Joi, 26 octombrie

    Ares Drivas

    — Mișcă, îmi impune zeflemist bărbatul, apucându-mă de hanoracul meu negru.

    Sunt tentat să nu-l urmez și să abordez situația în care mă aflu cu ironism, așa cum am făcut-o ieri, când același individ plictisitor a încercat să pară mai mult decât un incompetent. Îmi sincronizez totuși pașii cu ai săi, chiar dacă aspectul lui mă determină să mi-l imaginez zdrobind semințe între dinți și vizionând un meci de fotbal previzibil.

    Până și ușa pe care intrăm pare mai sfidătoare decât cel care a deschis-o. Aici îmi zăresc tatăl vorbind la telefon. Poziția lui este enervant de rigidă, de parcă fiecare mușchi și ligament i s-ar întinde până la limită.

    Îmi împreunez mâinile înconjurate de două cercuri din metal și mă așez lângă el. Coatele mi le sprijin de masa din față, așteptând să-și finalizeze apelul. Din ocheadele sale glaciale radiază fum și săgeți înflăcărate ce mi se strecoară prin piele.

    — Arăți exact ca un infractor, mi se adresează cu înverșunare, entuziasmându-mă.

    — Ai impresia că doar arăt precum un infractor? îndrăznesc eu să-l întărât.

    — Obrăznicătură ce ești... murmură otrăvit de cătușele pe care le port. Nu știu cu cine semeni! Unii nu obțin într-o viață nici măcar jumătate din banii pe care i-am aruncat încolo și încoace pentru tine!

    Mi-am pierdut mama din cauza sa, de aceea consider că nu ar trebui să fiu condamnat pentru disprețul ce-mi încețoșează percepția. Pentru veninul ce îmi acaparează fiecare cămăruță a inimii mele, paralizând-o parțial...

    Dar asta nu înseamnă că eu nu sunt cel care a ucis-o.

    El mi-a distrus sufletește mama. A însemnat totul pentru ea, iar atunci când a dispărut din viața ei... A luat odată cu el și acel tot, pe care l-a împachetat frumos printre promisiuni deșarte, apoi i l-a oferit altei femei.

    — Nu e prima oară când trebuie să înfrunt rușinea de a te scoate de aici, continuă la fel de critic ca de obicei. Ar fi trebuit să te mai țină încă o noapte.

    N-am să-mi exprim zbuciumul interior. Oricum, nu are rost să articulez vreun sunet în direcția tatălui meu, căci orice argument i-aș aduce, pentru el ar fi nul. Îl cunosc suficient încât să știu că nimic nu-i poate distorsiona impresia ce și-a format-o despre mine.

    Sunt în regulă cu asta. Pot să accept că nu am fost niciodată dorit.

    — Mă faci să cred că într-o zi vei ajunge să dai în cap străinilor! îmi încleștez maxilarul, chinuindu-mă să nu ofer însemnătate vorbelor lui. Poate chiar să devii un pușcăriaș adevărat.

    De ce dracului mai ești aici, dacă pare că tot ce vrei e să-mi ții morală?

    — Deocamdată nu avem nimic împotriva lui, intervine polițistul de mai devreme. Nici măcar cazierul său pătat nu e o amenințare, având în vedere că plicul pe care-l avea în posesie nu conține altceva decât praf de copt.

    Praf de copt.

    — Îmi cunosc odrasla, sâsâie fără urmă de incertitudine tatăl meu. Din nou s-a încurcat cu nu știu ce traficant care l-a păcălit în ultimul hal.

    Ai grijă ce-ți dorești, tată.

    — Nu există dovezi care să vă ateste teoria, domnule Drivas.

    Ar fi trebuit... Ar fi trebuit să fiu mai precaut.

    Șarpele acela viclean e mai mult decât tinde să arate la suprafață. Apollo m-a făcut să cred că nu era altceva decât un adolescent superficial. O imitație ieftină a genului acela de fraier în jurul căruia roiesc fetele incapabile să vadă dincolo de o figură atrăgătoare.

    Știam încă de la primele interacțiuni pe care le-am avut cu el că mă detestă. Al naibii de mult. Iar asta doar fiindcă am refuzat să trec aerian pe culoarul liceului, în timp ce el își făcuse o rutină din a o necăji pe Hermione. Mă îndoiesc că altcineva ar fi intervenit în locul meu.

    Pentru că oamenii sunt lași într-o infinitate de moduri, iar unul dintre acestea e oglindit de abilitatea lor de-a trece cu vederea ce nu îi implică. Oamenii nu vor să întindă mâna în direcția celorlalți, întrucât se gândesc întâi la confortul propriu. Și ajung la concluzia că nu se merită să-și asume riscuri pentru nimeni în afară de ei înșiși. E... dintr-un anumit unghi firesc, însă problema e că mulți s-au obișnuit să cultive nepăsare în inimile lor. Au început să negocieze pe viețile altora. Când nimic nu pare să le aducă vreun câștig, pur și simplu aleg să fie reci.

    — Fiul dumneavoastră este liber, abia reușesc să descifrez ultimele expresii ale polițistului. Dovezile sunt insuficiente pentru a-l mai reține aici.

    Acum știu motivul pentru care Apollo m-a îmbrâncit cu o zi în urmă. La acel moment m-a făcut să cred că-și dorea să mă lovească, nicidecum să-mi atragă atenția pentru a-mi strecura ceva în hanorac.

    Percheziția a fost umilitoare, mai ales că m-am încrezut în garanția pe care amintirile mele mi-au insuflat-o – aceea că nu aveam în posesie droguri, nimic care să mă înfunde. Când mi-a fost sustras plicul, am știut.

    Am știu că... acela n-a fost decât un avertisment. Apollo ar fi putut să-mi îndese droguri în buzunar, dacă intenția lui ar fi fost aceea de a-mi face rău. Nu e ca și cum nu ar fi avut de unde să le obțină.

    După ce îmi sunt scoase cătușele, tatăl meu rămâne pentru a semna niște acte ce țin de eliberarea mea. Eu nu intenționez să-l aștept, așa că mă grăbesc să părăsesc clădirea asta problematică.

    Aerul îmi rămâne înțepenit în plămâni, iar respirațiile mi se izbesc de aura tinerei ce mă așteaptă afară. Indispoziția mea se sfărâmă instantaneu, căci prin ochii ei în formă de migdale se scurge o empatie ce-mi țintuiește atomii de profunzime protejați în capsule ale indiferenței. Îmi induce o stare aparte, îmbibată într-un strop de vinovăție.

    — Mi-am făcut griji pentru tine! începe aceasta a-mi vorbi, imediat ce-mi îngrop suspinul în părul ei de culoarea mierii. 

    Își trântește capul de pieptul meu înainte ca eu să apuc să mă împotrivesc. Degetele mele se curentează unul de celălalt, în încercarea nereușită de a o îndepărtă pe șatenă de mine.

    — Ce cauți aici, mică albină? o chestionez eu repezit.

    N-ar fi trebuit să știi că eu...

    — Credeai că n-am să vin după tine? îmi răspunde ea cu o altă interogație. Sunt de partea ta, Ares!

    Știu, dar acesta nu e decât unul din abisul de motive pentru care nu te merit.

    Îl simt ca pe un junghi ce l-am avut dintotdeauna, care a reînceput să mă împungă în stern, din nou.

    — Pentru mine nu contează ce crede tata despre tine sau oricine altcineva. Nu contează nici că-ai greșit cândva față de cei care au ținut la tine, deoarece...

    Taci.

    — Iubesc totul la tine! Doar ești fratele meu, adaugă pe o notă deprimantă, pe care încearcă s-o mascheze cu un zâmbet firav.

    Înțeleg, tu...

    — De unde ai aflat că am fost reținut noaptea trecută? deraiez subiectul, căci sunt un laș ce nu-și poate expune sentimentele.

    Sora mea îmi strânge o mâna în ale ei, într-un impuls ce-i trădează disconfortul pe care atitudinea mea i l-a stârnit. Nu cred că se aștepta să fiu sincer cu ea, însă nu pare să fi fost pregătită nici pentru a-mi înfrunta detașarea.

    — Mi-a spus Hera, îngăimă ea fără pic de vlagă. Însă doar pentru că am rugat-o eu să-mi povestească.

    — Ea de unde știa?

    — Tata i s-a confesat ei după ce a primit un telefon de la poliție, unde i s-a comunicat situația ta, îi recunosc sfiala din glas. Tot ea l-a convins să nu mai aștepte și să te scoată odată din arest.

    Dacă panarama aia s-a strecurat dincolo de caracterul aspru al tatălui meu, nu mă surprinde faptul că până și pe Sophia reușește s-o manipuleze.

    — La ora asta n-ar fi trebuit să fii la școală? îmi arcuiesc jucăuș o sprânceană.

    — Câteva absențe nu-mi vor crea probleme, mă asigură ea cât se poate de nevinovată. Plus că eu nu absentez nemotivată, spre deosebire de tine.

    — Firește că nu, mă abțin din a nu schița un rânjet atotcunoscător. Tu încă ești prea mică pentru a chiuli. Am să te învăț eu cum s-o faci, cândva.

    O surprind cum se înduioșează semnificativ. Sophia redevine acea copilă cu expresia escaladată de ardoarea speranței. Simplul fapt că aș fi dispus s-o învăț orice – chiar și ceva toxic – , îi umple sufletul de artificii, iar pe al meu de-o substanță neplăcută.

    E normal să încep să regret, atât de târziu, felul în care m-am comportat cu ea încă din prima zi de la moartea mamei noastre?

    — Eu... mă fixează emoționată. Voi aștepta cu nerăbdare ziua aceea!

    Și eu, Sophia. Și eu voi aștepta acea zi.

    — Sophia, draga tatei, de ce nu ești la școală? 

    Mușchii ochilor îmi zburdă după bărbatul dolofan, ce poartă costum, ca de fiecare dată când își părăsește locuința pompoasă. Lejeritatea cu care îi vorbește surorii mele mă intrigă nervos. Îmi alimentează mintea să producă mătase din ura depusă pe craterele ei.

    — Am venit să-mi văd fratele! se justifică cu îndrăzneală șatena lipită de mine.

     — Îl vezi zilnic, afirmă tatăl meu ca pe un reproș. N-ar fi trebuit să lipsești de la școală pentru el. Vezi ce mult te prețuiește asta mică?

    — N-am chef de tine, aproape că mă răstesc la el fără pic de remușcare.

    — N-ai chef, spui? șuieră acesta batjocoritor. Nu ar fi fost mai bine dacă nu aș mai fi condus eu atâta drum doar ca să te scot pe tine din rahatul în care te-ai împotmolit? Nerecunoscătorule!

    Nu mă aștept la altceva din partea lui, așa că mă resemnez. 

    Deși... să fiu al naibii de nu mi-aș tranșa pumnii în mutra lui!

    — Tu nu te-ai băgat încă în mașină? îi simt duritatea din ton contaminându-mă. Urcă-te și treci la școală!

    — Nu-ți permit să-i vorbești astfel surorii mele! mă răsucesc către el exact în clipa în care plănuiam să plec.

    Mă străduiesc să-mi mențin furia spânzurată de strânsoarea rațiunii.

     — Când ai apărut în fața ei drogat, nu mai era sora ta?

    Mă încrunt îngrețoșat, capturându-mi palmele în temnița acerbă a pumnilor mei străbătuți de greutatea trecutului. Aș vrea să pot riposta în fața individului a cărui flacăra delăsătoare o traduce pe cea din ochii mei. Doar că limba mi s-a îmbârligat în gură.

    — Ares, e în regulă, degeaba se obosește sora mea să-mi anihileze dezgustul lăuntric.

    — Vorbim acasă, Sophia, dacă dorești, depun un efort ireal pentru a-i replica.

    — Tu ai vrea să vorbești cu mine? simte ea nevoia de o confirmare.

    Îi ofer un zâmbet în schimbul unui răspuns, sperând că astfel i-aș putea descrie ceea ce nu îi pot așterne. Tot ce lașitatea mea mă împiedică, după care mă fac nevăzut în sens opus pe strada șerpuitoare, la capătului căruia se află secția de poliție.

    Pe drum spre cartierul meu mă cuprind ghearele frământărilor interioare, dar un gând ce încolțește persistent în mintea mea reușește să le alunge. Acel gând capătă conturul unei brunete cu ochii diferiți, ai căror nuanțe paralele se duelează între ele – primul lovindu-se de culmile cerului, celălalt reflectându-i pustietatea din suflet.

    N-ar trebui să mă simt vinovat pentru liniștea ce mi-a îmbrăcat agasant telefonul. N-ar trebui să-mi doresc să fiu căutat în întuneric, găsit și apoi rugat să mă lepăd de mârșăvia acestuia, căci singur nu am ambiția să iau deciziile corecte pentru mine.

    Pentru că nu ar trebui să-mi lipsească Hermione.

    N-ar trebui să-mi pese.
   
    Așa am fost dintotdeauna. M-am născut într-o variantă a mea căreia simt că nu-i aparțin. Subjugat de gânduri, impulsuri și impresii cu care nu îmi pot asocia latura interioară, sunt condamnat să nu am dorința de-a mă întoarce vreodată. Să nu însemn mai mult decât o umbră călătoare... 

    Mă regăsesc în presiunea tăcerii când oamenii din jurul meu sunt gălăgioși și iritanți. Prin vene îmi curge ambiția de-a schimba traiectoria regulilor, ori de câte ori ceilalți se învârt într-un cerc al stereotipurilor. Îmi place să rămân ignorant când fiorii profunzimii plutesc deasupra mea precum niște particule de oxigen fantomatice. Iar în cele din urmă, obișnuiesc să dispar când toți au nevoie de mine, să fiu departe de orice sunet, amintire și pulsație, când știu că prezența mea contează – nu suficient încât să râvnesc să rămân.

    Dar...

    Îmi trec degetele de suprafața telefonului meu, fără a-i debloca ecranul, intenția mea fiind aceea de a vedea dacă am primit un mesaj.

    Vreau... să fii mai insistentă, mai enervantă... Mai nesuferită. Mai afectată decât sunt eu în secunda asta nenorocită.

    În scurt timp ajung în perimetrul impunător al locuinței în care eu și restul familiei mele ne-am mutat de curând, la insistența tatălui meu de a lăsa în urmă ce m-a determinat cândva să reacționez imprudent. Am fost îndrumat să-mi înghit originea, să mă prefac că rădăcinile eului meu lăuntric n-au sorbit o picătură din tot ce mi-am permis să simt la acea vreme.

    Mi-a fost sugerat să uit... de mama.

    Trec de pragul ușii, după care urc scările și mă apropii de camera mea. Întrucât lungimea ei este imensă, un perete despărțitor o înjumătățește, divizând-o în două porțiuni egale. Peretele reprezintă o secțiune decupată, umplută cu un model complicat și întunecat din lemn masiv, asemănătoare cu o arcadă în miniatură ce permite o analiză amplă a întregii încăperi.

    Deblochez yala inteligentă a sosiei camerei mele, încercând să-mi reamintesc codul pin al acesteia, căci mai mult decât sigur a rămas același de anul trecut. Stomacul meu se revoltă împotriva mea, făcându-mă să resimt la nivelul limbii un gust de metal, imediat ce pătrund înăuntru.

    Nimic nu pare nelalocul său. Aici este aerisit regulat, chiar dacă aerul prizonier între pereții mânjiți de injurii și secrete în continuare îmi zgârie nările. Praful e șters, iar podeaua lucioasă aproape că îmi profilează figura. Așternuturile sunt și ele spălate săptămânal, și împart același miros inconfundabil de balsam, chiar dacă nimeni nu se odihnește între ele.

    Nu mai doarme.

    Mă aplec pentru a scoate de sub pat un album cu o copertă groasă. Când îl deschid, e împânzit de pânze de păianjen doar în imaginația mea, căci în realitate, fotografiile îi țin loc de mărăcini. Acestea ilustrează chipul sinistru al unei fete străpunsă de angoase necunoscute. Ochii ei sunt goi, dar luminoși, precum două fragmente de stele arse. Tenta părului ei voluminos, drept, ce nu îndrăznește a-i trece de claviculă, adăpostește același istoric pe care-l are și părul meu. Sentimentul de greață se intensifică înăuntrul meu.

    O urăsc. O urăsc. O urăsc.

    Clona mea a fost muza mea, căci toată arta pe care am săvârșit-o vreodată o cuprindea pe ea. Presupun că din acest motiv nu mă mai pot folosi de aparatul de fotografiat în prezent. Am început să asociez fotografia cu numele ei, iar blocajul pe care mi l-a provocat mă seacă de motivația de a mai crea ceva.

    Apuc o poză între degete, scuturând-o puțin, astfel încât să pot permite prafului alb prins în învelișul protector al paginilor din album, să-mi piște pielea. Oglinda masivă, poziționată în direcția mea, îmi surprinde zâmbetul meschin pe care-l resimt vibrându-mi prin fiecare fibră. Mi-e atât de accesibil să redevin marioneta dependenței mele pătimașe, iar asta mă îngrozește. Fiindcă nu vreau să cedez. Nu vreau ca tot efortul pe care l-am depus la centrul de dezintoxicare să se piardă și el în vid, asemenea tuturor lucrurilor care nu m-au lăsat nepăsător.

    Pentru că i-am făcut o promisiune Anemonei. Și tatălui meu. Și mamei mele. Dar mama nu e aici.

    Mama nu mă vede. Mama a plecat. Mama s-a înfuriat la volan. Mama a murit. Și inima mea a ruginit.

    — Dacă ai fi fost doar un sclav al prafului alb, nu ți-ai fi dorit în adâncul sufletului tău o lumină care sa te scoată din mizerie? Una care să tragă linie între tine și paranoia euforică a drogurilor? Nu ți-ai fi dorit să ai un motiv pentru care să-ti dorești să trăiești liber, fără să depinzi de o nenorocită dependență?

    De ce-mi jonglează vorbele Hermionei prin minte?

    Și de ce ele îmi provoacă... o durere surdă?

    Amintirea fragilă a vocii ei mi se imprimă în suflet, precum o frânghie al cărei strigăt imperceptibil mă imploră s-o apuc. Pulsează adânc în pieptul meu, susținându-mă deasupra păcatelor mele, fără a-mi permite să mi le însușesc. Cel puțin... nu azi.

    — Ți-e dor de ea? sonoritatea subțire ce deformează forma pereților ce mă înconjoară mă determină să revin la realitate.

    — Ce-ți pasă? adaug cu aroganță, fără a mă ridica din șezut.

    Asociez răsunetul tocurilor în formă de cui din spatele meu cu zgomotul produs de o bucată ascuțită de cretă, scrijelită pe-o tablă. Cu toate acestea, mă străduiesc să îmbrac haina uzată și găurită a nepăsării. Îmi propun să ignor profitoarea întruchipată într-un corp de femeie ce aparent pare inofensivă, cu buze roșii și statura acoperită de numeroase combinații de culori aprinse.

    — Poate că nu am apucat să o cunosc prea bine, își drege timbrul într-unul ce se vrea a fi compătimitor. Dar asta nu înseamnă că nu m-a tulburat când am aflat ce i s-a întâmplat...

     Așa cum nu te-a tulburat moartea mamei?

    — Hera, în zadar te schimonosești încercând să mă atragi de partea ta, mă asigur că nu observă albumul cu fotografii pe care-l îndes sub pat. Nu sunt la fel de ușor de prostit pe cât sunt tatăl și sora mea mai mică. 

    — Nu urmăresc nimic, clatină din cap răvășindu-și adunătura de bucle ciocolatii. Chiar îmi pare rău pentru moartea lui Dearil.

    Dau să ies din camera îmbibată de aparență și înșelăciuni, știind că Hera nu se va oprii din a-mi scana cu pricepere orice frântură de vulnerabilitate.

    Mă urmărește. Mă consideră un drogat instabil. De altfel, toți mă urmăresc, crezând că eu nu-mi dau seama. Toți se așteaptă la o altă greșeală din partea mea.

    — Nu mi-ai răspuns la întrebare, îmi reamintește ea cu interes.

    — Nu-mi lipsește.

    Mă scurg de cealaltă parte a ușii înainte ca sunetele fărâmițate ale propriile negații mincinoase să se preschimbe în cioburi menite să-mi alunece pe gât și să mi-l spintece.

    Așa cum nu-mi lipsește nici Hermione.

    De fapt... Cred că vreau să te văd, tâmpito.

    Ceea ce a fost până acum între noi doi ar putea fi etichetat de cei din exterior drept un fel de relație. Sincer să fiu, dacă m-aș putea desprinde de sine pentru a deveni doar un spectator, un martor al propriului meu tumult, mi-aș închipui ceva similar. Adevărul, însă, întotdeauna este mai complex decât presupunerea.

    Hermione înseamnă nimic pentru mine în comparație cu trecutul meu și ambiția de a-l menține îngropat, sub stratul malițios al vremii. În contradicție cu acest gând, prezența ei mi-a implantat cea mai reală emoție din ultimele luni.

    De aceea am conștientizat, într-un final, cât de ostilă e legătură pe care o avem. Doar pentru că mie nu îmi aduce suferință, nu înseamnă că și pentru ea e la fel de favorabilă.

    Împuns până în cele mai ascunse străfunduri ale mele, clipesc, iar în clipa-n care îmi dezlipesc pleoapele una de cealaltă, sunt transpus exact în fața curții din spatele liceului.

    — Mă spionezi cumva? chicotește melodios o tonalitate ce reușește să demoleze până la cea mai atomică fărâmă de curaj din mine.

    Îmi izbesc atenția de adolescenta aflată de cealaltă parte a gardului înalt din sârmă, acela care înconjoară precum membrana plasmatică a unei celule perimetrul sălii de sport, împreunându-se cu clădirea principală a liceului.

    Nerăbdarea ce i se citește cu atâta ardoare emanată de fiecare trăsătură a chipului ei din plumb, ia forma unor sulițe ce-și îndreaptă partea ascuțită către mine. Bluza neagră pe care-o poartă azi pare a fi plăcută la atingere, dar faptul că are un decolteu în forma unui triunghi întors nu mă face decât să mă tensioneze, căci pe dedesubtul ei se mai află un fel de pulovăr alb, ce-i acoperă întreg gâtul. Înțeleg că de astăzi vremea s-a răcorit, totuși... e prea îmbrăcată. Poată că doar m-am obișnuit prea tare să schițez în imaginația mea conturul lucrurilor pe care nu le pot atinge, pornind de la cea mai minusculă porțiune de piele vizibilă.

    Oricum, nu mă interesează Hermione în felul ăla. Am o iubită, ce naiba? Și chiar dacă m-ar tenta să...

    Ar avea vreun rost?

    — Evident că nu! Ce îndrugi acolo? o întreb sugrumat, depărtându-mă încet de ambiția ce m-a adus aici, căci sulițele de mai devreme și-au nimerit ținta.

    — Atunci ce naibii cauți tu aici? nu izbutește ea a-și stăpâni curiozitatea. Nu erai sancționat... ceva de genul?

    Inima mi se zbate cu putere, sfărâmându-mi coastele crescute în jurul ei și luând forma unei rămășițe intoxicate. Teama de a o întoarce împotriva mea e reală, tardivă, brutală. Nu-mi place deloc încotro au deraiat lucrurile dintre noi.

    Mulți susțin că viitorul ne este influențat într-o proporție catastrofală de faptele pe care le săvârșim în prezent, componente pe care alegem să le reprimăm, părți lăuntrice pe care le dezvăluim sau nu la momentul actual. Însă aceștia uit de existența acelui concept diabolic al timpului care manipulează sforile în care prezentul și-a încâlcit aura. Iar acela poartă denumirea de trecut.

    Nu există organism viu, obiect, fenomen sau emoție care să nu posede un trecut.

    Iar pentru cei ce susțin că nou-născuții sunt feriți de mrejele trecutului datorită purității lor de a-și începe existența fără greutatea păcatelor... Părinții le vor însuși, conștient sau în mod inconștient, traumele, determinând copiii respectivi să respire sub semnele cicatricilor lor.

    Așa că... lumea asta e nedreaptă. Pentru că nu contează dacă ești sau nu vinovat.

    — Am vrut să te văd, ecoul sinelui meu mă mustră crunt pentru cuvintele rostite ca pe un incantație.

    — Și eu, îmi mărturisește ea blând, dar răvășitor.

    Nu spune asta, tâmpito!

    Își strecoară degetele firave prin modelul gardului din sârmă, întărind astfel contactul vizual dintre noi.

    În font, ea chiar nu merita să devină ținta planului lui Apollo, deși știu că dacă acesta nu l-ar fi inițiat... E posibil ca eu să nu-mi fi găsit interesul de-a nutri vreo conversație cu ea. Sună de parcă m-aș rezuma doar la confortul meu, însă nu pot nega regretul pe care nu-l am fiindcă m-am apropiat de ea. Nu regret că m-am lăsat modelat de misterul fetei cu ochii inundați de culorile heterocromiei. De bunătatea ei ce tinde spre naivitate. Sau de temerile ei deprimante, ce au devenit deodată cutremurător de reale pentru mine.

    Dar regret că am amăgit-o.

    Regret, căci trebuie să-mi pun proprii demoni mai presus decât cineva care ar putea să-i îmblânzească dintr-o singură încercare. 

   — Hermione... îmi feresc chipul de al ei. Trebuie să-ți spun ceva.

    O surprind aplecându-se încet, după care pătrunzând pe sub porțiunea de gard rupt. Nu schițează urmă de scâncet când sârma, precum ventuzele, i se atașează de brațe. Îi memorez trăsăturile plăpânde. Dezgustul meu de sine își lărgește orizonturile, fiindu-mi insuportabil să-l mai ascund după un paravan fals al apatiei.

    Mă faci să simt orice, Hermione, cu excepția nepăsării.

    Fapta ei îmi reamintește de primul nostru chiul, în același loc, în urmă cu aproape două luni. În ziua aceea nu m-am sinchisit să ofer însemnătate gesturilor ei. Le-am considerat puerile, pe când azi îmi doresc doar să le pot analiza și pe acelea.

    Îndată ce o regăsesc atât de aproape de mine, am impresia că sângele îmi îngheață în vene.

    Asta înseamnă că va trebui să te dărâm mental, Hermione.

    — La naiba! exclam cu amărăciune. De ce-ți place să complici lucrurile?

    De ce trebuie să te uiți la mine cu atâta admirație, de fiecare dată când îmi ciocnesc privirea de-a ta? De ce mă faci să cred că eu chiar însemn ceva pentru tine?

    — Adică? freamătul ei abia sesizabil mă inundă.

    — Mi-am bătut joc de tine, Hermione!

    Răcnesc disperat, în tandem cu umezeala ce explodează din norii cenușii și furioși. Un strat subțire de picuri reci se revarsă apoi asupra noastră, iar eu habar nu am dacă astfel se manifestă ironia sorții. Fragmentele de cristal se contopesc într-o ploaie nemiloasă.

    Confuzia se întipărește pe tenul palid al domnișoarei arțăgoase, colorându-i pentru o clipă obrajii atinși de vânt. Felul în care își întredeschide buzele rozalii, intenționând să rostească ceva, mă lovește mai adânc decât un pumnal.

    — Sunt multe detalii pe care nu le cunoști despre mine, o întrerup, desfigurat de vină. Dar vreau să știi că nu m-am simțit niciodată mai confortabil decât în preajma ta. Ai chiulit alături de mine. Ai plâns pentru mine. M-ai îmbrățișat, ai oprit timpul și totuși în final mi-ai cerut mie să-l îngheț, deși eu nu-mi puteam explica cum ai reușit chiar tu s-o faci, inconștientă. Ai încercat să mă înțelegi, când nimeni nu s-a obosit s-o facă... Ai făcut destule, Hermione! Acum simt că nu o să ajungem nicăieri dacă vom continua să ne aburim unul pe altul.

    Pare că vrea să intervină, așa că fac o pauză de câteva secunde, însă vorbele ei refuză să apară.

    — În ziua în care te-am dus la lac, reiau cu dificultate, nu îmi doream decât să fiu departe de tine, să te pot expedia oriunde altundeva. Nu te voiam.

    Pe măsură ce mă destăinui ei, devin tot mai conștient de aciditatea cuvintelor mele.

    — Nu știu cum ți-a ieșit, însă la finalul zilei m-am răzgândit în privința ta. Am avut o înțelegere cu Apollo. Trebuia... să mă culc cu tine. Deși nu i-am înțeles intenția, m-am apropiat de tine. Și ca să fiu pe deplin sincer, nu-mi displăceai. De fiecare dată când ți-am spus că nu mă atragi, de fapt îmi plăceai. După două luni sunt aici pentru a-ți confirma că ai avut dreptate, e absurd să crezi în prietenia dintre un băiat și o fată.

    Lovesc o piatră din dreptul adidașilor mei, în timp ce îmi repet de cel puțin un infinit de ori că nu procedez imprudent. Unul dintre noi trebuia să rupă șarada asta nenorocită și enervantă.

    — Aș minți amarnic dacă ți-aș zice că am avut momente în care nu am vrut să te sprijin de-o bancă din clasă și să-ți ridic fusta, încruntătura ei îmi provoacă leziuni interne.

    Da, tâmpito. Urăște-mă. Urăște-mă, căci mi-ai stârnit astfel de scenarii.

    — Suferința ta e mai intensă decât a mea, de aceea nu ți-am arătat acea latură a mea. Chiar și atunci când nu-ți cunoșteam sursa durerii, tu o emanai prin fiecare fibră a ta. Cum ți-aș fi putut cere un asemenea lucru?

    Domnișoara arțăgoasă se îndepărtează de mine precaută, pe măsură ce pașii mei robotici răpesc orice centimetru dintre noi. Îi întind o mână, din impuls, pentru ca mai apoi să mi-o retrag, cutremurat de tremurul ei. Reușesc să diferențiez ploaia de lichidul amăgitor ce i se formează sub ochi, strălucind și sângerând a nedreptate. Hermione nu pare să tremure din cauza ploii, nici a rafalei de vânt ce-i poartă în aer șocul.

     Ți-e frică de mine.

    — Cum aș putea frânge o inimă care a fost deja frântă? mă răstesc la ea, animat de șiroaiele de lacrimi ce-i alunecă pe ambii obraji.

    Ploaia nu ne învață cum să ne ascundem de stropii ei caustici, ci ne ambiționează să luminăm în medii pustiite. Ne arată cât suntem de puternici în cele mai îndoielnice ipostaze ale noastre.

    — Înțelege naibii că nu vreau să-ți greșesc mai mult decât am făcut-o deja!

    — Eu... vocea ei bolnăvicioasă îmi amețește simțurile. Eu nu exist... Eu nu respir. Eu sunt un nimeni!

    Căutătura rănită pe care mi-o aruncă mă imobilizează și-mi țintuiește de asfalt picioarele, de parcă cineva mi-ar fi turnat ciment peste ele.

    — Inima ce mi se zbate acum între coaste pompează rugină. Dar.... intonează precum un tremur ce i se revarsă în tot corpul, dar!

    Își șterge cu mâneca bluzei pielea inflamată din cauza plânsului, expunându-și astfel nervozitatea. Albul ochilor ce odată îi era imaculat capătă o tentă tulbure, în timp ce Hermione continuă în disperare să-și curețe figura de acidul lacrimilor ei. Este inutilă încercarea ei de a părea neafectată. Căci oricât s-ar strădui să nu-și piardă cumpătul, explozia de umezeala ce deraiază din ea precum o hemoragie e mai puternică. La fel și mânecile bluzei împușcate de furia norilor.

    — Tu m-ai făcut să mă simt vie! cuvintele ei mă umplu de-o otravă acerbă, capabilă să-mi desprindă pielea de corp. Tu ești sângele care-mi inundă venele obosite, încercând să combată rugina. Ești aerul care îmi îmbată plămânii în fiecare dimineață, după o noapte pe care mi-am petrecut-o rugându-mă să nu mă mai trezesc deloc. Ești frumusețea ce-mi amortizează durerea. Ești singurul meu vis, într-un ocean de coșmaruri și cerneală neagră. Ești motivul pentru care mi-am propus... să trăiesc!

    — Dumnezeule Mare, Hermione... exclam, iar mintea mi se agață de un gând persistent, desprins dintr-o realitate pe care eu nu o pot accepta.

    Prefer să îndur orice, doar pentru a o face pe ea să nu mai simtă pic de căldură în preajma mea. I-aș răpi amintirile cu mine, după care le-aș oferi la schimb pe o răceală necruțătoare, incapabilă de a-mi mai permite mie să mă mai strecor între traumele ei. Chiar dacă asta ar însemna să nu-și mai amintească de mine, iar eu să fiu singurul prost dintre noi alimentat de antimateria ei.

     Pentru că vina e o mașinărie de disecat mintea, visurile și speranțele. O molimă ce se lipește de învelișul de protecție al oaselor, precum o umbră, măcinându-le. Un carusel părăsit și năpădit de blestemul de nu se lua niciodată vreun moment de răgaz. O clepsidră condamnată să scurgă esența victimei sale, preschimbând-o în nisip.
   
    — La dracu, la dracu, la dracu... M-ai făcut să vreau să trăiesc! înjurăturile ei n-au sunat nicicând mai profunde decât  acum. Vreau să trăiesc... Vreau să trăiesc!

    Hermione, mă distrugi...

    Am rănit-o deja o dată, ce contează dacă răsucesc cuțitul mai adânc?
   
    — Tu ești conștientă de ce spui acolo? o atac, fiind afectat de tot ce am auzit plonjând dinspre buzele ei. Tu ești Hermione, pentru numele lui Dumnezeu! Nu ești o proastă îndrăgostită. Revino-ți!

    Scăparea mea are efect distrugător asupra ei, căci ochii i se lărgesc inuman, stopându-i brusc emoțiile. Aș putea să jur că am putut vedea, doar pentru o clipă, șocuri electrice fisurându-i întreaga existență.

    Îndrăgostită... nu-mi vine să cred că am folosit cuvântul ăsta pentru a o caracteriza pe domnișoara arțăgoasă!
   
    Știam c-o să sufere, dar nu mi-am dorit să ajungă în halul ăsta!

    — Nu e ca și cum m-aș fi așteptat la o altă reacția din partea ta, îmi răspunde scăpându-și în pământ privirea goală. Și să știi că nu am pretenția să simți... nimic. Mi-e suficient doar să...

    — Nu contează pentru mine ce îți este ție suficient, i-o tai cu asprime, făcând-o să-și înalte bărbia spre mine.

    Nu apuc să-mi reamintesc vag împunsătura acului de la seringă, înainte ca lichidul tânjit de întunecimea gândurilor mele să-mi asfixieze fluxul sanguin. Nu apuc să-mi doresc a mă întoarce în acel timp. Nu apuc să oftez în urma a ceva ce acum mi-ar fi atenuat sentimentul de vină.

    Deoarece niște brațe umede mă trezesc din tranșă, înconjurându-mi abdomenul. Acestea se prelungesc din spatele mele precum două liane, distorsionând totul în jurul meu. Respiră în același ritm cu mine, în același ritm cu sunetul ploii. Mă calmez instant și ajung să înțeleg, într-un final, cum e să-ți dorești ca timpul să înghețe.

    — Rămâi, îmi zice înăbușit, dezmorțind momentul.

    Într-o lume în care nu am avea inimile ruginite, străpunse de regret, ne-am lăsa mai ușor înduioșați. Într-o lume în care nu am îndepărta, nu am răni doar pentru că ne urâm sinele, nu ne-ar mai fi dificil să avem o legătură durabilă. Într-o lume în care n-ar exista teama de-a fi noi înșine, am simți tot ceea ce nu am putea controla, de parcă ar fi ultima dată.

    Poate că într-o lume în care mințile nu ne-ar fi fost niște distopii nenorocite, sentimentele tale ar fi însemnat ceva.