu la aproximativ 6-8 minute de cel mai apropiat spital, eram pe intersecție și am fost lovit din spate de un alt autoturism.

    Începe să tușească incontrolabil și să respire din ce în ce mai zgomotos, reușind să stârnească în interiorul meu valuri nesfârșite de spaimă, toate îndreptate cu stângăcie asupra lui.

    — Sunt și cu logodnica mea care sângerează mult și se simte slăbită, pe ea nu știu dacă aș putea să o mențin trează până vor ajunge ajutoarele, dar voi încerca... Vă rog să faceți tot posibil să o salvați pe ea!

    — Nu! mă uit la el hotărâtă, printre lacrimile ce-mi ard obrajii.

    — Am încredere în tine că îți vei onora promisiunea, Hermione, irisurile sale tulburător de expresive se umezesc, pe măsură ce degetele i se strâng în jurul fierului. Și sunt suficient de îndrăgostit încât să cred că ne vom reîntâlni. Poate că într-o altă viață și într-un mediu mai puțin precar, cu mințile mai puțin distruse. Doar ca să știi, cel mai intens regret al meu e acela că nu ți-am cerut mai devreme să fim împreună. Îmi doresc... face o pauză pentru a-și aduna emoțiile implantate în particule de oxigen, să fi avut mai mult timp. Îmi doresc... să te fi iubit de la început.

    El. Nu. O. Să. Moară.

    Refuz să-mi imaginez opusul a ceea ce-mi doresc!

     — Vreau ca tu să înveți din nou să zâmbești, să nu te lași străpunsă de întunericul propriei tale nesiguranțe. Să nu permiți nimănui să-ți limiteze alegerile. Vreau să te minunezi de lumina lunii, iar liniștea să-ți țină loc de haos. Îmi doresc să-ți spui rugăciunea tipică doar ție înainte de culcare, pentru ca apoi așternuturile să te îmbrățișeze. Vreau să privești răsăritul în fiecare dimineață, sa-ți amintești cât te-am iubit, și că eu continui s-o fac, doar că într-o altă formă. Vreau să transformi camera noastră în ceva senzual și roșu, și vreau să-mi scrii câte o scrisoare pe fiecare lună și să mi-o așezi la mormânt. Dar mai important chiar și decât toate astea la un loc... Vreau să exiști. Să respiri. Și să nu uiți de mine... Doar nu uita.

    Credeam că izvorul meu de lacrimi a secat de mult, umplându-mi inima de un gol cu tentă de vid. Credeam că am reușit deja a-mi epuizez sufletul din a mai genera picuri de suferință. Însă, o adunătură intensă de emoții mă strânge, iar lichidul sărat ce țâșnește din mine, mă pictează în agonie. Ultimul lucru pe care-l mai percep înainte de a simți cea mai amăgitoare durere pe care am experimentat-o vreodată – mai groaznică chiar și decât o dezvirginare forțată – este zâmbetul său, dulce și fragmentat. Mai multe țipete îmi părăsesc adâncul odată ce diafragma îmi cedează, la fel și gâtul, iar mirosul metalic al sângelui mi se imprimă în nări – o aromă atât de cunoscută demonilor mei interiori.

     Clipesc rapid, trepidând din cauza hemoragiei excesive pe care Ares tocmai ce mi-a provocat-o. Tremur incontrolabil în timp ce el reușește să spargă geamul mașinii în interiorul căruia ne aflăm, folosindu-se de același fier cu care mi-a zdrobit încheietura. Mă soarbe îngrozit, de parcă și-ar dori să nu fi dat frâu liber ideii deja consumate.

    — Tâmpito... rezistă, bine? răcnește el pe în ton bolnav, agasant. Ce a fost mai greu a trecut, eșuează în a mă calma.

    Nu e ca și cum eu m-aș afla într-o situație mai puțin deplorabilă. Cu o mână ruptă și cu o hemoragie ce nu poate fi stăpânită, cel mai probabil îmi voi uita numele până la apus.

    Dar...

    Părul lui... Părul lui alb, colorat astfel într-un mod atât de imprudent, ștrengăresc... devine roșu.

    — Capul tău... sângerezi mult, mă chinui să șușotesc cu glasul sugrumat, simțindu-mi trupul sinistru de ușor.

    — Să nu adormi! mă atenționează băiatul cu teroarea între coaste.

    Ares își smulge cu repezeală tricoul închegat de sânge, înainte ca eu să apuc să am vreo reacție verbală. Pielea îmbâcsită din zona pieptului său, cicatrizată într-un semn luminos și neuniform, mă face să mă topesc în dorința de a i-o atinge din nou. Aș vrea să-mi pot scălda degetele în acea porțiune sensibilă și să mă profac că e prima dată când o descopăr. Pentru că îmi doresc cu o ardoare sufocantă ca tot ce trăiesc acum să fie doar un coșmar – unul din miile ce-mi perturbă somnul.

    Nu e un coșmar.

    Materialul negru al tricoului împăturit și înfășurat cu stângăcie îl simt precum o gheară ce-mi înconjoară mâna. Ares îmi apasă fără vlagă zona lezată și îmi provoacă durere, și cu toate că știu că toate astea sunt spre binele meu, nu mă pot opri din plâns.

    Eu nu sunt capabilă să-l ajut. Nu am reușit să previn în vreun fel accidentul nostru de mașină. Nu am reușit să-i feresc frumusețea lăuntrică, împreună cu cea exterioară, de furia a tot ceea ce a zdrobit fiecare părticică din el. Nu îi pot opri sângerarea...

    El... devine un învins pentru mine, iar eu nu pot face absolut nimic...

    Suferința îi este imprimată în fiecare trăsătură a sa, deși acesta refuza a exprima o fărâmă din ceea ce simte. Sunt convinsă că-și dorește să mă determine să cred că are situația sub control, dar adevărul e habar nu are cât o să mai reziste în ritmul ăsta atroce. În loc să se concentreze pe leziunile sale, Ares a decis să le ofere însemnătate doar altor mele.

    Dacă tu nu vei mai fi, atunci eu pentru ce ar trebui să mai respir?

    Ca un răspuns surd, dar adânc, am senzația că ceva mă împunge în pântec, iar o clipă mi-e de ajuns pentru a conștientiza că ceva se dezvoltă înăuntrul meu. Mă gândesc că doar mi-am imaginat vibrația plăpândă. Ar fi mult prea devreme acum pentru vreo mișcare din partea ființei micuțe, pe care îmi doresc atât de tare s-o pot ocroti... Vreau să-i fiu de ajuns. Să-i ofer protecție, așa cum Ares o face chiar acum, fără ca măcar să știe despre existența ei.

    Indiferent că a fost sau nu rodul imaginației mele ce tocmai am simțit, îmi cuprind bazinul cu mâna care nu este rănită. Zăbovesc câteva secunde cu privirea în acea zonă. Chiar dacă nu-i un moment potrivit să fac asta, oftez și încerc să-mi fac ordine în gânduri.

    — Nu te sacrifica pentru mine, îl implor cu durere, căutând să-mi regăsesc curajul în ochii săi.

    Trăiește ca să-ți cunoști copilul.

    Trăiește... ca să fim o familie.

    Nu apuc să traduc gândurile mele în cuvinte spintecătoare, care să ajungă prin intermediul auzului la sufletul său. Buzele lui mă asaltează în următoarea clipă, răpindu-mi suflul.

    Mai violent ca niciodată.

    Destăinuirea pe care nu am finalizat-o rămâne suspendată de mintea mea ce se golește, odată cu limba lui ce adâncește sărutul nostru într-o manieră brutală. Un gust metalic și infernal îmi umple gura, în timp frica se încolțește mai persistent ca niciodată în mine, căci cunosc sursa aromei respective. Lichidul ce-mi țâșnește printre buze, scurgându-mi-se pe bărbie în jos, este...

     Sânge – al lui.

    Deși ar trebui să mă desprind de Ares și să încerc naibii să fac ceva în privința situației în care ne aflăm, nu pot. Starea de somnolență ce se imprimă brusc în celulele mele, mă năucește. Pe măsură ce câmpul meu vizual se micșorează, treptat, devin tot mai extenuată. Mă las purtată pe culmile tristeții băiatului ce nu intenționează să mă abandoneze.  Respirațiile îi sunt din ce în ce mai rare, mai neglijente, precum ale mele.

    Îmi simt pleoapele mult prea grele, cu fiecare clipire pe care-o săvârșesc, așa că cedez nevoii persistente de-a le lipi una de cealaltă. Când liniștea își face loc printre spasmele ce ajung să nu le mai conștientizez, nu mai sunt în stare să disting sursa vocii răstită, aflată doar în mintea mea – sau e reală? Pot doar să presupun că nu-și dorea să adorm.

                             *  *  *

    Ares și-a irosit cea din urmă suflare pentru a mă împinge pe geamul spart al mașinii.

    Pentru că am adormit, chiar dacă el mi-a repetat excesiv să nu o fac.

    Poate că dacă nu aș fi adormit, el...

    Multe persoane susțin că reprezint un caz norocos, căci spitalul se afla atât de aproape de noi... în acea seară aparent... pașnică.

    Era vineri, iar Ares își făcuse de mult un obicei în a mă duce de fiecare dată într-un local diferit, la sfârșitul săptămânii. Aș minți crunt dacă aș susține că nu îmi plăcea cât de preocupat era să găsească zona potrivită, care să se muleze pe costurile amândurora. Fiindcă dacă nu ar fi fost așa, eu m-aș fi înfuriat, știindu-l dispus să-mi plătească cheltuielile. Ne-am fi tachinat o fărâmă de vreme până ce unul din noi i-ar fi cedat celuilalt – adică el.

    Ultima oară a fost altfel. Necruțător.

    O secundă de neatenție a fost de ajuns pentru a ne ruina toate visurile. O secundă a fost suficientă pentru a-i face corpul să devină scrum sub mirosul benzinei. O secundă a fost de ajuns pentru ca osul meu să se spargă sub fierul fierbinte și tare. Într-o secundă am conștientizat că nu-l voi mai putea simți vreodată.

    Nu în această lume.

    Nu știu cum ar trebui să încep, fapt pentru care am ales să sar peste introducere. Oricum, niciodată nu cred că ai avut nevoie de una. Întotdeauna ai lăsat lucrurile să decurgă de la sine și ai acționat în ultimul moment, fix atunci când nu se mai putea face nimic. Erai o fire răbdătoare și pasională, vulcanică și impunătoare, dulce și acră, în același timp. Cu alte cuvinte, un adevărat paradox. Un mister al personalității cameleonice pe care umanitatea nu l-ar fi putut desluși vreodată.

    Încă sunt furioasă pe neputința mea de a te salva, dar vreau să știi că nu am încetat să te caut. Să te doresc. Să mi te imaginez în fiecare lucru iminent pe care-l finalizez. Să te simt prin fiecare centimetru al ființei mele bolnave după prezența ta.

    Te-am invocat obsesiv cu vocea minții, te-am implorat să te întorci de atâtea ori cât am și respirat. Și-a durut mai intens ca niciodată să adorm cu trăsăturile tale scurgându-mi-se prin vene și să mă trezesc apoi cu aceeași răceală lăsată în urma absenței tale.

    Încercând impertinent să trec peste dispariția ta, mi-am negat mie că te-am întâlnit. Am vrut să-mi suprim încrederea în ceea ce am avut împreună – un exces irevocabil al minții mele.

     Cu ocazia aceasta am constatat că nu există nimic mai imposibil decât o inimă îndrăgostită reușind să-și neutralizeze amintirile.

    Pe lângă sentimentele mele pentru tine și locuința în care ne-am regăsit de un infinit de ori, mai am o dovadă a faptului că în final doar prin tine am putut conștientizat cât însemn. Ai fost real. Nicidecum un vis.

    Cea mai pregnantă dovadă a existenței tale este făptura inocentă ce crește chiar acum în mine, care se hrănește și capătă o formă umană în pântecul meu. Mi se pare ironic cum trupul pe care în trecut îl credeam străbătut de ură, sânge și demoni, a devenit lăcașul unui suflet complet neajutorat.

    O făptură care nu o să-ți cunoască niciodată căldura.

    I-ai salvat viața fără ca măcar să fi știut de existența ei.

    Îți amintești cum ne-am cunoscut?

    Dar cum am decăzut amândoi?

    La început mi-ai stârnit curiozitatea prin înfățișarea ta nemaiîntâlnită. O fascinație și o descărcare emoțională sinistră. Pe măsură ce-ți descifram personalitatea, oferindu-i o nuanță reprezentativă, simțeam că mă afund și că mă pierd pe mine în misterul tău. Unii oameni ajung să se cunoască mai profund odată cu trecerea timpului. La noi a fost diferit. În loc să mi te deslușească, minutele petrecute în compania ta nu făceau decât să-mi împrăștie mii de fațade ascunse ale tale. Într-un final, am crezut că voi înebuni. Pentru că nu știam care din ele cuprindea realitatea simțurilor tale. Totuși, m-am îndrăgostit de fiecare latură a ta.

    Mă atrăgea intensitatea gândurilor tale, filozofia ce câteodată o lăsai să-mi dirijeze bătăile inimii, bandajând porțiunile ciopârțite de nesiguranțe. Când foloseai expresii usturătoare pentru a mă caracteriza, înăuntrul meu mocneau emoții contradictorii. Fiindcă știam că în spatele lor trebuia să se dueleze ceva măreț.

    Te-am comparat cu toate personajele din romanele mele favorite.

    Deși aveai o comoară ascunsă înăuntrul tău, nu lăsai pe nimeni să ajungă la ea. Pentru că știai că atunci când un om descoperă vulnerabilitatea frumoasă a altui om, e tentat să o transforme în ruină. Fiind fidel acestei credințe distrugătoare, ți-ai umplut interiorul de teamă, care a generat în cele din urmă la întuneric. Ai rănit din dorința de a nu fi rănit și astfel ai furat frumusețea altor oameni, printre care și vulnerabilitatea mea, și ai preschimbat-o în fragmente. Fiecare fragment avea în compoziție durerea persoanei trădate, sânge scăldat în amărăciune și speranțe moarte. Văzând toate acestea, ai perceput ura ca fiind energie vitală și ai depozitat-o în sufletul tău. Ai înghețat-o crezând că asta te va face nemuritor în suferință.
   
    N-am să-ți ofer măsuri neuniforme de adevăr, căci mi-am propus ca niciun rând pompos pe care îl voi așterne aici și nu fie lipsit de sinceritate. Pe lângă iubirea și fascinația ce și-au făcut loc între coastele mele, te respect. Iar mai sus am menționat că sunt îndrăgostită de fiecare latură a ta.

    Asta înseamnă că-ți iubesc egoismul. Încruntarea. Indiferența. Orgoliul. Invidia. Mârșăvia. Minciuna. Confuzia. Duritatea.

    Și îți iubesc profunzimea. Zâmbetul. Ambiția. Empatia. Curajul. Sensibilitatea. Grija necondiționată. Firea copilăroasă.

    Ți-am sărutat defectele și calitățile. Am încercat să le trec cu vederea pe primele, chiar și atunci când aveam impresia că tot ce emanai tu ajungea să mă sufoce. Să mă determine să te elimin din viața mea, iar la câteva secunde distanță să vreau să continui să am încredere în tine.

    Fiindcă m-ai protejat atunci când eu nu reușeam să-ți deslușesc suferința lăuntrică. Ai alungat orice gram de nelămurire din jurul meu. M-ai făcut să te privesc cu intensitate, cu dor, agonie, înțelegere și cu emoție. M-ai îndrumat să țintesc către realitate și ai avut răbdarea pe care eu nu am manifestat-o cu mine. M-ai învățat, deși îmi părea imposibil la acea vreme, să mă iubesc exact așa cum eram. Nimeni nu m-a îndemnat să mă simt mai însemnată decât ai făcut-o tu, mai în siguranță decât în brațele tale.

    Atât de complexe erau sentimentele mele pentru tine.

    În ciuda tuturor oamenilor care te-au urât, te-au condamnat și care s-au speriat de potențialul egoismului tău, mie mi-ai luminat cămăruțele sufletului. Mi-ai ucis demonii și fricile cât timp pleoapele îți erau grele de la atâta nesiguranță și remușcări.

     N-am uitat că tu ai fost unicul motiv pentru care nu mi-am pus capăt zilelor.

    Mă opresc din scris și îmi trec absentă de realitate degetele umane ale mâinii stângi peste hârtia rece și lipsită de căldura verii. Draperia de mătase vișinie blochează lumina soarelui și conferă dormitorului un aer intim. Întunecat. Scăldat în roșu. Nu-mi dau seama cum am reușit să scriu în tot acest timp, înconjurată de atâta întuneric. Se pare că într-un final, negru chiar e amețitor.

    Și frumos.

    Și provoacă dependență.

    Folosindu-mă de mâna dreaptă, cea amputată, strâng ușor pixul între degetele robotice. Lucrurile par atât de fragile atunci când le ating cu această mână și mă fac să cred că dacă le voi apăsa cătuși de puțin mai tare, atunci le voi distruge, precum petalele delicate de trandafir roșu din acea seară. Poate că nu e totuși așa cum îmi închipui eu, poate că totul se întâmplă doar în mintea mea.

    Oftez și atașez cu grijă capacul pixului, apoi împăturesc scrisoarea în două și o închid în sertarul biroului.

    Încep să am halucinații cu el – al meu fluture înduioșător. Zâmbesc tâmp, chiar dacă știu că nu e bine.

    Nu mi-e de ajuns doar să știu asta. Pentru că nu mă pot abține să nu-l scanez cu totul, în încercarea de a reține fiecare cută ușor vizibilă de pe fruntea sa. Fiecare milimetru de piele palidă a feței sale. Încă mă tem. Mi-e teamă că într-o zi mă voi trezi dintr-un somn adânc și nu voi mai fi capabilă să asociez cu nimic numele său. De asta e nevoie să îmi amintesc de el. Să nu mă descotorosesc de trecut. Holograma lui ușor arogantă mă copleșește. Cred că delirez închipuindu-mi cum suna vocea sa.

    Ajung să vorbesc cu figura stranie din cameră. Rostesc cuvinte indescifrabile, iar la câteva secunde distanță halucinația devine neclară, distorsionându-se complet și lasându-mă singură în întunericul liniștitor al camerei, cu mâna robotică întinsă în aer.

    Mă răsucesc amorțită cu fața înspre pat, pierdută în roșul sângeriu al cearșafurilor proaspăt spălate.

    Sângele său era peste tot în acea seară și îmi învăluia chipul.

    Camera e întunecată, roșie și pustie. Exact ca inima mea. Roșul era culoarea lui preferată. Sunt sigură că l-ar fi încântat să vadă schimbările pe care le-am săvârșit în cinstea sa. M-am asigurat că fiecare detaliu îmi va aduce aminte de prima noastră noapte de dragoste, iar astfel voi putea menține vie prezența sa nu doar în inima mea, ci și în fostul său dormitor.

    Mă întreb unde s-ar duce dacă ar fi o fantomă sau un spirit plutitor din spuma mării... Ar veni să mă viziteze?

    Niște bătăi exasperate în ușă, ca de cutremur, îmi distrug aria de visare, spulberându-mi astfel, unul câte unul, gândurile. Cu fiecare secundă care se scurge bătăile din ușă devin tot mai insistente, accentuându-se odată cu bătăile inimii mele și cu fiecare pas stângaci pe care îl fac în încercarea de a ajunge cât mai rapid la sursa lor.

    Când în sfârșit ajung la parter, trag aer în piept dureros și până la refuz. În clipa în care deschid ușa fără a privi pe vizor, elimin printr-o grimasă toată presiunea acumulată în plămâni.

    — Știu că mi-ai spus să îl țin departe de tine, dar...

    Tonul rușinat al vocii ei îmi face urechile să geamă nemilos.

    Persoana din fața ochilor mei își rotește timid o buclă din părul ei perfect pe după degete, privindu-mă în deprimare. După câteva secunde incomode, își îngroapă jumătate din față în finețea fularului ei și dispare ușor și grațios din raza mea de percepție, lasându-mă să-mi concentrez privirea asupra bărbatului aflat în tot acest timp în spatele figurii ei. E imobilizat în scaun cu rotile.

    Un sentiment nostalgic de dezgust mă inundă și simt că stomacul meu nu-și va mai putea controla mult dorința de a se restrânge împotriva mea. Picioarele nu vor să mă asculte și în încercarea de a le liniști, scap ochii în pământ. Dar chiar și așa, fără să vreau, mă trezesc tremurând ca un jeleu în fața inamicului, în timp ce mintea mi-o ia din nou razna, aruncând la suprafață, unul urmat de altul, momente grețoase din adolescența mea.

    Simt că am să vomit. Aici, de față cu el și de față cu ea, însoțitoarea sa cu bucle aurii. Dar nu e cazul, trebuie să mă adun. Nu mai sunt copila naivă care habar n-avea în ce se băga sau de ce mâna unui bărbat mai în vârstă decât ea se afla în pantalonii ei ponosiți și largi. Nu mai sunt nici măcar adolescenta de acum ceva ani, care se temea că va rămâne în stradă dacă va mărturisi totul. Așa că, îmi adun curajul necesar și îl acaparez într-o privire sceptică și îngrozită.

    Acest bărbat nu mai deține controlul asupra mea, îmi spun în gând, încercând să mă îmbărbătez.

    Dacă e așa... de ce tremur?

    De ce am impresia că a rămas același ticălos prefăcut pe când l-am cunoscut?

    — Putem intra...? mă întreabă frumoasa cu bucle aurii, pe un glas absolut inocent.