Marți, 12 septembrie, 2023 

    Ares Drivas

    Chibi e papagalița nimfă pe care am primit-o cadou de la mama, cu ocazia aniversării mele de șase ani. Pe vremea aceea era doar un ghemotoc de piele hidos și fără pene. Îmi era teamă de ea și îmi amintesc foarte bine cu am rugat-o pe mama să nu o lase în cameră cu mine. Mama nu mi-a băgat în seamă ordinul și mi-a trecut mâna prin păr jucăuș. Mi-a spus că nu am de ce să mă tem, căci Chibi nu mi-ar putea face vreun rău și că urâțenia ei e doar de fațadă.

    Obișnuia de multe ori să îmi spună că oamenii se schimbă și că nu ar trebui să încerc să îi opresc, pentru că dacă cineva vrea o schimbare o va atinge indiferent de ce vor crede ceilalți. Poate că era o idee eronată faptul că compara oamenii cu păsările și la momentul acela nu mi-am dat seama la ce se referea.

    A trecut ceva timp, iar eu m-am schimbat și odată cu mine, și Chibi. Devenise o papagaliță chipeșă, cu obrajii îmbujorați și cu o coadă mare și stufoasă. Eu și Chibi am fost de nedespărțit în copilărie. Îmi plăcea să îi povestesc dramele mele și cel mai mult adoram la ea faptul că nu-mi spunea nimic. Doar mă privea atentă, înclindu-și ușor capul și încercând să mă înțeleagă, cu toate că era în zadar.

    Asemenea acelor dăți, gingașa mea cu ochii negri și rotunzi, ca două mărgele sclipitoare și cu obrajii pictați în roșu, mă privește în confuzie. Felul în care îi slăbesc deschizătoarea ușiței de la colivie și o rup, o umple de surprindere. E prima dată când fac asta.

    — Haide, Chibi, îi spun calm, în timp ce țin ușița deschisă și mă străduiesc să îi zâmbesc cu toate că mă simt cuprins de un val deprimant.

    Nu înțelege de ce fac asta. Nici măcar nu se clintește din locul în care se află, iar ghearele îi rămân strânse de leagănul micuț.

    — Chibi, să știi că nici eu nu înțeleg ce dracu se întâmplă cu mine. Vreau doar... mă opresc, de fapt, nu știu ce vreau.

    O apuc cu grijă în palmă și o scot din colivie, asigurându-mă că nu o strâng prea tare și că nu îi provoc disconfort. Nu mă mușcă, nici măcar nu se obosește să se zbată. Știu că nu ar face-o vreodată, doar o cunosc de când era un pui hidos! Nu a avut o altă companie în afară de mine și oarecum mă simt ușurat că nu m-a uitat. Am lipsit doi ani, dar se pare că ea încă își mai amintește de mine.

    — Ai încredere în mine, fetițo?

    Gângurește ceva indescifrabil, iar cutele formate de acum câteva secunde pe fruntea mea se risipesc. Mă duc la geam și îl deschid, purtând-o în continuare în palmă. În clipa în care îmi deschid ambele palme, aripile i se arcuiesc și se întăresc, iar poziția corpului îi coboară ușor.

    Închid ochii. Nu vrea să o văd făcând asta, cu toate că știu că e cel mai bun lucru pe care l-aș putea face pentru ea, în semn de mulțumire pentru că mi-a fost alături atâția ani.

    Îmi deschid ochii după câteva secunde agonizante. Palma mea goală se cutremură în lipsa penajului ei călduros, în ciuda faptului că sunt douăzeci și cinci de grade afară.
Arunc o privire în cameră și constat dezamăgit, dar deloc surprins, că Chibi e de negăsit.

    Mă întreb... care a fost ultima ei expresie înainte să dispară și să devină una cu cerul?

    — Libertatea, murmur amar, în timp ce îmi odihnesc vârfurile degetelor de colivia care în urmă cu doar câteva secunde adăpostea un suflet nevinovat.

    Cu toții ne-o dorim și încercăm să luptăm pentru ea. Tânjim să fim independenți, să călătorim până în cele mai nedescoperite și pline de faună colțuri ale lumii.

    Visăm la un job bine plătit și relaxant, pentru care să dăm tot e mai bun din noi – pasiune și plăcere – , iar astfel, să nu mai asociem munca cu o mașină ucigătoare de timp și energie. Vrem să facem lucruri mărețe, să atingem stelele și să dăm culoare și strălucire constelațiilor cu vârfurile degetelor. Vrem să scriem numele persoanei iubite pe o hârtie, să o îndesăm mototolită în orificiul unei sticle strâmte de șampanie – a cărui miros de căpșuni să persiste până la destinație – și să o aruncăm în mare, pentru ca mai apoi să ne rugăm ca acea sticlă să ajungă la persoana la care ne stă gândul.

    Cândva, obișnuiam să-mi închipui vag că libertatea e atunci când reușim să atingem ce ne-am dorit dintotdeauna să avem. Că e atunci când devenim istorie în inimile celor care ne cunosc.

    Dar... cum puteam oare să știu ce e libertatea dacă niciodată nu am bănuit măcar, cum se simte ea?

    Poate că libertatea era mai aproape de mine decât aș fi crezut că era. Poate că libertatea era ascunsă în lucrurile simple, dar frumoase ale vieții – acele lucruri care reușeau să-mi sădească în interior emoții complexe și imposibil de explicat.

    Vreau să cred că libertatea pentru un adolescent bolnav e atunci când reușește să se ridice din pat pe propriile picioare pe jumătate adormit.

    Vreau să cred că libertatea unui scriitor dedicat e atunci când ajunge acasă după o zi plictisitoare, pierdută la birou și – deși extenuat și cu ochii mijiți – , după un duș, în loc să adoarmă, se trântește pe canapea cu o cană de cafea și cu laptopul în poală, bucurându-se ore-n șir de pasiunea sa.

    Și... libertatea mea cum ar trebui să fie?

    Presupun că libertatea fiecărui om simplu, dar complicat, e atunci când deși are toate posibilitățile să fugă, nu o face. Pentru că nu vrea. Pentru că adoră locul în care trăiește. Pentru că adoră felul în care oamenii din jurul său îi implementează ideea cum că poate fi cine vrea să fie și că indiferent de timp ei vor fi acolo pentru el.

    Eu sunt un om simplu, dar complicat. De altfel, cu toții suntem oameni simpli, dar complicați.

    Ceva îmi spune că, într-o viață anterioară, am fost pe deplin liber.

    — Ares, coboară la masă! vocea groasă a tatei îmi face buzele să se arcuiască într-o expresie strâmbă și iritată.

    — Nu mănânc! strig din camera mea, îndeajuns de tare încât să mă fac auzit până la parter.

    — Ba mănânci, Hera s-a străduit să prepare micul dejun pentru toată familia! strigă de la parter, pe un ton plin de mustrare.

    — Nu-mi pasă... bolborosesc doar pentru mine.

    Apuc cu dezgust toarta ghiozdanului și mi-l arunc în spate plescăind înjurături la adresa familiei mele.

    Urăsc prefăcătoria lui. Tata abia de s-a interesat de starea mea psihică în toți anii vieții mele, iar acum, la doi ani distanță, are impresia că poate șterge cu buretele toată furia acumulată înăuntrul meu.

    Mi se face scârbă doar când mă gândesc la ideea de a sta la aceeași masă cu drăcoaica aia despuiată!

    Cobor scările în grabă, sărindu-le pe ultimele patru. Mă străduiesc să trec neobservat prin holul din fața bucătăriei, însă râsetele înfundate ale Herei îmi atrag atenție.

    — Se poate mânca în liniște acolo? îmi încrucișez brațele la piept, privind urât persoana de la care provine râsetul.

    — Ares, mă bucur că ai venit! exclamă ea pe un ton binedispus.

    Hera se apropie de mine cu pași calculați, de parcă aș fi cine știe ce monstruozitate scăpată din laboratorul secret al guvernului. Poartă un șorț de bucătărie peste ținuta formală, iar buclele ciocolatii făcute recent cu ondulatorul îi atârnă armonios, trecându-i subit de claviculă. Poartă un ruj roșu strident și pantofi cu toc, ceea ce o face să ajungă aproape la același nivel cu al meu. Poate că dacă ar fi avut câțiva centimetri în plus la înălțimea ei naturală, atunci ar fi reușit să mă depășească purtând platformele alea imense în picioare.

    Dă să mă cuprindă într-o îmbrățișare, dar eu mă feresc de brațele ei ca de sodă caustică. Aceasta nu renunță la ideea de a mă atinge și își întinde mâna scurtă în direcția mea, iar eu, mânat de un impuls necunoscut, o lovesc puternic peste antebraț.

    — La dracu, am zis că nu vreau nimic de la tine, femeie! mă răstesc la ea, simțindu-mi tâmplele zvâcnind de furie.

    — Nu ai dreptul să vorbești așa cu mama ta, Ares, vocea șoptită a tatei îmi înfige un țăruș imaginar în gât.

    Nici măcar nu s-a obosit să își întoarcă capul în direcția mea. Poziția sa pe scaun e teribil de dreaptă, iar buzele îi sunt lipite de ceașca din porțelan umplută până la refuz de conținutul ispititor și amărui al cafelei. Mirosul boabelor recent măcinate în râjniță mă fac să înghit în sec.

    Doamne, cât aș da să beau și eu cafea! E un drog al naibii de savuros!

    — Nu fi obraznic, Ares! Poartă-te frumos cu Hera, mă mustră el, reușind să mă trezească din tranșă.

    O fi el o gogoașă cu crustă de portocală, însă asta nu mă face să mă simt mai puțin iritat în preajma lui.

    Nu spun nimic și mă încalț cu primii adidași pe care îi văd. Ating ușa de la intrare și dau să ies, simțindu-mă sufocat de privirile ațintite asupra mea, doar că, în secunda următoare, degetele subțiri ale Herei se odihnesc pe tricoul meu negru de firmă – care miroase atât de puternic a parfum bărbătesc, încât mă face să mă întreb de ce nu se ține de nas.

    — Ares... îmi rostește numele cu buzele țuguiate, pe un glas subțire și timid. M-am gândit că nu vei accepta să iei micul dejun alături noi, așa că ți-am pregătit un pachet pentru liceu. Sper să îți placă! îmi zâmbește plină de speranță.

    Nu-mi dau seama când anume s-a întors în bucătărie ca să-mi aducă pachetul. Ochii ei sunt căprui și strălucitori, și coboară stângaci pe lângă corpul meu. Aceasta îmi înmânează cu ambele mâini un pachet frumos ambalat și a cărui miros puternic îmi atrage atenția. Nu într-un mod bun.

    Sper doar să nu fie ceea ce cred eu că e.

    Deschid pachetul simțindu-mi palmele neajutorate și constat că bănuiala mea a fost corectă.

    — Asta... îi spun ridicând dintr-o sprânceană. E carne! mă răstesc la ea și în următoarea secundă îi trântesc dezgustat pachetul la picioare.

    — Da... e carne, rânjește forțat, încercând să își ascundă tremurul din voce.

    — Sunt vegetarian, curvo! mârâi zgomotos la chipul ei îmbrăcat în lacrimi.

    Nu-mi pasă ce crede ea despre mine. Nu-mi pasă ce crede tata despre mine. Tot ce știu e că aerul din casa asta e toxic, așa că nu stau prea mult pe gânduri și mă strecor afară. A vrut să își bată joc de mine! Mai mult ca sigur tata îi spusese de mult că sunt vegetarian. Știa asta și a plănuit până noaptea târziu un plan de a mă umili în fața tatei și a surorii mele mai mici!

    Nu e decât o femeie de năravuri ușoare care plănuiește să se bucure de averea tatei!

    Refuz să întorc capul, deoarece știu că tata e în spatele meu și că își cufundă strigătul în lavă încinsă, însultându-mă în toate felurile posibile.

    Pufnesc frustrant și mă chinui să găsesc un loc mai puțin populat de oameni spre deloc. După câteva minute în care nu am făcut nimic decât să mă învârt prin cartier, ajung la o cotitură deplorabilă și vag cunoscută. Amintirile cu ea îmi rânjesc păcătos, iar eu, ca un prost, zâmbesc nostalgic.

    Ocup dominant unica bancă din zonă, care mă duce mai mult cu gândul la o ruină murdară, în niciun caz la un loc primitiv pentru șezut. Îmi așez coatele pe genunchi și îmi scot telefonul din buzunar. O sun pe Anemone, însă ea nu-mi răspunde și în momentul de față, asta nu poate decât să mai scoată un alt mârâit înfundat de sub dinții mei scoși, apoi îndes telefonul la locul lui.

    Cred că lucrurile ar fi stat altfel dacă aș fi fost major și dacă aș fi avut certificatul de absolvire ¹ luat. M-aș fi mutat în alt oraș, departe de ai mei și de toate lucrurile nostalgice ce continuă să-mi sară fugitiv în ochi. M-aș fi înscris la o facultate de fotografie și poate, aș fi fost fericit. Gândul îmi zboară fără să vreau la gingașa mea cu obrajii permanent îmbujorați. Îmi răsucesc capul pe spate, privind micile dâre chimice lăsate de avioane pe bolta cerului senin.

    Chibi, ce gust are libertatea? E frumoasă?

    Refrenul piesei mele preferate rock ce se desfășoară fără voia mea pe după materialul blugilor mă aduce înapoi cu conștiința pe Pământ. Scot telefonul din buzunar și glisez brutal pentru a intra în apel.

    — Ce ți-a luat atâta? Te-am sunat ca disperatul! mă răstesc prin telefon la persoana de la celălalt capăt al convorbirii.

    — Abia ce am ieșit din duș și nu m-ai sunat decât o dată, idiotule!

    — Vino să mă iei, cobor vocea, simțindu-mi obrajii arzând de data asta.

    — Ce să fac? mă întreabă surprinsă.

    — Ce ai auzit, Anemone, îi răspund arțăgos. Sunt la cotitura unde ne-am cunoscut. Sunt nervos și n-am chef să merg azi la liceu...

    Nu cred că mă simt pregătit pentru reacția ei...

    — Poftim? face o pauză de câteva secunde, timp în care mi se instalează senzația de încordare. E a doua zi de liceu și tu vrei să chiulești? Din ce mi-ai povestit ieri, ai chiulit și de la deschidere! ridică glasul la mine.

    — Pe aia n-o poți numi chiulangeală, Anemone, încerc eu să mă apăr de acidul pe care îl împroașcă în mine prin difuzorul telefonului.

    — Cum adică n-a fost vorba de chiul? Tu te auzi ce spui, Ares?

    Tensiunea dintre noi începe să mă zgârie pe creier și ținând cont și de faptul că sunt nervos și umplut de otravă din vina tatei și a Herei, am impresia că voi reacționa urât. Surprinzător pentru mine și cred că și pentru Anemone, reușesc să mă controlez înainte să mă transform într-o minge de neuroni cu susul în jos.

    — Ieri... mai face o pauză, oftând. Ai întârziat la oră și ai mai și plecat de șmecher ce erai pe la jumătatea ei! continuă să mă mustre fără nicio urmă de remușcare.

    La naiba, chiar n-am chef de predicile ei ieftine! Înțeleg că nu are încă încredere deplină în mine că m-am schimbat și că își dorește să nu mai calc strâmb, dar e stresantă și se comportă de parcă ar ști totul despre mine, ceea ce... poate că știe, dar în niciun caz nu cunoaște felul în care mă simt.

    Zbuciumat.

    Confuz.

    Furios.

    Obosit psihic, nu fizic.

    — Asta pentru că directorul nu-și tratează toți elevii cu respect! răbufnesc, după o oarecare senzație amară în care cuvintele îmi strângeau limba dureros și mi-o sfărâmau. Și... la dracu, nu mai țipa... îmi distrugi timpanele, nemernico!

    Dumnezeule... modul în care am reacționat a fost atât de eronat!

    Regret mizeriile pe care i le-am spus la nervi și lucrul cel mai apăsător e faptul că nu mi le pot retrage, iar să îmi cer iertare e ultima expresie pe lista mea de lucruri pe care vreau să le spun – ținând cont că lista e infinită.

    — M-am certat cu Hera și cu tata, îi mărturisesc, încercând să mă concentrez pe faptul că îmi apăs atât de tare telefonul de ureche încât începe să mă doară.

    — N-am știut, se aude blonda ca un murmur de cealaltă parte a convorbirii.

    — N-aveai de unde să știi.

    — Pot să aflu ce s-a întâmplat? mă întreabă îngrijorată.

    Chiar nu are încredere în mine. Nu o pot compătimi.

    — Nu-ți face griji, n-au găsit droguri în camera mea sau ceva de genul, adopt un gram de amuzant la finalul tonului meu pietrificat, deși pe interior... mă lupt cu mine să nu mă las în totalitate controlat de demoni interiori. Hera a vrut să luăm micul dejun în familie. Am refuzat-o, lucru care nu i-a picat bine tatei, mă chinui să-i explic pe scurt.

    — Poate că ar fi trebuit să accepți invitația ei și să mănânci împreună cu familia ta, Ares, suspină zgomotos, îndeajuns de tare încât să o pot auzi clar prin intermediul apelului.

    Nu mă așteptam să-mi spună asta...

    Anemone e o fire spontană și de cele mai multe ori îmi e greu să-i înțeleg acțiunile, dar cel puțin mă străduiesc. De data asta nu mă străduiesc să înțeleg nici măcar o silabă din ce tocmai a spus.

    — Am crezut că ești de partea mea, e tot ce reușesc să scot din mine în timp ce laringele îmi tremură și mâinile îmi ard pe husa scumpă a telefonului.

    — Ares, încerc să te ajut... se smiorcăie ea, adoptând o tonalitate slabă și frivolă.

    — N-am nevoie de ajutorul tău! o întrerup și mă răstesc din nou prin intermediul telefonului. Doar lasă-mă în pace!

    Mânat de curenți de electricitate nervoasă, decid să întrerup de tot apelul cu Anemone. Îmi îndes din nou telefonul în buzunar, chinuindu-mă să-l fac cumva să intre. Sunt atât de concentrat pe ceea ce fac, încercând parcă să-mi iau gândul de la Anemone și de la cearta avută cu ai mei – fără rezultat – încât nu reușesc să îmi dau seama când anume și-a făcut apariția umbra umană de lângă mine.

    Ridic încet privirea și cu fiecare segment descoperit din corpului masculin aflat în fața mea, un frison se cuibărește în stomacul meu.

    Față de curcan!

    La naiba, nu el!

    — Iar tu? mă cercetează batjocoritor individul cu ochi de reptilă.

    — Apollo, scuip cuvântul cu aroganță și încep să cred că e distractiv să văd felul în care își încordează mușchii atunci când îi rostesc numele.

    — Ți-am spus să nu-mi mai spui numele! scrâșnește din dinți, iar asta nu poate decât să mă facă să-i arunc un chicot inocent și o privire scăldată în indiferență.

    — De ce, A-po-llo? îi silabisesc numele. Îmi place numele tău, îi rânjesc ceva mai matur de data asta.

    Îl văd cum își mușcă buza de jos nervos, iar eu deja mi-l închipui scoțând fum pe nări și rumegând cărbuni. Îmi îndrept spatele mai bine, iar piciorul drept mi-l odihnesc peste cel stâng și astfel, reușesc să-i fur poziția tatei pe care obișnuia să mi-o afișeze atunci când avea să mă mustre.

    — Te distrezi, jegule? Să nu crezi că am uitat felul în care m-ai umilit în prima zi de liceu. Dacă vreau te pot distruge oricând, așa că nu mă provoca! îi surprind pumnii încleștați, iar un zâmbet mi se strecoară de îndată pe sub colțurile gurii, fără ca măcar să mă străduiesc.

    — Distruge-mă, Apollo, îmi eu întind mâinile de o parte și de alta a corpului meu, cu scopul de a-l întărâta.

    Obrajii lui par să-i explodeze de nervi și am impresia că pumnul său închegat de mușchi se năpustește asupra feței mele. Nu apuc să reacționez în niciun mod, căci în următoarea secundă cele trei potăi de companie care îl însoțesc la orice pas îl prind cu putere și îi răsucesc mâinile la spate fără a le oferi acestora timp să-și finalizeze traseul. Adoscenetul cu sânge rece sâsâie ceva indescifrabil, iar primul lucru pe care îl auzim cu toții după acest incident este surâsul meu răgușit, dar discret și abia perceput de urechea umană.

    Nu știu de ce, dar situația asta mi se pare penibilă și amuzantă – ambele în același timp.

    Mă ridic de pe bancă și dau să mă îndepărtez de el și de grupul său, însă propunerea pe care mi-o oferă îmi atrage atenția într-un mod teribil de excitant.

    — Dacă te crezi în stare să mă înfrunți, atunci nu fugi, bate-te cu mine, idiotule!

    — Sună interesant. Accept, îmi întorc capul către el și îi zâmbesc.

    Anemone mi-a spus să nu caut conflicte. Anemone mi-a spus să nu iau la harță cu toate recipientele uzate din care urlă testosteronul. Anemone mi-a spus să nu mai vorbesc cu colega mea de bancă. Anemone mă iubește în felul ei, însă eu nu am de gând să fac ceea ce ea îmi spune să fac.

    Vreau să-mi permit să greșesc, să cad de o mie de ori și să mă ridic de o mie și una de ori.

    Vreau să fiu liber.

    — Apollo, nu cred că e o idee bună, mormăie două dintre potăile de companie din spatele său.

    — Băieți, nu vă băgați. Apollo al vostru își poate purta și singur de grijă, le spun calm, iar ei nu îndrăznesc să-mi răspundă.

    Mă poziționez în fața lui și îi zâmbesc, pentru a nu știu câte oară, privindu-l indiferent.

    — O clipă, îmi atrage adolescentul atenția.

    Acesta scotocește prin adidași și după câteva căutări insistente îl văd cum scoate din soseștele scurte două pliculețe scăldate într-un verde-oliv. Un pliculeț îl ține între dinți, surâzându-mi învingător, iar pe al doilea îl aruncă în direcția mea. Mâna mi se mișcă fără voia mea și îl prind, cu toate că nu am fost niciodată bun la a prinde ceva.

    Un nod imposibil de înghit mi se formează înăuntrul gâtului, iar o amețeală soră cu mahmureala îmi blochează gândirea, săpând adânc după rațiunea mea și căutând să o distrugă. Plicul verde se odihnește în palmele mele transpirate și am impresia că ochii încep să-mi lăcrimează, iar nasul îmi curge, lăsându-mă vulnerabil și la mila tuturor.

    Îmi focusez atenția asupra lui Apollo, ce scoate din buzunar o hârtie ciudată, pe care o scaldă apoi în iarba interzisă. Felul în care înfășoară jointul e unul stângaci, iar faptul că marijuana e dură și în muguri întregi, mă face să cred că nu e un expert în ale drogurilor. E la început, căci altfel ar fi știut că consistența ierbii crește considerabil dacă e măcinată și făcută pulbere. N-are nicio șansă să fumeze uniform, dar presupun că pentru un începător ca el, e de ajuns și să simtă până și o fărâmă minusculă de euforie.

    Dumnezeule, când oare m-am transformat în așa ceva? Sunt un drajeu care tremură spasmatic și care împroașcă cu gelatină otrăvită în toate direcțiile posibile sau un adolescent chinuit de fantomele sevrajului și a cărui privire nu și-o poate lua de la drog.

    Nu e bine. Nu e bine deloc, la dracu... Am promis că nu mă mai droghez!

    Apollo trage adânc aromă infestată cu o poftă animalică, otrăvindu-și întregul trup cu duhoarea ierbii. Rânjește, lucru care mă face să mă îndoiesc că e doar un începător. Poate că m-am înșelat, iar Apollo nu e decât un analfabet în ale drogurilor și atât. Fețele tensionate ale celor două potăi încep să prindă un oarecare contur mai îndrăzneț, iar încordările le sunt înlocuite de zâmbete largi și arogante.

    — Unde e toată adrenalina aia de la început? Păreai foarte convingător când îmi spuneai că vrei să ne batem, mă agită și mă provoacă în același timp, cuvintele sale emanând o notă de superioritate.

    S-a evaporat. Nu știu unde. Mă gândeam că poate tu știi.

    Nu pot fugi. Nu pot fugi de ceva ce îmi întunecă mintea. Nu pot fugi de ceva ce mă calcă pe cap și îmi imobilizează judecata. Nu pot, pur și simplu nu pot să-mi dezlipesc picioarele din locul în care mă aflu.

    Există ceva în interiorul meu ce nu-mi dă voie s-o fac.

    Și, cu toate că nu credeam într-o cale de scăpare, astrele se aliniază într-un mod jucăuș și înainte ca creierul meu să apuce să proceseze informația primită, figura îngrijorată a Anemonei se poziționează în fața mea, cu mâinile întinse, blocând astfel privirea satisfăcută a lui Apollo și râsetele expirate ale prietenilor săi.

    Asta e o... distopie!

    Însuși viața e o distopia a alegerilor greșite, care duc spre consumarea sufletului.

    Distopia minții mele... a fost scrisă încât din ziua în care m-am născut?

    — Vă rog... glasul plâns al Anemonei mă copleșește. Nu-i dați droguri, el... a suferit destul și asta doar din vina lor! Săptămâna trecută a fost externat dintr-o clinică privată de dezintoxicare.

    La naiba, nu vreau să mă arăt din nou vulnerabil în fața ei, dar... cum dracu aș putea să n-o fac?

    Anemone, proasto!

>>>    Certificat de absolvire ¹ = dovada absolvirii liceului (învățământ secundar superior) în Grecia. Un fel de bac, dacă pot spune asta. =))