Ares Drivas 

    — Pleacă, Anemone! țip la ea atât de disperat, încât îmi vine greu să cred că sunetele subțiri și ascuțite provin de la mine.

    Nu ajută la nimic faptul că Anemone se obosește să-i explice situația mea, căci ochii lui Apollo sunt încătușați de o ură mistuitoare, iar pumnii îi sunt încleștați bine, atât de bine încât dă impresia că trupul său ar putea exploda în orice moment, împrăștiind odată cu rămășițele din el cantități enorme de mercur și acid.

    — Nu! Nu te las! își împletește degetele în ale mele, strângând cu putere și parcă încercând să-mi transmită și mie starea de anxietate pe care o simte.

    — La dracu, n-am să mă droghez iar, Anemone!

    Mă forțez să eliberez toată tensiunea acumulată în membre, dar nu reușesc. În încercarea de a-mi găsi echilibrul, îmi trag nervos mâna din a ei și strâmb din buze.

    Cele trei potăi ale lui Apollo privesc pătimaș scena. Zâmbete cu subînțeles își fac apariția pe fețelor lor impecabile. Liderul lor cu ochi de reptilă, însă, preferă să nu ia parte la joc, țintuindu-ne pe mine și pe Anemone – în special pe mine – cu o expresie aspră, ce cântărește cât o mie de silabe.

    — Apollo Lasko, cuvintele îi părăsesc buzele precum o șoaptă uitată. N-ai idee prin câte a trecut Ares ca să ajungă aici, ca să fie liber din nou... drogurile i-au distrus viața! Știu că nu obișnuim să vorbim la școală, însă te rog un singur lucru... nu spune nimănui despre secretul său și stai departe de el atât timp cât ai droguri în posesie.

    — Îți înțeleg disperarea... săvârșește o pauză de câteva secunde, timp în care îi aruncă o ocheadă întrebătoare blondei mele.

    Anemone se apropie cu pași mici de el, iar eu nu știu dacă să o las în dreptul ariei ochilor săi sticloși – în condiția jalnică în care se află – sau dacă să-mi consum până și ultimul strop de energie și să o îmbrâncesc departe de otrava verde și topită care se scurge din aceștia.

    — Anemone, îi sare în ajutor drogatului atrăgător, spunându-și numele.

    — Înțeleg că ești disperată, Anemone, reformulează el. Dar greutățile prin care a trecut el n-au legătură cu mine, așa că păstrează-ți mizeriile de rugăminți pentru cineva cu adevărat interesat.

    — Te rog! lacrimile îi părăsesc colțurile ochilor de-o întunecime nocturnă, iar eu nu mă pot abține și o întorc cu fața la mine, ștergându-i-le blând cu degetul mare.

    Văzând-o în ce hal se află, ceva se rupe în mine. Uneori simt că ar trebui să o prețuiesc mai mult, căci fata asta mi-a salvat viața de nenumărate ori. Alteori... simt că nu o merit și că cel mai bun lucru pe care l-aș putea face pentru ea este să rup legătura pe care o avem și să dispar din viața ei.

    — N-are niciun sens să te arăți slabă în fața mea, își strecoară adolescentul euforic ambele mâini în buzunare, și adoptă o expresie plictisită.

    — Ești un nemernic! scuip brutal cuvintele și mă felicit în sinea mea pentru că dacă nu aș fi făcut-o, probabil că vibrațiile m-ar fi ars pe limbă.

    — Nu știi să cedezi, nu-i așa?

    Mă interoghează cu pupilele injectate și se apropie de noi doi cu pași stângaci, clătinându-se ușor și surâzând cu poftă.

    Apollo arată precum o marionetă controlată de plăceri efemere și am impresia că în ochii săi de un verde intens și fantezist pot vedea o versiune mai veche de a mea – o versiune de a mea mutilată de aceleași dorințe trufașe și interzise ca ale sale.

    — Realizezi că reputația ta se află în mâinile mele, iar dacă îmi dau drumul la gură mâine, la școală, rămâi fără ea? se apropie câțiva pași, iar eu nu mă clintesc din locul în care mă aflu.

    Singurul lucru la care mă pot gândi în momentul ăsta e siguranța Anemonei.

    O apuc de ambele încheieturi, ignorând felul în care mâinile îi trosnesc anevoios. Aceasta icnește în dezacord, arzându-mi retina cu chipul ei surprins.

    — Dacă nu pleci în clipa asta, mă jur că vei muri din mâna mea! mă răstesc la ea și chiar dacă încerc să îmi limpezesc gândurile, nu reușesc.

    — Ares... vocea ei de privighetoare pare că urmează să se sfărâme în mii și mii de cioburi îndurerate.

    — Voi fi bine, mă silesc eu să o liniștesc. Și nu voi consuma nimic, îi zâmbesc mai puțin crispat, încercând să o asigur că poate avea încredere în mine – măcar în privința asta.

    Dă să spună ceva, însă cade de îndată pe gânduri și nu apucă să-mi mai vorbească.

    — Știu că ești îngrijorată pentru mine, însă mai știu și ce trebuie să fac, îi frec cu grijă încheietura mâinii drepte și abia acum observ că e învinețită.

    — Îi vei plăti?

    Întorc capul în spate și mă asigur că nici Apollo, nici prietenii săi, nu sunt atenți la gesturile mele și că eu și iubita mea suntem îndeajuns de departe pentru ca intrușii să nu ne perceapă discuția.

    — Du-te acasă! Imediat ce o voi scoate la capăt cu tembelii ăștia... voi veni și eu, îi șoptesc la câțiva centimetri de lobul urechii ei.

    Îmi lipsesc degetul arătător de buzele ei apetisante și întredeschise, făcându-i astfel semn să nu scoată niciun sunet. Mă abțin să nu-i devorez dulceața gurii. Frumoasa cu buclele aurii îmi înțelege mesajul silențios și dă spre retragere. Pe măsură ce se îndepărtează mai mult de mine, gesticulez din mâini, încurajând-o să nu se oprească. Fac asta până ce trupul minion i se preschimbă într-un punct de cenușă cu detaliile imposibil de descris.

    După ce dispare complet din raza mea vizuală, scot cardul meu sofisticat din buzunar, încercând apoi să-mi focalizez privirea pe liniile lui strălucitoare.

    — Îl vedeți? flutur cardul ca pe un obiect valoros abia scos la licitație. Toți banii de pe el sunt ai voștri, și vă asigur că nu sunt puțini.

    După rânjetele satisfăcute, îmi dau seama că am reușit să-i corup pe prietenii săi, dar nu și pe Apollo. Poziția sa e robustă și dreaptă, asemenea unui stejar bătrân, mândru.

    Efectele drogului s-au mai estompat și nu pot decât să mă bucur. Cu siguranță ar fi fost mult mai dificil dacă ar fi trebuit să negociez cu euforia din el, mai ales că după ce s-ar fi trezit din tranșa plăcerii, cel mai probabil ar fi uitat discuția noastră.

    — Ai de gând să-mi plătești discreția? mă interoghează el pe un grai scăldat în batjocură.

    — O spui de parcă tu nu te-ai drogat niciodată! izbucnesc, chiar dacă știu că asta mi-ar putea aduce și mai multe probleme.

    — Noi ne mulțumim cu banii tăi, din spatele adolescentului cu ochi de șarpe se aud vocile mascotelor ce bănuiesc că se târăsc zilnic după el.

    Îmi umezesc buzele, și pentru prima dată în viață nu știu ce dracului ar trebui să mai spun.

    — Apollo... nu am conștientizat până acum cât de străin sună numele său de sub buzele mele.

    Poate că n-ar trebui să mai fac abuz de numele său.

    — Orice sumă vrei, spune-mi, încerc să-l ispitesc, însă chipul său emană autoritate și stăpânire de sine – în ciuda faptul că e fumat –, ceea ce face să fie imposibilă abilitatea mea de a negocia cu el.

    Îmi concentrez privirea asupra adidașilor săi de firmă și observ mult prea târziu mâna ce îmi străpunge gulerul tricoului negru.

    — Nu-ți mai aminteşti, nenorocitule? Ziua în care ne-am cunoscut. Acea zi în care m-ai umilit de față cu acea cățea infectă. Am promis că te voi distruge, iar asta e șansa mea! Crezi că o sumă colosală de bani mi-ar putea estompa ura alimentată de tine, ce-mi curge prin vene pentru cățeaua aia? ironia zeflemitoare mult prea evidentă din tonul său mă împroașcă cu firicele minuscule de salivă.

    Oamenii cred că e atât de ușor să urăști? Chiar nu le pot înțelege inhibițiile.

    — O urăști într-adevăr pe tipa aia arțăgoasă? dau voie unui surâs meschin să-mi părăsească colțurile buzelor, căci numai eu știu de cât timp mă abțin să-l ascund. Nici măcar ura nu se poate lipi de tine, jegosule, îmi înfig unghiile în pumnul său, acaparându-i întregul braț, până ce strânsoarea i estompează, iar eu mă eliberez.

    — Cine dracului te crezi? un urlet necăjit îi eliberează străfundurile, iar după privirea sa glacială realizez că am atins un punct sensibil.

    Pumnul i se mișcă în toate direcțiile și dă să mă nimerească în stomac, însă reușesc să-i opresc lovitura cu palma.

    E nebun. Domnișoara arțăgoasă e sursa nebuniei sale.

    Pentru că, domnișoara arțăgoasă, e punctul său slab.

    — Tu chiar o urăști, conștientizez mai mult pentru mine.

    — Distruge-o.

    Nu reușesc să înțeleg ce tocmai a spus. Silabele cuvântului proaspăt rostit de Apollo îmi joacă prin fața ochilor și sunt învăluite într-o neclaritate miopică, aruncându-mă într-o confuzie totală.

    — Distruge cățeaua aia.

    Vorbele sale acide încep să prindă într-un final un contur în mintea mea, la fel și tonalitatea lui încărcată de mister. Întunericul verde din ochii săi este pătat de o strălucire ciudată, una pe care n-am mai văzut-o până acum la el – nici măcar atunci când voia să mă lovească.

    — Ai două luni la dispoziție, numărătoarea începe de mâine. În acest interval, ești obligat să petreci timp cu cățeaua aia împielițată. Calitatea timpului petrecut alături de ea îți va decide soarta.

    Nu înțeleg la ce naiba se referă!

    — Vreau ca tu să o amăgești, Ares.

    Felul în care îmi rostește numele îmi paralizează trupul. Emoția din glasul său e convingătoare, în ciuda faptului că își păstrează tenta de furie.

    — Fă-o să se îndrăgostească de tine.

    Ce?

    — Trage-i-o puternic. La sfârșitul partidei... fotografiaz-o goală. Pozele mi le vei trimite mie, iar eu voi face în așa fel încât tot liceul să le vadă. Dacă vei face totul așa cum trebuie, nu voi spune nimănui despre aventura ta cu drogurile.

    Simt că pământul îmi fuge de sub picioare. Mintea îmi e goală și umplută de vid. Poate că dacă ne-am fi aflat într-o altă circumstanță, atunci aș fi reușit să gestionez cumva situația asta. Dacă nu ar fi fost vorba de sentimentele cuiva în joc. Doar poate, căci nu sunt sigur în totalitate de cum ar fi degenerat lucrurile. Singurul obiectiv lucid în momentul acesta este că deși aș avea multe să-i spun acestui golan, mușchiul limbii îmi tremură, ucigând posibilitatea de a rosti ceva coerent. După câteva secunde agonizante în care niciunul din nou nu a spus nimic, îmi adun curajul și decid să-i vorbesc.

    — De ce? șoptesc absent de realitate și chinuindu-mă să ignor senzația de frig care-mi frânge spinarea.

    — Asta nu te privește pe tine, îmi zâmbește amar, mult prea dizgrațios pentru retina mea. Spune, afișează o tentă interogativă, accepți?

    Să accept?

    Le-am promis Anemonei și alor mei că nu voi pomeni niciodată despre trecutul meu și că odată ce voi fi curățat de toate substanțele toxice din interiorul meu, îl voi arunca uitării. Le-am promis că îl voi închide într-o cutie muzicală, pe care o voi încuia cu o cheiță, iar cheița o voi arunca în adâncurile necunoscute ale oceanului meu mintal.

    Dar, domnișoara arțăgoasă este...

    Nu, ea nu poate fi cine cred eu e.

    Doar pentru că ambele au heterocromie, nu înseamnă că sunt una și aceeași ființă.

    — Ești atât de egoist încât să vrei să te salvezi? continuă adolescentul din fața mea să mă provoace.

    Sunt atât de egoist încât să-mi doresc să trăiesc într-o lume departe de trecutul meu?

    — Accept, mă încumet să-i răspund.

                             * * *

    Sunt un laș!

    Sunt un ratat!

    Nu sunt un cuceritor incurabil. Nu sunt cel mai popular sau iubit băiat din liceu. Nu sunt acel tip îndrăzneț, care posedă un portofoliu infinit de aventuri cu fete ale căror nume obișnuiește să le încurce între ele. Habar n-am cum să fac o fată să se atașeze de mine...

    Domnișoară arțăgoasă, dacă ți-aș spune că n-am de ales, atunci m-ai lăsa să te amăgesc?

    Nu sunt prințul tău pe cal alb, nu sunt nici măcar omul dispus să-ți fie alături la nesfârșit. Sunt doar o umbră întunecată care tânjește spre a te folosi.

    Crezi că... merit să trăiesc?

    — Este în regulă dacă nu vrei să-mi spui. Cred că nici eu nu sunt acel gen de persoană dispusă să scoată informațiile cu cleștele, mi se adresează ea nevinovat, iar simplitatea cu care o face îmi golește stomacul, făcându-l să se chircească ușor.

    Nu spun nimic. Nu cred există ceva demn de a fi spus într-un astfel de moment. Deocamdată, cred că sonoritatea ei este de ajuns.

    Ea este de ajuns.

    Îmi place liniștea pe care Hermione mi-o oferă. Aș minți dacă aș susține că Anemone îmi permite un asemenea lux. De obicei e tot timpul cu gura pe mine, fiind ferm convinsă că liniștea e oribilă și plictisitoare.

    Pentru unii oameni poate că liniștea chiar e oribilă, dar nu și pentru mine. Pentru mine, liniștea e o melodie. Nu e nici pe departe la fel de tăcută cum și-o imaginează oamenii. Liniștea are un glas aparte, blând și încărcat de miere. Trebuie doar să vrei să o asculți.

    Liniștea poate fi muza tuturor răspunsurilor noastre, dacă ne încumetăm să o ascultăm și dacă îi lăsăm simplitatea tragică să ne îmbrățișeze sufletul.

    — Hera? rostește domnișoara arțăgoasă cu părul în nuanța cafelei amăruie, având buzele țuguiate într-o linie fină, dar alungită.

    Îi urmăresc privirea și ajung la sursa confuziei ei. Telefonul îmi vibrează sub mirosul cristalin și euforic al mării, care mi-a îmbătat simțurile încă din primele secunde de când am pătruns spre acest paradis. Pe ecranul acestuia se pot vedea clar literele încurcate de un font dificil, ce alcătuiesc un nume atât de familiar mie și totuși, atât de straniu.

    — O clipă... murmur jenat și răspund la telefon.

    — Ares, unde ești? prin difuzor răsună vocea îngrijorată a unei femei, ce mă face să-mi încordez maxilarul. Tatăl tău a fost sunat de directorul liceului și i s-a comunicat că nu ai fost nici astăzi la liceu, nici ieri.

    Al nabii de boșorog!

    — Sper că nu umbli din nou după... nu reușește să își termine propoziția, căci tonul meu tăios îi împietrește gândurile.

    — Nu umblu după nimic, Hera! aproape că mă răstesc la ea, dar reușesc să-mi amintesc în ultima fracțiune că nu am venit singur pe plajă.

    Hermione îmi aruncă o ocheadă compătimitoare, chiar nedumerită, dar blândă, pe sub fâșiile ei lungi și groase de gene, lucru care mă ajută să mă relaxez puțin.

    — Știi bine că obișnuiesc să-mi fac griji pentru tine când nu ești acasă!

    — Du-te dracului! răcnesc deodată, cuvintele scăpându-mi printre degete, și mă înjur în gând pentru propria scăpare.

    Strâng telefonul la ureche până ce degetele încep să mă doară și sunt sigur că mi s-au și albit, de la atâta presiune exercitată asupra lor.

    — Nu te preface că îți pasă, bine?

    Dacă nu aș fi avut ani întregi de exercițiu în spate, poate că ăsta ar fi fost unul din acele momente în care mi-aș fi dorit să plâng, să mă înec în lacrimi. Dacă nu aș fi fost atât de defect, poate că aș fi făcut-o, însă golul pe care îl simt în interior de fiecare dată când am senzația că voi ceda nu mă lasă să o fac.

    Cred că sunt momente în viața fiecărui om când suferința pur și simplu nu mai are putere asupra lui. Și nu pentru că viața îi e lipsită de griji, ci pentru că a suferit mult prea mult – atât de mult încât nici măcar durerea nu-l mai poate atinge.

    Pentru unii oameni suferința înseamnă confuzie și indiferență. Asta ar explica incapacitatea de a mai vărsa lacrimi după o lungă perioadă de tristețe.

    — Ești în regulă? bruneta de lângă mine mă analizează suspicioasă pe sub ochiul ei ciocolatiu descoperit.

    — Da, sunt bine, închei apelul și îmi îndes telefonul în buzunar. Ți se pare că nu sunt?

    — Nu, doar că... felul în care i-ai vorbit mamei tale a fost cam dubios, aproape că șoptește ultimul cuvânt, îndeajuns de clar încât să o pot auzi.

    — Eu nu prea cred asta, mă silesc să schițez un zâmbet forțat.

    — De ce ai părul alb? schimbă aceasta subiectul.

    Mă cercetează emotiv, dar curioasă, în timp ce tonalitate îi urcă cu o notă mai sus, făcând-o să sune mai destinsă. Mă bucur că domnișoara arțăgoasă a înțeles mesajul tăcerii mele. Chiar nu sunt dispus să vorbesc despre cei care se autoproclamă drept familia mea.

    Dau să mă ridic, căci apropierea asta mi se pare mult prea exagerată și mă alarmează, însă degetele moi ce mi se agață ca o rugăminte surdă de materialul hanoracului meu mirositor a parfum tare, bărbătesc, mă fac să mă opresc și să-mi doresc într-un mod ciudat și sumbru să fi purtat un tricou în această clipă pentru a-i simți atingerea electrizantă. Însă, chiar și prin materialul ăsta, pielea ei mă curentează. Mă așez înapoi, în fața mării fumegătoare și spumoase, ca un câine ascultător stăpânului său.

    — Primă oară când mi-am decolorat părul aveam paisprezece ani, încep eu să-i povestesc. Am făcut-o acasă. În scurt timp am observat că părul meu își pierduse din profunzime, era aspru și ușor spălăcit, așa că m-am programat la un salon de fițe. De atunci îmi albesc părul doar acolo, îi rânjesc larg, cu dantura la vedere, vrând cumva s-o intimidez.

    — Sigur nu ești pe invers? sâsâie adolescenta brunetă, și se încordează nedumerită.

    — Ce te face să crezi asta? pufnesc evaziv.

    — Doar fetele se vopsesc la salon... bolborosește provocator, iar eu mi-aș dori enorm să-mi pot uni ochii cu ai ei chiar acum.

    — Tâmpito! rostesc învăluit într-un praf de amuzament sincer. Oricine poate merge la salon, mai ales când are și o grămadă de bani...

    — Lăudărosule! își strânge degetele subțiri și lungi într-un pumn firav și mă lovește în umăr, prietenos.

    Bănuiesc că m-aș putea obișnui cu atitudinea ei mereu pusă pe răzbunare. E înfumurată, dar e comică și nu e de nasul meu. Eu sunt unicul fiu al unui proprietar înstărit de lanțuri de bănci. Sunt un ciudat cu părul alb și cu un bagaj infinit de visuri nerealiste în spate. Ea este o persoană obișnuită – problematică și arogantă ce-i drept – , dar care pare cât de cât mai stabilă emoțional decât mine. Drumurile noastre întotdeauna vor fi reprezentate de două linii paralele, fără vreun punct comun și care nu se vor intersecta niciodată.

    Așa că Hermione, poate că într-o altă viață am fi rămas prieteni pentru o eternitate.

    — Ai vrea să auzi o poveste? mă adresez aerian, fremătându-mi pumnii în nisipul călduț și fin, precum catifeaua.

    Neputând să mă mai abțin, mă uit la ea.

    — Nu-mi plac poveștile, clatină din cap în dezacord, strâmbându-se într-un mod adorabil la mine și cuprinzându-și corpul de model în brațele ei fragile și slabe.

    — De ce? mă prefac dezamăgit de negația ei.

    — Poveștile sunt niște rahaturi ordinare care n-au pic de realism în ele, denotă caustic și-și dă ochii peste cap, făcându-mi tâmplele să zvâcnească iritant. Doar un copil ar pune botul la ele!

    Strânge din buze și se încruntă ușor, ceea îi împânzește fruntea albă în mici cute discrete. Mâna ei slabă și palidă îi coboară pe lângă trup, apucând nisipul de sub noi și întemnițându-i finețea într-un pumn frivol. Particule aurii se scurg printre crăpăturile degetelor ei subțiri, în timp ce o mare parte din masa acestuia pare că-i satisface simțul tactil. Își închide ochii mărgelați, privind către o țintă necunoscută. E sublim să urmăresc cum expresia i se îndulcește semnificativ, pe măsură ce-și încleștează mai strâns articulațiile în jurul bucății de natură care e doar a ei în fracțiunea asta.

    Fără a sta prea mult timp pe gânduri, o copiez, săvârșind aceeași acțiune care îi bucură sufletul. Îmi înfig ambii pumni în nisip, înșfăcând precum un excavator cât de mult praf de aur încape în strânsoarea membrelor mele superioare. Un pumn mi-l trec pe lângă nas, adulmecând mireasma încinsă a soarelui cu iz de apă și sare, după care îmi deschid năucitor pumnii, lăsând nisipul să-mi purifice hainele negre și o parte din conștiință.

    S-ar putea să mă înșel, dar domnișoara arțăgoasă pare o persoană mult mai profundă decât dă impresia că este. Scăldându-mi pupilele lipsite de emoție în privirea întunecată a ochiului ei ciocolatiu, mă face să cred că nu e deloc ceea ce pare a fi. Nu este chiar atât de inabordabilă pe cât pare, nici genul acela de fată rea sau tupeistă.

    Hermione e doar... un suflet neînțeles.

    Și distrus.

    — Mie îmi plac poveștile, mă chinui să ies din tranșa hipnozei ei și-mi îmblânzesc puțin glasul, adoptând o notă mai docilă.

    — Tu ești un ciudat! îmi întoarce ea vorbele, dominată de o dorință inexplicabilă de a se certa cu mine.

    — Îți place ciocolata? o întreb cu o urmă de speranță scursă printre buze.

    — Nu! îmi răspunde dur și răspicat, fără a clipi.

    — Pe bune? scot un geamăt înfundat, nevenindu-mi să cred ce tocmai am auzit ieșind de sub dinții ei strâmbi.

    Nu există fată căreia să nu-i placă ciocolata!

    — Da, o urăsc! îmi mârâie adânc, exact ca un pechinez.

    — A fost odată un tip ciudat... mă trezesc vorbindu-i dintr-un motiv pe care nici măcar eu nu-l cunosc.

    Următorul lucru pe care îl face este să schițeze un zâmbet discret și aproape insesizabil.

    — Nu aud nimic! se răstește adolescenta la mine, apăsându-și palmele de urechi și fredonând ritmul unei melodii.

    E atât de problematică!

    Și eu care credeam despre ea că are cu un gram mai multă maturitate decât am eu... M-am cam înșelat în privința acestei înțepate teribil de înțelegătoare, iar asta nu poate decât să mă facă zâmbesc jalnic de vesel și mai expresiv, ca un idiot.

    Piciorul drept îmi lenevește îndoit în nisip, încercând parcă să sape de-a lungul acestuia în speranța că dincolo de tot ceea ce oamenii văd zilnic și consideră banal, se ascunde o comoară mai valoroasă chiar și decât nemurirea, un elixir viu al euforiei.

    Îmi ia ceva timp să conștientizez ceea ce corpul meu încearcă să-mi comunice prin al său mod de a vibra ciudat, aflat sub un fior cald și trufaș de adrenalină combinată cu teamă. Mă las condus de un impuls copleșitor, simțindu-mă aproape drogat atunci când șoldurile mi se lipesc de coapsele ei calde, strânse, parcă intenționat. Palmele îmi zăbovesc câteva secunde pe umerii ei subțiri, sculptați din cel mai firav porțelan pe care l-am atins vreodată. Corpul ei e precum o frunză în bătaia vântului. E atât de fragilă încât mă sperie și mă face să cred că dacă voi insista cu o atingere mai brută, o voi sfărâma, iar tot ce va mai rămâne din existența ei vor fi doar niște cioburi unse cu plumb, în miros de scorțișoară.

    Hermione se uită la mine străpungător pe sub șuvițele ce îi acoperă atât ochiul de un albastru senin și maritim, cât și jumătate din față vânătă din pricina a naiba știe ce. Pupila ochiului ciocolatiu abia de o pot observa, din cauza întunericului din jurul ei, iar mărimea crescută a acesteia îmi atrage atenția. Cu mișcări blânde urc de la umeri la gât, atingându-i-l și înclinând din cap exact ca și fostul meu papagal, la contactul cu pielea ei. Urc mai sus și ajung la bărbia ușor alungită, precum dosul unei inimi. Îi tranșez conturul cu degetul mare al mâinii drepte, timp în care respirația ei grăbită și suspicioasă îmi blochează câteva dintre celelalte simțuri ale mele, accentuându-l pe cel conceput pentru atingeri.

    Refuz să-i ating buzele sau orice altceva care ar putea da impresia de ofensator. Mă năpustesc mai repede decât mi-aș fi putut închipui asupra palmelor ei, încă apăsate pe urechi, și le trag în jos, lăsându-i urechile să respire. După ce îi așez mâinile în poală, îmi lipesc buzele de aerul ușor răcoros dintre noi și îi șoptesc în dreptul orificiului urechii prima mea rugăminte pentru ea.

    Ba nu, asta nu-i prima mea rugăminte către ea...

    — Chiar dacă nu-ți plac poveștile, fă un efort și ascultă-mă, Hermione, îi suflu aer cald în ureche, imediat ce termin de rostit ultimul cuvânt.

    Nu aștept să-mi răspundă, așa că mă îndepărtez câțiva centimetri, îndeajuns de departe încât să nu ne mai atingem trupurile, dar astfel încât să-i pot auzi suspinele sacadate, surprinse.

    — Tipul ciudat se simțea singur în cercul propriei sale familii, dar își iubea nespus mama. Într-o zi furtunoasă de la mijlocul lunii august, mama lui i-a arătat care sunt cele mai profunde cuvinte și care e cel mai profund sentiment capabil de a înnebuni mințile umane. Tot ea, a fost cea care l-a învățat că într-un final, orice legătură se dezintegrează, ajungând la apogeul în care ura dizolvă orice altă emoție.

    Mă ridic în picioare, iar domnișoara arțăgoasă nu se mai obosește să mă apuce de hanorac, dorindu-și să rămân lângă ea. În schimb, ochii ei par că-mi analizează cu atenție fiecare mișcare, fiecare clipire indiferentă, fiecare mușchi al tâmplei ce îl simt explodând înăuntrul meu. O rafală de vânt violentă și complet neașteptată îi curăță chipul, lăsându-l lipsit pentru câteva secunde de firele de păr rebele. Privirea îi e scăldată într-un sentiment pe care nu reușesc să-l recunosc, străin ei – asemănător compasiunii.

    Sufletul mi-e străpuns de un țăruș invizibil, iar stomacul mi se întoarce pe toate părțile atunci picăturile de ploaie se contopesc cu lacrimile ei, devenind una și aceeași substanță. Acum chipul îi pare scăldat în umezeală sărată, deși e evident că este învăluit în apă de ploaie. Mi-e greu să cred că am văzut-o plângând, dar sunt sigur că pentru câteva fracțiuni aparent însemnate de secunde, câteva lacrimi i s-a rostogolit în jos, înconjurându-i și spărgându-i scutul de aroganță înainte să înceapă să plouă.

    — Cumva... plângi? picuri reci cad din părul meu, scurgându-se pe obraji și făcând-mă să adopt același aspect plâns ca al el, în timp ce glasul mi-e șoptit și spart pe jumătate.

    — Tipule cu ochi de gheață, nu, Ares... strânge din nasul înfundat și înghite de câteva ori, iar eu îmi dau seama că nu au fost vorba doar de câteva lacrimi, ci de un plâns real.

    Tu... ai empatizat cu mine, din nou?

    — Tu ești ciudatul din poveste? mă apucă de îmbrăcăminte, îngropându-și unghiile în material pentru a se sprijini de mine și pentru a se ridica și ea.

    Hermione e frumoasă, dar nu e frumoasă. E imperfectă, dar e perfectă, iar eu sunt prins într-o confuzie totală și dulceagă.

    — Proasto! Nu e povestea mea, îi zâmbesc și îi trec mâna prin părul răvășit și ciufulit de vânt.

    Dintr-un anume motiv necunoscut mie, atingerea mea cât se poate de inofensivă o face să trepideze înspăimântată. Cu un un braț susținut de aer mă lovește deranjant în piept, făcându-mă să-mi retrag mâna din părul ei de culoarea cafelei. Se distanțează câțiva centimetri de mine, presându-și buzele și ochind apăsat în pustietate, de parcă ochii ei ar putea distinge demoni plutitori pe care eu nu-i pot observa.

    — Să... nu mai faci asta... niciodată...

    Îmi vorbește bâlbâit, în timp ce vocea îi tremură, spărgându-se în atomi ascuțiți care ajung la timpanele mele, rănindu-le. Nu-mi place să o văd atât de distanțată de realitate, ca și cum ar trăi chiar acum un coșmar nocturn într-o formă intensă și devastatoare. Ajung la concluzia că nu ar trebui să o întreb ce-i cu ea, căci astfel aș putea să o fac să-și amintească anumite lucruri pe care probabil că dorește cu ardoare să le poată uita.

    — Păreai foarte natural când povesteai... revine la caracterul ei predominant, lucru care mă dă complet peste cap.

    Tremura speriată în urmă cu doar câteva secunde, însă acum pare că și-a revenit pe deplin.

    — În acest caz, locul meu nu e la liceul ăsta, decid să-mi revin și eu, însă presimt că îmi va fi greu să uit de scăparea ei vulnerabilă de mai devreme. Poate reușesc cumva să mă transfer la secția de actorie.

    — Să nu îndrăznești! o surprind scrâșnind din dinți, fiind gata de o încăierare.

    — Ce-i cu atitudinea asta? o chestionez bulversat, fără a înțelege schimbările ei de personalitate.

    Încep să cred că suferă de personalitate multiplă...

    Felul brutal în care mă trage de hanorac, pironindu-mă mai aproape de ea, îmi ridică părul de pe ceafă, și de parcă asta n-ar fi fost destul, soarta decide să se mai joace puțin cu mine, eliberând un vânt puternic și rece, la fel de scurt ca ultimul.

    — Ești sclavul meu! rostește ea revoltată la mine.

    — Sunt prietenul tău, nu sclavul tău! răbufnesc mai mult nostim decât indignat de denumirea pe care ea mi-a atribuit-o. De unde dracului ai scos-o pe asta cu sclavul?

    — Tot aia înseamnă, îmi zice mai puțin impunător și cumva jucăuș.

    — Nu e același lucru, fată tâmpită!

    Chiar nu înțeleg ce încerc să-i demonstrez...

    — Ai spus că nu crezi că un băiat și o fată ar putea fi doar prieteni, îi reamintesc de discuția pe care am avut-o în prima zi de liceu.

    — Iar tu ai spus că am putea încerca! îmi întoarce ea vorba.

    Nu spun nimic, câteva secunde bune.

    — Nu plec nicăieri, Hermione, îi aranjez o șuviță de păr pe după ureche, una care aproape ce reușea să-i acopere și ochiul ciocolatiu.

    Îmi cobor mâinile la nivelul bustului, ridicând în sus de hanoracul negru și coborând puțin de blugi în jos. Gestul meu o face pe domnișoara arțăgoasă să scoată un sunet înfundat și să-și acopere ochii cu ambele mâini.

    — Ce dracu faci, zevzecule? prin crăpăturile degetelor ei îi pot surprinde expresia șocată de pe chip.

    — Vreau doar să-ți arăt ceva, nu te gândi la prostii, Hermione, îi plescăi numele, conștient de efectul pe care îl am asupra ei.

    — Îmi pot lua mâinile de la ochi?

    — Desigur! exclam amuzat de comportamentul ei.

    În momentul în care își desprinde mâinile de la ochi, scoate un alt icnet printre buzele cărnoase, clipind de mai multe ori pe secundă.

    — Cine dracu s-ar tatua pe linia boxerilor? arată cu degetul spre mine.

    — Eu! îmi lipsesc indexul de piept. Nu știi ce scrie, nu-i așa?

    — Bineînțeles că nu! se răstește la mine. Scrie cumva în... chineză?

    — Japoneză, mă încumet s-o corectez.

    — Ce scrie? își face curaj și se apropie mai mult de minte.

    Se apleacă în genunchi pentru a privi mai bine tatuajul meu și nu observă bătrânica ce ne ocolește prin ploaie, privindu-ne de-a dreptul oripilată.

    Ei bine, cred că nu vezi în fiecare zi o fată aplecată cu capul în pelvisul unui băiat.

    — Te urăsc, ridic ochii către cer.

    — Poftim? gura ei formează un cerculeț atrăgător și extrem de micuț, evidențiindu-i surprinderea ce o împânzește.

    — Scrie te urăsc.

    — De ce ți-ai tatua asemenea cuvinte? se ridică, cu mâinile împreunate în sân.

    — Noi chiar provenim din două lumi total diferite, Hermione, oftez. Pentru că ura e cel mai profund sentiment.

    De asta, noi nu putem fi prieteni. Nu în această viață.