Hermione Asker

    Ce naiba am spus?

    Îmi simt sângele fugindu-mi nărăvaș prin corp, iar un strop minuscul de adrenalină combinată cu rușine îmi face obrajii să clocotească obraznic. Îmi mușc interiorul obrazului, crezând că asta îmi va putea lua gândul de la ceea ce tocmai i-am spus tipului cu ochi de gheață în urmă cu doar câteva secunde și că astfel, poate, fierbințeala ce-mi blochează simțurile se va estompa.

    Nu-mi mai pot retrage cuvintele, oricât de tare mi-aș dori asta și nici nu pot să manipulez timpul în folosul meu. Trebuie să găsesc o cale de a reface cumva situația jenantă în care mă aflu, înainte de a inspira cine știe ce impresie dubioasă.

    — Uită, spun primul lucru care îmi vine în minte, simțindu-mă în continuare rușinată și îmbujorată.

    — Spune-o din nou, glasul îi este confuz și mă fixează cu privirea lui lipsită de emoție și indiferentă.

    — Nu lăsa pe nimeni să te controleze, Ares, îi mărturisesc, simțindu-mi gâtul uscat.

    — Se spune că cele mai bune sfaturi le dau fix oamenii ăia care nu sunt capabili să-și respecte propriile constrângeri.

    — Nici măcar pe demonul tău interior...

    Mă bâlbâi ușor și înghit în sec, străduindu-mă să continui în ciuda faptului că remarca sa mă străpunge pe interior. Pentru că știu prea bine că are dreptate.

    — Nu-l lăsa să te distrugă! îi acopăr rânjetul, lucru care mă surprinde chiar și pe mine.

    — Demon interior? repetă mai mult pentru sine și ridică dintr-o sprânceană.

    — Da, oarecum... îmi dreg vocea, încercând astfel să trag de timp și să-mi aleg următoarele cuvinte. Nu ești propriul tău sclav, nu mai lăsa ceea ce e negativ să te preocupe și deschide-ți orizonturile. Distruge orice limită.

    După ce îmi termin fraza, trag o gură generoasă de aer, mândră de ceea ce am reușit să scot din mine într-un interval așa de scurt.

    — Interesantă perspectivă...

    Privirea lui e indiferentă și îmi dă impresia că nu sunt luată în serios, însă tonul său gânditor, concentrat, dovedește contrariul. Îmi dau seama că dacă nu s-ar folosi de tonalitate, atunci aș crede că nu dă doi bani pe compania mea. Atât de șters e modul în care ochii săi percep lucrurile din jur.

    — Se pare că nu sunt singurul filosof din liceu, îmi aruncă un zâmbet aerian, care după o banală clipire de ochi dispare, la fel de repede cum a apărut.

    — La tine pare că vorbele izvorăsc și curg exagerat de lin, în timp ce eu... fac o pauză, pierzându-mi parcă și rapid darul de a vorbi.

    — Fie că o narezi pe moment, fie că stai să o storci pe toate părțile câteva secunde bune înainte de a o așterne, tot un fel de filosofie e.

    — Nu știu ce să zic... mă blochezi, mă bâlbâi ușor buimăcită.

    — Atunci ar trebui să îți ofer șansa să mă blochezi și tu pe mine, ce spui? 

    Asta e imposibil... pare că întotdeauna are cuvintele la el.

    Elevii încep să roiască în jurul nostru precum furnicile flămânde în căutarea unei fărâmițe de pâine și la câteva secunde distanță îmi dau seama și de ce. Ne aflăm pe scările liceului, estompând astfel posibilitatea celorlalți elevi de a trece dincolo de ele. Programul pentru prima zi de liceu s-a terminat, iar acum toți se grăbesc să ajungă mai repede acasă. Unii din ei au mâinile încărcate cu fel de fel de manuale, în timp ce alții își trag rucsacurile pline de greutate în spate.

    Oftez și îmi dau seama că din cauza conflictului pe care l-am avut cu elevul cel nou am fost dată afară din clasă și limitată de la posibilitatea de a face rost de orarul noului an și de manuale.

    — Cred că ar trebuie să plecăm, murmur printre buzele întredeschise.

    — Ai dinții strâmbi, îmi zâmbește tâmp, arătându-mi dinții săi de un alb imaculat, fiecare așezat la locul său.

    — Ridică-te, îi ignor afirmația ridicându-mă de pe cimentul rece și îi înapoiez geaca de piele.

    — O poți păstra, încă ești udă, se ridică și ajunge la același nivel cu al meu.

    — Nu cred că e o idee prea bună...

    — Lasă încăpățânarea, tâmpito! Se vede clar că tremuri, tonul i se mulează ușor pe situație și devine iritant.

    Degetele sale lungi și pline de inele îmi ating umerii, luându-mă complet prin surprindere. Un fior nemaiîntâlnit îmi cuprinde trupul jalnic atunci când simt din nou căldura gecii sale. Nu spun nimic, dar încuviințez oarecum ușurată. Atingerea sa e blândă și nu-mi provoacă durere.

    — N-am să-ți mulțumesc, îi șoptesc, de dragul de a umple liniștea.

    Nu-mi răspunde, ceea ce mi se pare ciudat din partea lui. Observ că acesta se concentrează asupra unui punct din spatele meu. Întorc capul în direcția respectivă și dau nas în nas cu o figură feminină cunoscută. Blonda privește în dezacord și își ține mâinile lipite una de cealaltă și împreunate, la nivelul pieptului. O sprânceană i se arcuiește odios atunci când îmi observă privirea ațintită asupra ei, iar buzele i se încrețesc spunând ceva imposibil de deslușit.

    — Ea e colega mea de bancă, se aude vocea amuzată din spatele privirii mele.

    — Colegă de bancă? pufnește frumoasa cu bucle de aur, zâmbind mecanic și parcă încercând să își ascundă crisparea din privire.

    Dintre toate fetele din liceul ăsta, nu-mi spune că tocmai scorpia asta trebuia să fie iubita lui.

    Situația începe să mă depășească. Nu sunt pregătită să mă cert, iar alarma telefonului ce țâșnește din buzunarul strâmt al fustei mele purtate de nenumărate ori mă anunță că nu am nici timpul necesar pentru așa ceva și că în mai puțin de o oră trebuie să ajung acasă. Asta dacă nu vreau să deslănțui furia tatălui meu vitreg.

    Îi arunc o privire cu înțeles ascuns tipului cu ochi de gheață și încerc să mă strecor pe lângă el înainte ca aciditatea din respirația iubitei sale geloase să mă ajungă. Nu apuc să mă îndepărtez mai mult de doi pași, din cauză că îmi simt încheietura mâinii strânsă și încovoiată în jurului unghiilor ei impecabile. Stomacul mi se întoarce pe dos, în timp ce brațele negre și musculoase din coșmarurile mele își fac din nou apariția în peisaj, făcându-mă să nu mai pot vedea nimic altceva pentru câteva clipe nemăsurabile, în afară de negru, sumbru și amețitor. Mă abțin cu greu să nu scot un geamăt de durere, căci la naiba, brațul îmi arde și pompează furnicături, ale căror destinație e fix locul în care tatăl ei biologic mi-a dislocat umărul, în urmă cu doar o lună.

    — La dracu, scrâșnesc sălbatic din dinți și mă eliberez violent din strânsoarea ei.

    Mă dau câțiva pași înapoi, fără să-mi mut privirea de la Anemone. Îmi ascund mâinile la spate și mi le frec una de cealaltă, în dorința de a-mi opri spasmele. Mă rog ca nici ea și nici Ares să nu considere comportamentul meu deplasat.

    — Ares, nu e de încredere, nu pot să nu mă las copleșită de ochii ei anxioși, dar mai mult dezgustați.

    Nu-mi place felul în care își mută atenția către el, parcă încercând să-i implanteze și lui aceleași gânduri legate de mine. Oricât de mult mi-aș dori să o tund cheală, Ares nu are nicio vină. El doar a încercat să fie amabil cu mine în ciuda felului în care i-am vorbit. Lăsând deoparte ocheadele sale nepăsătoare, pare un tip de treabă, iar Anemone are dreptate. Nu-i pot face una ca asta. Nu-l pot trage după mine în jos. Ar fi prea egoist.

    Deși mustrată pe conștiință, profit de neatenția celor doi și dau să mă îndepărtez, dorind să plec departe și să mă astupe ghearele pământului. Dar ceva mă face să mă opresc involuntar în mijlocul mușuroiului de elevi grăbiți.

    Vocea lui...

    — Rămânem prieteni?

    Îmi simt picioarele tremurând defect asemenea unui jeleu putrezit și aruncat de multă vreme-n gunoi. Nu-mi dau seama când anume am făcut-o, tot ce știu e că după ce am clipit, privirea mea o analiza pe a lui, iar privirea Anemonei o fulgera pe a mea. Îmi umezesc buzele vrând să spun ceva, însă frumoasa cu ochi pătrunzători și bucle aurii mi-o ia înainte.

    — E sora mea, Ares! tonul ei, asemeni unui vulcan pregătit să erupă, îmi inundă simțurile.

    — Soră? repetă distras, însă nu apucă să spună mai multe din cauza faptului că vocea mea înflăcărată o întrerupe pe a lui.

    — Soră vitregă, o fac să sune ca și cum cele două cuvinte sunt unul singur. Nu da impresia că împărțim același sânge!

    Scuip fiecare silabă cu greu, cercetându-i acuzator partenera lui Ares.

    — Să înțeleg că de asta îi faci viață tatălui meu un calvar, nu? o văd cum strânge din pumni și îmi dau seama că am nimerit acolo unde o doare cel mai tare.

    — Tatăl tău e o scârbă ordinară, rostesc cu nonșalanță, simțindu-mi ochii arzând.

    Dintr-o singură mișcare trag geaca de piele de pe umerii mei și cu o furie greu de tolerat, o arunc în brațele tipului cu ochi de gheață, apoi plec. Mă abțin să nu arunc privirea înapoi. Plec pentru că nu mă simt în stare să duc discuția asta până la capăt. Plec pentru că e dreptul lor să-și discute problemele, ce nu par că au prea mare legătură cu mine, ci mai degrabă... cu încrederea unul față de celălalt. Plec pentru că telefonul îmi vibrează continuu, iar eu știu fără ca măcar să-i privesc ecranul cine e persoana ce sună în disperare.

    Din dorința de a ajunge mai repede acasă, încep să alerg, ca de obicei, fără să iau în considerare miile de dăți în care se întâmplă să calc strâmb și să mă zvârcolesc de durere, ori momentele în care îmi simt plămânii umflați de adrenalină, atât de umflați încât am impresia că stă să-mi explodeze.

    Ajung în fața blocului cu zece minute mai târziu decât ora stabilită. Încerc să mă liniștesc singură spunându-mi că există posibilitatea ca el să nu ia în calcul aceste minute, însă rare sunt cazurile în care nu o face. De cele mai multe ori pare că stă toată ziua cu telefonul în mână, privind atent la secundele ce se scurg în agonie și cu repeziciunea luminii. Altfel, nu-mi pot explica de unde naiba știe cu exactitate de fiecare dată când se întâmplă să întârzii. Uneori... știe chiar mai bine decât mine.

    Arunc o ultimă privire cartierului prost famat ce-mi înconjoară libertatea și intru în bloc. Nasul îmi e lovit de mirosul copleșitor de umiditate și mucegai. Înaintez, ținându-mi respirația și mulțumind Domnului că stau la parter și că nu trebuie să urc niciun etaj învăluită în scârbă.

    Cu o reținere greu de controlat, ating cu vârfurile degetelor clanța ușii și zăbovesc așa o bucată zdravănă de timp, alegându-mi cu grijă viitoarele cuvinte. Inspir adânc, umplându-mi astfel corpul de mirosul mucegaiului. Îmi vine să-mi trag o palmă mintală, căci acum mă simt și mai rău. Mă simt de parcă o stricăciune și-a făcut cuib în toracele mele. Trag ușor de ușa descuiată, iar în dorința de a fi oriunde, numai nu înconjurată de mirosul infect din jurul meu, intru.

    Pășesc intimidată pe holul micuț și astfel, îmi semnez sentința la o eternitate petrecută în iad.

    Îmi lungesc capul de-o parte și de alta, privind înspre bucătărie și asigurându-mă că tatăl meu vitreg nu se ascunde pe undeva, pe după frigider, gata să-mi tragă o palmă în momentul în care îmi mut privirea de la el. Oftez adânc și crezându-mă singură acasă, mă descalț și îmi arunc adidașii cu tălpile ușor dezlipite sub cuierul bătrân.

    Pașii îmi sunt grei și obosiți, însă odată ce intru în sufragerie calamitatea neagră mă trezește la realitate și mă umple de furie. Mi-e aproape imposibil să strâng din dinți și să mă prefac că totul e în regulă, de dragul de a nu provoca și mai tare demonul cu rânjet malefic, din fața ochilor mei injectați de ură. Îmi apăs în disperare degetele de buze, înfigându-mi unghiile în cea de jos și verificând fierbințeala din ea. Mă rog ca durerea pe care o simt să dispară, deși știu că odată cu dispariția ei, voi dobândi o nouă vânătaie.

    Sânge...

    Înghit în sec, amețită de roșul aprins și scurs de pe degetele mele.

    Cum e posibil ca o simplă palmă dată la nimereală să provoace o așa durere inexplicabilă?

    Nu e durere, e umilință, îmi șoptește vocea mea interioară.

    — Ai întârziat, târfă, îneacă denumirea pe care mi-a atribuit cu mult timp în urmă în accent, și am impresie că mă împrăștii în mii de fragmente.

    La naiba, nu plânge, idioato! Mai bine mori decât să-i mai arăți vreo slăbiciune de a ta.

    — N-am întârziat mai mult de zece minute... rostesc încet, în încercarea de a nu trepida în teroarea ce-mi curge prin vene.

    — De ce ai întârziat? De dimineață ți-am spus că am chef de tine. Era de datoria ta să ajungi la timp.

    — Nu mă poți controla, îi aștern pe un ton caustic, veninos și ce vrea a camufla adevăratele emoții ce mă năpădesc. Singura persoană care îmi poate impune limite sunt eu.

    Următoarele cuvinte-mi ies ca un tremurat silabisit și eronat, în miezul căruia clocotește teama în cea mai străpungătoare formă a ei.

    — Nu mi-e frică de un gunoi impertinent, murmur cu un gust acru pe cerul gurii, de eșec învechit ce mi se strecoară fragmentat pe esofag și pe care-l înghit fără a sta pe gânduri.

    Demonul orbit de amărăciune păstrează tăcerea pentru un fragment de timp semnificativ, lucru care reușește să-mi străpungă-n fiori măduva spinării. Se apropie precaut de mine, apoi mă smucește brutal, forțându-mă să mă lupt cu întunericul înfricoșător din ochii săi.

    — Repetă ce ai spus.

    Glasul său e neutru și mă face să vreau să mă blestem pentru faptul că nu-i pot imita răceala.

    — Te temi de mine? îmi șușotește zâmbind, în timp ce își apropie dinții de lobul urechii mele.

    — Te ucid! mârâi către el și îmi răsucesc capul în direcția opusă gurii lui.

    — Hermione... îmi lungește numele, ceea ce e... atât de familiar lui. Nu vreau să te rănesc, însă tu chiar nu-mi dai de ales... mă privește într-un mod de-a dreptul sinistru.

    Face o pauză, lăsând micul chicotit să-mi otrăvească plămânii osteniți de atrocitățile sale. Ochii lui sunt ca două bile negricioase și intoxicante, și îmi este de ajuns doar o secundă pentru a mă pierde în ei o veșnicie blestemată. O secundă letală, capabilă să-mi devoreze sufletul. În clipa în care îmi cobor ochii, îi zăresc mâna înconjurându-mi brațul drept și trasând cercuri invizibile și adânci pe umărul meu uzat. Simt cum stropi imenși din curajul meu iluzionar se sparg în atomi, de care sunt sigură că nu-i voi mai putea recupera niciodată.

    Durere.

    Și mai multă durere.

    Și frică.

    Și ură.

    E genul de durere ce te face să crezi că ai putea să te rupi în mii de bucăți, la propriu.

    — Ești destul de descurcăreață, târfă. Nu credeam că vei reuși să-ți pui umărul la loc singură. Ce ar fi dacă l-aș disloca din nou? își apasă degetele sale rigide de umărul meu, într-un ritm melodic haotic.

    Mă rog ca cineva să mă trezească din bucla asta continuă. Pentru că nu mai vreau să-mi consum energia în ea. Pentru că nu mai suport să trăiesc așa. Pentru că nu așa mi-am dorit să fie viața mea.

    Mă rog ca cineva... să mă rupă de calamitatea asta neagră.

    — Nu, e tot ce reușesc să spun, în timp ce mă chinui ca lichidul sărat din colțul ochilor mei să nu mă mai gâdile și să nu-și mai dorească atât de tare să țâșnească din agonia mea.

    — Recunoaște-mi puterea, se încovoaie precum un șarpe în jurul corpului meu, sugându-mi rațiunea fără pic de remușcare.

    Își înfige degetele în articulația umărului meu și cu greu mă abțin să nu urlu. Strâng din dinți, vrând să-i macin de tot. Îmi imaginez cum aceștia se sfărâmă în interiorul gurii mele, iar eu, sătulă de viață, îi înghit, lăsându-i să-mi spintece stomacul. Mă închipui dezlipind bucată cu bucată din propria-mi piele, și tot am vagul crez că durerea pe care tatăl meu vitreg mi-o provoacă acum provine direct din infern.

    — Recunoaște, își apasă obrazul de al meu și îmi linge partea stângă a acestuia.

    Îmi mușc buza de jos, cea rănită deja de palma lui, cea sângerândă, apoi îndrăznesc să-mi izbesc talpa de piciorul său. Vizibil iritat de gestul meu, bărbatul pe care inima mea îl consideră un demon mânios începe să înșiruie o mulțime de înjurături, una mai porcoasă decât cealaltă. Profit de ocazie și mă îndepărtez de el, clătindu-mă și alungând orice dorință apăsătoare de a vărsa lacrimi.

    Mă refugiez în răcoarea singurului loc pe care îl cunosc drept adăpost, camera mea. Îmi lipesc spatele de ușă, sperând – implorându-l pe Dumnezeu – ca greutatea mea să fie de ajuns pentru a-mi ține tatăl vitreg departe. Mă las în jos, dând frâu lacrimilor, pentru că la naiba! E așa greu să mă abțin! Vederea mi-e încețoșată din pricina umezelii pe care ochii mei o produc din abundență. Hârâi de parcă aș avea plămânii dezintegrați, iar respirația devine doar o amintire aproape imposibil de executat pentru mine.

    Lacrimile sunt mijlocul de comunicare al sufletului. Ele reprezintă cele mai adânci cuvinte și emoții pe care nu vrem sau pur și simplu nu le putem exterioriza. Pot fi arzătoare precum nucleul Soarelui, copleșitoare ca ecoul vocii persoanei noastre preferate, ce ni se pierde între coaste și vibrează asemenea unei coarde întinse de vioară. Mai pot fi și consumatoare, precum o floare înghețată, înțepenită înăuntrul nostru. Cele mai pătrunzătoare lacrimi sunt acelea ce provin pe calea pozitivității, atunci când sufletul ne radiază.

    Degeaba-mi poruncesc singură să mă opresc din plâns. Îmi astup gura cu palma când aud vocea tatălui meu vitreg tot mai aproape de mine. Vibrațiile corzilor sale vocale traversează cealaltă partea a ușii, împungându-mă în stomac. Îmi șterg obsesiv cristalele ce nu vor să se mai oprească din a-mi curăța fața de toxina limbii sale, pe care o mai simt chiar și acum. Încerc să blochez ușa cu trupul meu, dar nu reușesc. Corpul său e bine făcut, iar energia îi curge cu nerușinare prin artere și pompează în forță. Fără a se strădui reușește să-mi facă picioarele să alunece pe podea.

    Îi văd mâna strecurându-se înăuntru, prin spațiul dintre ușă și perete, după care îi zăresc chipul cufundat în amuzament. Prezența sa îmi dă întreaga cameră peste cap, încătușând-o într-un râset aburit și învingător.

    E amuzat.

    Disperarea mea îl amuză.

    — E inutil să fugi, târfă, expresia sa atotcunoscătoare mă îndeamnă să mă îndepărtez câțiva pași.

    Tremur din toții rărunchii atunci când spatele mi se lovește de peretele camerei. Înjur în gând alarmant.

    — Nu azi... e tot ce reușesc să scot din mine, mai frântă decât mi-aș fi închipuit vreodată că pot să fiu.

    — Credeam că știi deja că eu sunt cel care face regulile în casa asta.

    Nu apuc să conștientizez mai mult de atât, căci, în următoarea secundă, buzele sale se lovesc brutal de ale mele, într-un dans vulgar al morții și al păcatului.

    Ochii mi se lărgesc la capacitate lor maximă din cauza șocului primit, usturător precum o lovitură de bici pe mușchiul spinării. Nu mai sunt capabilă să disting nimic din ceea ce se află în încăperea slab luminată, în afară de trupul dominant al tatălui meu vitreg și de senzațiile încărcate de spaimă pe care el mă face să le simt. Înțepătura sângeroasă a dinților săi, pe care mi-o oferă atunci când mă mușcă de buza deja spartă, mă face să icnesc oripilată și să-mi deschid gura îndeajuns de mult pentru a-i lăsa limba să-i pătrundă interiorul.

    Abia când nu reușesc să eliberez aerul din mine conștientizez că mâna sa înconjurată de vene puternice mi-e înfiptă în gât. Murmur ceva ce nici măcar eu nu înțeleg înainte ca mușchiul limbii sale să-l prindă pe al meu și să nu-l mai lase în pace câteva clipe de prăpăd.

    Sunt sigură că în momentul de față mintea mea e pe cale să înnebunească, doar ca să facă rost de un strop de oxigen. Însă lui nu-i pasă. Pentru demonul din coșmarurile mele, viața mea nu are importanță. Și nici pentru mine nu are, dar e ciudat cum un corp mutilat de tăieturi adânci ale trecutului poate cerși în continuare să trăiască cu atâta ardoare.

    Îi cuprind brațele după câteva încercări nereușite, implorând cu privirea să nu mă mai chinuie atâta.

    — Dezbracă-te, îl zăresc cum se cuibărește liniștit în patul meu, zâmbindu-mi.

    Simplul cuvânt se împletește cu tonalitatea sa răgușită, fiind suficient de strident pentru a mă ameți.

    Nu mă apropii de el, dar chiar și așa, îmi simt inima-n gât, strangulată.

    — Am zis să te dezbraci dracului odată! se răstește la mine.

    Strigătul lui nervos mă face să mă simt neputincioasă și sortită supunerii.

    Corpul mă trădează, iar în clipa următoare propriile mele mâini îmi alunecă insistent pe lângă corp, apucând fiecare nasture al cămășii mele și izbindu-l puternic de aerul gazos și toxic al camerei. Degetele îmi zăbovesc pe ultimul nasture, în timp ce fiorul anxietății se contopește cu fața tatălui meu vitreg, doritoare de mai mult, iar rezultatul e unul devastator. Îmi vine să vomit, căci știu prea bine ce se va întâmpla în clipa în care voi rămâne goală. Răcoarea îmi înțeapă abdomenul rămas dezgolit și îmi implantează gustul groazei pe buze.

    Îmi repet în minte propoziții încurajatoare. Îmi spun că nu ar trebui să mă simt mizerabilă sau vinovată pentru că nu fac asta din plăcere. Nu săvârșesc decât să mă umplu de nimicuri nefolositoare, incapabile de a mă salva din situația infinită în care mă aflu. Trag de dresul negru și ieftin și-mi las măruntaiele dezgolite. Oftez, apoi îmi strecor unghiile pe sub fermoarul fustei.

    Fusta îmi cade cu nerușinare, fără ca măcar să o ating mai brutal. Îmi duc mâinile la spate, în locul în care închizătoarea de la sutien îmi protejează porțiunea de sus a trupului de privirile dezgustător de carnale ale bărbatului de treizeci și șase de ani, aflat în patul meu, picior peste picior. Uscăciunea gâtului meu îmi străpunge mucoasa și îmi dă senzația că tocmai ce am înghițit un pumn de nisip. Palmele transpirate alunecă ușor peste bretelele sutienului, îndepărtându-le încet. Îndepărtez până și ultimul articol de pe mine și îmi las goliciunea să tremure ca prinsă-n cleștar.

    Părul lung îmi acoperă sânii și o porțiune din abdomen, în timp ce bretonul bogat și umflat, arcuit, îmi ascunde ochii înfuriați, jenați, plini de resentimente, dar cel mai mult... speriați. Mi-e teamă, deși știu exact ce urmează să se întâmple. Mi-e teamă, deși am mai fost expusă unei astfel de torturi de nenumărate ori. Mi-e teamă, deși corpul meu îl cunoaște atât de bine pe al lui.

    — Vino, Hermione, își prinde între dinții buza de jos, urmând să o înece în salivă după aceea.

    Nu vreau...

    Ignor dorința de a o lua la fugă și de a nu mă mai întoarce niciodată. Pentru că știu că așa ceva e imposibil. Oriunde aș fi, mă va găsi, căci el, e demonul cu brațele scăldate-n smoală din coșmarurile mele. Nu pot fugi de ceva ce stă agățat în permanență de mintea mea.

    Mă poziționez în fața sa, temătoare, simțindu-i mâinile lipite de talia mea, călătorind pe pielea mea și murdărind-o. Acestea mă trag cu repeziciunea curentului electric în cleiul lipicios al patului.

    Brațele negre din coșmarul meu, gândesc cu voce tare, fără ca măcar să-mi dau seama.

    — Ești o târfă apetisantă, îmi șoptește el înăbușit, având fața prinsă între sânii mei descoperiți.

    Strâng așternutul cu o ambiție necaracteristică mie, chiar dacă degetele încep să mă doară infernal.

    Limba lui grețoasă se mulează împrejurul sfârcului meu, umplându-mi stomacul de și mai multă repulsie. Respirând proeminent, îmi presez pleoapele una de cealaltă, căci știu prea bine că momentul în care lacrimile mă vor năpădi e la un milimetru de inima mea jalnică.

    Deși pleoapele mă protejează de imaginea ce se desfășoară dincolo de ochii mei închiși, îi simt rânjetul întins pe întregul său chip aspru. Mie îmi simt trupul cuprins de convulsii, iar un sunet ascuțit mi se strecoară pe sub buzele pecetluite, de îndată ce dinții bărbatului monstruos îmi pătrund porțiunea mică și sensibilă de carne înmugurită. Mușcătura lui e atât de intensă, încât am impresia că mi-a dat sângele, dar știu că acesta reprezintă doar începutul izbirii sufletului meu de porțile iadului. Pentru că o mușcătură de a lui e întotdeauna urmată de altele mai adânci...

    Exact ca o fiară sălbatică dornică să-și devoreze prada de vie, s-o știe zvârcolindu-se sub colții ei însângerați ce smulg cu nesaț carne și suflare moartă.

     Mă doare...

    Vreau să mor. Acum. Aici.

    Omoară-mă, demon întunecat.

    La finalul reprizei sale de mușcături, aproape că uit să mai respir. Îmi desprind cu greu pleoapele amorțite, dar ajung să regret că am permis abisul emanat de silueta lui să-mi intoxice retina. Îl analizez împietrită cum își coboară blugii ponosiți până la nivelul genunchilor, lăsându-și bazinul dezgolit și restul trupului acoperit de haine.

    — Te rog... îl implor eu în zadar, apoi îmi acopăr fața cu palmele înainte să apuc să văd instrumentul pentru tortură.

    — Nu fi rușinoasă, târfă, îmi râde batjocorit, implantând o infinitate de forme ale fricii înăuntrul meu, apoi îmi sustrage palmele de pe chip. Vreau să te uiți la mine. 

    — Eu nu vreau, scâncetul meu de protest sună precum un plânset întârziat.

    — Ba vrei, mă contrazice el pe o voce gâfâtă, care îmi leagă intestinele, deoarece începe să-și frece goliciunea de a mea.

    Pumnul său imens îmi cuprinde cu duritate maxilarul ce se răzvrătește împotriva intenției sale barbare, obligându-l și pe el să privească neputincios alături de celelalte măruntaie ale mele. Mintea mea se împotrivește, deși corpul mi-este o marionetă slabă, condamnată să-i împlinească voia păpușarului ei nebun.

    De câte am încercat să scap de el, de atâtea ori am eșuat.

    — Dacă nu ești ochi și urechi la cum te penetrez... nu apucă să-și termine termine fraza dezgustătoare, căci tonalitate mea răsuna peste a lui, acaparând-o.

    — Du-te dracului! țip, animată de toate ororile sale. Ești un nimic! Un... infractor și un nemernic! Ești cel mai urât lucru din viața mea!

    Vocea mi se pierde undeva în vidul întunecat al ochilor săi, precum o șoaptă năvălită de-un uragan nimicitor, în fracțiunea în care ceva cald și otrăvitor îmi pătrunde adânc trupul. Mă zvârcolesc ca un pește pe uscat, a cărui viață și-a pierdut de o grămadă de timp culoarea, pe măsură ce simt tot mai dureros cum vârful unei sulițe mă despică pe interior. Intră și iese. Apoi intră și iese din nou, mult mai rapid. La un moment dat, o face mai brutal decât bătăile inimii mele frânte, în ciuda corpului meu chircit de umilință.
   
    Observându-mi încercarea de protest, bărbatul opune rezistență asupra mâinilor mele, reușind să mi le imobilizeze deasupra capului folosindu-se doar de o singură palmă, în timp ce-și trântește toată oroarea pe și înăuntrul meu.

    — Nu ești deloc îngăduitoare, târfă, îmi mârâie în timp ce-mi strânge încheieturile de parcă ar vrea să mi le fractureze. Ai cuvântul meu că o să ți-o trag până o să-ți uiți nenorocitul de nume!

    Am senzația că împunsătura-mi ajunge până la stomac, provocându-mi o greață de nestăpânit.
   
    — Să știi că n-am uitat de jocul tău preferat, îmi mărturisește încărcat de efort – sexual –, atingându-și în treacăt cureaua desfăcută, ce-i atârnă de genunchi împreună cu blugii. O să-l jucăm împreună după ce termin.

    Nu plânge! Nu în fața lui. Abține-te, îmi intonează acid sinele meu.

    — Mi-e rău... icnesc odată cu mișcările sale violente și tiranice, insuportabile. Îmi vine să vomit...

    Îi surprind ochii negrișori ai tatălui meu vitreg, în reflexia cărora pot oglindi atât de clar iadul în care mă aflu, îngustându-se aproape imperceptabil. Îmi eliberează încheieturile vineții fără a ieși dinăuntrul meu, apoi își întinde mâna după cămașa mea, pe care reușește s-o culeagă de pe podea. Își înfige apoi degetele în creștetul capului meu și mă ridică în șezut.

    Îmi fixează materialul cămășii în dreptul gurii, apoi o înnoadă strâns la ceafă, cu ajutorul mânecilor ei, nelăsându-mi spațiu nici să-mi mișc milimetric buzele.

    Pot simți mirosul lacrimilor și oricât de tare îmi doresc să nu le dau voie să câștige, îmi e din ce în ce mai greu să mă stăpânesc.

    — Am rezolvat problema, îmi zice satisfăcut și-mi apucă din nou încheieturile. Acum poți să te îneci cum propria-ți vomă.

    Nu plânge!

    — Știu că nu o vei face, târfă mică, nota sa guturală se aude ca un geamăt, aproape de interiorul coapselor mele. Nu ești chiar atât de proastă, mă strâmb atunci când palma sa liberă îmi mângâie obrazul înlăcrimat.

    Lacrimile-mi țâșnesc haotic, inundându-mi bretonul și chipul. Le simt croindu-și drum pe obrajii mei, lăsând urme arse, odioase.

    La naiba, nu sunt un obiect, nu pot să tac și să îndur tot ce mi se întâmplă!

    — Mi se pare mie sau... plângi? degetul său mare îmi sustrage o lacrimă, pe care-o gustă sub privirea mea învinsă.

    Am un suflet, nu?

    La naiba, mi-am promis să nu mai plâng în fața lui!