Miercuri, 25 octombrie, 2023

    Ares Drivas 

    Nu vreau să-mi deschid ochii. Căldura așternuturilor mă ispitește să mai ațipesc măcar câteva secunde, chiar dacă alarma telefonului meu a sunat deja, iar astăzi am școală. Mici împunsături îmi tachinează urechea dreaptă și nu știu dacă această senzație mi-a fost indusă de creier pentru a mă trezi sau dacă e reală.

    Ceva în mine se poticnește când îmi desprind pleoapele și zăresc unul dintre pisoii de aseară ronțăindu-mi lobul urechii. Nu-i văd nicăieri pe ceilalți, însă le aud plânsetele și vreau să pornesc în căutarea lor. Nu apuc însă să mă dau jos din pat, căci ușa se crestează, oferindu-mi o priveliște îndeaproape a fetei ce pătrunde înăuntru.

    Brațele bandajate îi sunt ocupate cu patru blănoși ce se cuibăresc la pieptul ei pentru a se încălzi. Mi se zbârlește părul de pe corp atunci când observ seringa din mâna ei.

    — Hermione... murmur somnolent, încercând să leg conexiuni în mintea mea și să-mi aduc aminte cum dracului am ajuns în patul ei.

    — În sfârșit s-a trezit zevzecul din cartierul adormit! comentează ea în timp ce se așază pe podea cu membrele inferioare încrucișate în direcția mea.

    Poziția pe care-o adoptă îmi conferă tacit posibilitatea de a mă holba la picioarele ei lungi și subțiri, îmbrăcate în dres negru, acoperite nu suficient încât să nu-mi stârnească fiori pe șira spinării. Hermione e îmbrăcată în uniformă, semn că s-a trezit cu mult înaintea mea și că a avut timp să-și facă și un duș. Rădăcinile ei ude și vârfurile uscate întăresc concluzia aceasta.

    Contrar gândurilor mele, continui să mă uit hipnotizat la picioarele ei. Le analizez insistent, mi le proiectez în minte și mi le injectez în vene, vrând să mă droghez cu ele acum și aici.

    — La ce te uiți? tonalitatea ei aspră mă face să-mi izbesc ochii de ai ei.

    — La nimic! mă prefac încrezător, deși irisurile ei paralele mă inspectează și mă ard până la oase.

    Cu coada ochiului observ cum domnișoara arțăgoasă își strânge buzele indignată, apoi smulge cearșaful de pe mine și se acoperă de la mijloc în jos. Surprins de gestul ei, îmi înconjor bazinul cu ambele mâini, silindu-mă să găsesc în camera ei ceva mai fascinant decât este ea.

    — La naiba, Hermione! scâncesc rușinat și-mi apăs palmele mai tare când privirea ei devine una mustrătoare.

    — Tu... lungește intenționat cuvântul, știind foarte bine că mă intimidează. Ai avut vreun vis din ăla deochiat și acum te simți stânjenit?

    — N-am avut niciun vis! mă grăbesc s-o asigur, și tot ceea ce îmi doresc în momentul acesta e să mă înghită salteaua de sub mine. E o chestie matinală!

    Pomeții mi se încing rapid, iar căldura din corp începe să atingă temperaturi imense. Nu-i nevoie să mă uit într-o oglindă pentru a conștientiza cât de învăpăiată îmi este înfățișarea, căci mă simt de parcă aș fi petrecut o zi întreagă în deșert fără strop de apă. Am nevoie să-mi acopăr și chipul, nu doar partea de jos, însă știu că asta i-ar confirma domnișoarei arțăgoase cât de mult m-a jenat propria mărturisire.

    Adolescenta adoptă o aură țâfnoasă și vrea să părăsească camera, însă nu o face înainte de a-mi comunica dezgustată:

    — Te las cinci minute să te dezumfli.

    Mă strâmb când îi întâlnesc zbuciumul violent, întipărit adânc pe detaliile feței ei în formă de inimă. Las să treacă mai mult de cinci minute de la plecarea ei, sperând că acest interval va fi suficient pentru a-mi șterge din cuget expresia scârbită pe care ea a folosit-o împotriva mea.

    Mă îndrept spre bucătărie, apoi mă rezem de tocul ușii. Imaginea fetei irascibile hrănind pisoii provoacă un vârtej de senzații înăuntrul meu, printre care și câteva zbenguieli mai accelerate ale inimii. Nu știu dacă acestea au ca motiv adolescenta ce emană grijă sau dacă obiectul pe care-l ține reprezintă cauza acestui tumult. Vreau să mă uit altundeva, pentru ca neputința să nu-mi mai asalteze mintea de pereții amintirilor. Doar că, pe măsură ce încerc să-mi răsucesc capul, constat cât de împietrit și neputincios sunt.

    Am impresia că venele-mi vibrează prin carnea și mușchii mei, rugându-mă subit să le sparg cu acea seringă fără ac, să le curm nerăbdarea de a se simți umplute cu toxină. Când obișnuiam să consum heroină regulat, uitasem complet ce înseamnă durerea emoțională sau cea fizică. Efectul era atât de puternic și prompt, încât nu apucam să simt înțepătura acului când mă injectam. Pentru că din punctul străpuns îmi radia euforie și pace în fiecare celulă.

    — Unde ai dormit azi-noapte? decid să inițiez o discuție, sperând că astfel îmi voi putea distorsiona impulsurile distrugătoare.

    — Nu am dormit... îmi răspunde sec.

    — Deloc? țin eu să aflu.

    — Pramatiile tale trebuiau hrănite din două în două ore, mă lămurește și face semn din cap către pisoi.

    — Sigur ăsta este motivul real pentru care ai rămas trează toată noaptea? o întreb cu un iz de îndoială în voce. Puteai să mă trezești și să-mi spui să plec dacă prezența mea te deranja...

    — Incapacitatea mea de a mă odihni noaptea nu are legătură cu tine, denotă ea, încordându-se abia vizibil pe scaun.

    — Are legătură cu trauma ta?

    Hermione își coboară umerii odată cu bărbia ce până acum o susținuse țanțoșă în aer, înălțată până-n tavan. Permite unui suspin să se desprindă de pe buzele ei pecetluite într-o grimasă surdă. Stabilizează seringa golită pe insula de lângă ea, a cărui lemn închis la culoare e uzat, semnalizând cât de vechi este și câte amintiri otrăvitoare s-au adăpostit în zgârieturile sale.

    Toată mobila din apartamentul ăsta blestemat a fost martor ororilor suportate de Hermione.  

    Aerul îmbâcsit i-a pătruns nările, cu condiția de a-i diseca sufletul. Așternuturile i-au absorbit nemilos fiecare picătură de sânge vărsat, amestecată cu uscăciunea lacrimilor sărate, precum un burete bântuit de forțe ale întunericului. Patul i-a acompaniat mârșăviile perverse și imorale ale demonului ei. Podeaua i-a scârțâit sub tălpi și i-a îndemnat vrăjmașul să recurgă la și mai multă tortură.

    — Să știi că propunerea de a te muta cu mine încă e valabilă, îi spun pe un ton cât pot de plat, căci nu vreau să-i ofer posibilitatea de a face presupuneri în funcție de intonația mea.

    Aceasta tace molcom, evitând să-mi reproșeze numeroase argumente prin care să-și exprime dezacordul. Mă poziționez în fața frigiderului ei, mascându-mi ușurarea de-a vedea că e pe jumătate gol.

    — Să accepți că ai nevoie de ajutor nu te face o persoană slabă, sporovăiesc dintr-odată, cu capul strecurat între pereții înghețați.

    — Apreciez ceea ce ai făcut pentru mine, Ares, afirmă domnișoara arțăgoasă, în timp ce eu mă apropii de ea. Dar să știi că mi-a ajuns. Nu-mi mai îndesa tot ce nu pot să-ți înapoiez la rândul meu.
   
    — Să nu crezi că mă aștept să mă răsplătești în vreun mod. Decât să ajuți un om din scopuri egoiste, mai bine n-o faci deloc. Oricând vei mai avea nevoie de ceva, nu te sfii să-mi comunici. Voi face tot ce pot ca să te știu în siguranță, îi mărturisesc încet, dar blând, fiind concentrat în tot acest timp pe clipirile ei mărunte, ce mă îndeamnă să mă oglindesc în ființa ei.

    Adolescenta mă privește debusolată printre genele ei dese și groase, fluturându-le precum aripile unei păsări colibri. Pare că nu știe dacă să-mi mulțumească pentru interesul pe care-l manifest sau dacă să mă zgârie cu unghiile ei, apoi să-mi arunce o găleată de suc de lămâie peste leziuni.

    — Ar trebui să fii mai interesat de pisoii tăi.

    — Nu sunt ai mei, îi zic în timp ce sustrag ghiozdanul aruncat pe gresie, strecurând o portocală fără ca ea să observe. I-am adus aici pentru că vreau ca tu să ai grijă de ei.

    — Nu, mi se adresează defensivă chiar dacă știu că dincolo de negația ei abruptă se ascund valuri întregi de compasiune.

    — Știu că ții la blănoși la fel de mult cum îi prețuiesc și eu, îi zâmbesc admirativ.

    — Ce te face să crezi asta? se ridică de pe scaun și-și îngustează aproape insesizabil pleoapele.

     — Se vede în ochii tăi ce strălucesc de fiecare dată când se opresc asupra lor! îmi susțin puternic argumentul posibil deplasat.

    Hermione locuiește în apartamentul celui care a abuzat-o și sunt conștient de faptul că orice colțișor ascunde cel puțin o întâmplare traumatizantă. De asta consider că are nevoie de afecțiunea necuvântătoarelor. Nu am cum să o fac să uite tot ce a îndurat sau să nu se mai agațe cu atâta patos de amintirile ei scăldate într-o durere morbidă, să nu se mai încreadă malițios în umbrele și nuanțele trecutului.
   
    Dar... permite-mi să înlocuiesc amintirile tale urâte cu altele mai frumoase sau cel puțin cu unele demne de a fi memorate.

    — Petreci mult timp singură, îmi umplu plămânii cu oxigenul cu tentă greoaie, apoi reiau de unde am rămas. Consideră acești pui de pisică o distragere de la gândurile tale negre. Vorbește cu ei atunci când te simți copleșită de propriul bagaj emoțional, însă nu vrei să te confesezi unei ființe umane. Joacă-te cu ei, continuă să-i hrănești. Oferă-le un cămin, iar ei îți vor dărui ție un motiv pentru care să te simți mai bine.

    — Ares... nu apucă să-și finalizeze replica, deoarece în următoarea fracțiune indexul meu plonjează pe moliciunea buzelor ei.

    Spune-mi că vrei să te sărut.

    Poruncește-mi să-mi izbesc buzele de tale.

    Și nu mă respinge.

     Ochii ei devin două ozeneuri gigantice, iar eu tind să cred că și ai mei se măresc, absorbind și întemnițând un amalgam de emoții mistuitoare. Acum buzele ei ilustrează un tablou de senzații tactile, și să fiu al naibii dacă nu vreau să le simt pe toate la un loc, deși știu că e greșit! Le presez mai îndrăzneț, așteptându-mă la o reacție. Ajung chiar și să i-o cerșesc în sinea mea, dar Hermione pare de nepătruns. Când aceasta clipește în sfârșit, am senzația că a trecut o eternitate – chinuitoare. Îmi iau degetul electrocutat, iar vraja pe care a inserat-o înăuntrul meu se sfărâmă treptat, suficient de rapid ca să mă facă să tânjesc după o ciocnire mai intimă.

    — Dă-ți voie să te detașezi de trecut, Hermione, îi adaug cu mintea amorțită. Nu obții nimic dacă stai zile și nopți la rând, plângând și rememorând cauza tristeții tale.

    — Dar... rostește cu o dificultate emoționantă. Nu știu cum să-ți...

    — Nu-mi mulțumi, bolborosesc peste ea, sperând că așa îi voi distorsiona intimidarea ce-o îmbracă. Doar încearcă să fii bine.

    Îi spun să încerce să fie bine pentru că știu cât de greu îi este să fie bine.

    În brațe-mi inserez pisoii, apoi iau ghiozdanul fetei și mi-l pun pe după umăr. Ne încălțăm amândoi în liniște și ieșim din apartament.

    — Ai pe cineva căruia să-i lăsăm blănoșii cât timp suntem la școală? o chestionez în timp ce ea încuie ușa. Adineauri ai menționat că au nevoie să fie hrăniți din două în două ore.

    — E posibil să cunosc pe cineva.

     Dau s-o urmez atunci când Hermione începe a urca scările prăfuite ale blocului, dar mă opresc după numai un metru. Ascensorul imens din stânga ei, împânzit de câteva picățele de rugină, mă ademenește.

    — De ce nu folosim liftul? mă încumet să-i aștern nelămurirea mea.

    — Pentru că nu funcționează prea bine, vine explicația ei. Majoritatea care l-au încercat au rămas blocați până ce administratorul blocului a trebuit să intervină.

    Nu cred că m-ar deranja prea tare să mă blochez într-un ascensor, atât timp cât te-aș avea lângă mine, dezvăluie sinele meu precum un vârtej ce-mi animează dorințele.

     Să fiu sincer, nu cred că m-ar deranja deloc un astfel de scenariu.

     Nu-mi dau seama când am terminat de urcat cele trei etaje. O zăresc pe Hermione lângă o ușă din lemn masiv, cu model floral sculptat manual. De-o parte și de alta a acesteia domnesc tot felul de buruieni în ghiveciuri mici, unele dintre ele fiind crăpate, posibil din pricina timpului care a suflat asupra lor. Când degetele ei se încleștează într-un pumn, apoi bat în lemnul ușii, tind să-mi întreb latura interioară ce altceva ar mai putea face cu ele.

    Aflându-mă în spatele brunetei, reușesc să disting silueta unei bătrâne ce-și strecoară încetișor pe după ușă chipul conturat de riduri și adâncituri.

    — B-Bună dimineața, bunicuță Tsubaki! exclamă cu timiditate domnișoara arțăgoasă.

    Doamna pe care Hermione a denumit-o astfel, o salută la rândul ei. Când realizează că și eu mă aflu aici, ochii ei buclucași, dar blajini, analizează fiecare unghi al ființei mele. De la încălțămintea de firmă până la vestimentația mea întunecată și pisoii care îmi dorm în brațe. Se concentrează asupra părului meu alb și a mărimii sale neobișnuite. Îi observ insistența ce-i evidențiază mai bine liniile care îi înconjoară ochii și gura în timp ce-și mișcă sprâncenele ca două scobitori și buzele stafidite de uraganul vremii.

    Știu ce gândește.

     Mă critică fără a rosti vreun cuvânt.

    Uneori, privirile societății îmi străpung pielea, lăsându-mi o urmă incandescentă, precum însemnările pe care le primeau sclavii din anumite regiuni ale lumii, demult.

    De ce ne afectează ce cred ceilalți despre noi? O facem orbește și mișelește, chiar dacă știm că niciodată nu vom putea mulțumi fiecare om în parte fără a pierde fragmente din noi. Societatea e o dreaptă prin care trec o infinitate de opinii și reacții distincte, de asta e important să nu ne încredem în înșelăciunea ei.

    Oamenii neprețuiți nu-și recunosc propria unicitate, iar cei cu adevărat frumoși tind să-și vadă defectele reflectate-n vocile celor din jur. Oamenii talentați se cred inutili și nu-și cunosc rostul, în timp ce ființele mizerabile își atribuie singure drepturi.

    — Colegul meu de clasă, o aud precipitant pe adolescentă prezentându-mă.

    Nu știu exact după cât timp reușește femeia cu aspect cărunt să mă trosnească cu un zâmbet pe care eu nu intenționez să i-l înapoiez.

    — Îmi cer scuze pentru deranj, dar am găsit puii ăștia de pisică fără adăpost, pronunță cu stângăcie fiecare silabă. Mă întrebam dacă îi puteți dumneavoastră ține aici până termin orele, când mă voi întoarce să-i iau.

    — Bineînțeles că pot sta la mine, copilă dragă! declară bătrâna duios, și de îndată își deschide larg brațele, ca o pasăre în întâmpinarea puilor ei abia ieșiți din carapacea ouălor.

    — Mulțumesc, bunicuțo! glasul înduioșător al domnișoarei arțăgoase mă înmoaie mai tare decât o fac pisoii. Să-i hrăniți din două în două ore.

    Femeia în vârstă îmi smulge blănoșii, lăsându-mă să mă descurc cu răcoarea ce pune stăpânire pe fibrele mele, odată cu dispariția făpturilor mici. Oricât de mult aș vrea să mă car dracului de aici, nu o fac. Pentru că bătrâna asta pare să o înțeleagă pe Hermione, iar bruneta din urmă pare să aibă încredere în ea mai mult decât în mine.

    Deodată, un junghi intercostal mi se cațără precum o liană, răpind centimetri din mine pentru a ajunge în zona sternului meu. Îl simt înconjurându-mi inima și strângând-o de parcă asta mi-ar putea-o preschimba în tocăniță de sânge și carne pulsantă, atunci când decid să ofer o muzicalitate sumbră cuvintelor ce mi s-au agățat de limbă.

    — I-ai spus că ai fost violată?

    Nu-mi recunosc timbrul încărcat de-o sonoritate amară, ce-mi face tâmplele să zvâcnească. O liniște monumentală scufundă scara blocului, însă bătrâna îi pune capăt atunci când palma proprie îi acoperă gura, neputând să-și stăpânească exclamația înfricoșată.

    — E adevărat? grăiește aceasta cuprinsă de șoc.

    Adolescenta mă privește umil, vrând să găsească în ochii mei o undă minusculă de vină. O face în zadar, fiindcă acolo nu va găsi nicio emoție care să-i amortizeze căderea psihică. Felul în care ea mă imploră silențios să simt ceva, să-i aștern pe-o tavă dovada răvășirii mele, îmi provoacă o hemoragie internă. 

    La dracu! La dracu! La dracu!

    Mă. Simt. Oribil.

    Să fiu sincer, am bănuit că bătrâna aceasta știa deja că a fost abuzată. Am crezut că Hermione nu i-a divulgat identitatea violatorului, însă într-un moment de maximă slăbiciune, și-a alocat timp pentru a-i povesti despre durerea ce îi macină sufletul.

    — E adevărat, confirmă ea într-un final, înconjurată de o aură fantomatică.

    Șuvițele mătăsoase ce îi acoperă ambii ochi redau încercarea eșuată de a-și ascunde o parte din repulsia ce-o asaltează. Buzele îi vibrează și corpul îi trepidează. Reacțiile ei sunt două piese de puzzle ce se unesc în mintea mea, făcându-mă să preconizez că mai are puțin și plânge. Am senzația că îi pot auzi maxilarul micuț, precum al unei păpuși de porțelan icnind, atunci când dinții ei strâmbi se împing unii în alții. Pe al meu mi-l încleștez puternic.

    — Copilă... șovăie bătrâna tremurător, aproape izbucnind și ea. De ce nu mi-ai spus? Tatălui tău i-ai povestit? vrea să se apropie mai mult de adolescentă, dar aceasta îi respinge afecțiunea.

     Domnișoara arțăgoasă se întunecă în ciuda pielii palide pe care-o posedă, și la fel fac și eu, din clipa în care monstrul maniac a fost adus în discuție.

    — Știi cine ți-a făcut asta? Ai depus plângere împotriva lui? continuă ea s-o înțepe cu interogații.

    — Nu i-am văzut fața, îi declară celei de lângă moale, frânt, de parcă ar interpreta o șoaptă plânsă și nespusă de prea multă vreme. S-a întâmplat acum mult timp. Eu... nu știu cine a fost.

    Minte. Minte!

    — De ce minți, Hermione? mă proptesc milimetric de ea și-mi strecor mâna în căldura palmei ei mici, astfel încât doar auzul ei să-mi perceapă nemulțumirea.

    — Tatăl tău știe? insistă bătrâna să afle neapărat detaliul acesta.

    Mă încrunt la brunetă, încercând nonverbal să o conving că acum nu mai are de ce să-și ascundă trecutul de oamenii pentru care prezența ei contează. Ea îmi arată în schimb o căutătura mânioasă.

    — Bunicuțo, vorbim după ce vin de la școală! se forțează să zâmbească, chiar dacă e imposibil ca cineva să nu sesizeze cât de rănită arată de fapt.

    Oare când ai zâmbit ultima dată cu adevărat, Hermione?

    Fără a aștepta o reacție din partea bătrânei, Hermione mă târăște problematică după ea, căci eu nu mă sinchisesc să-mi desprind mâna din strângerea care îmi usucă gâtul, dar în schimb îmi topește o parte din suflet. Pentru că se simte bine când degetele ei îmi pătrund palma, căutându-le pe ale mele într-un soi de îmbrățișare. Ieșim din bloc învăluiți în plapuma liniștii, pătrunsă uneori numai de respirația fetei agitate.

    — De ce mi-ai făcut asta? se oprește din mers și se smulge repezit, săgetându-mă amenințător.

    Răbufnirea ei înflăcărată îmi implantează o multitudine de noduri ghimpate care-mi atârnă de gât ca niște bolovani ascuțiți. Într-adevăr, n-ar fi trebuit să-i împărtășesc altcuiva trauma ei. Îi înțeleg supărarea...

    Doar că asta nu mi-e de ajuns pentru a sta departe de ea.

    — N-aveam de unde să știu că bătrâna aceea nu știa că ai fost violată! aproape că mă răstesc la ea, simțindu-mă vinovat pentru tot ceea ce i-am provocat până acum.

     — Tu crezi că eu le destăinui tuturor secretul meu? îmi reproșează abătută, dezintegrându-mi rațiunea.

    — Ascultă-mă naibii odată...

    — Nu vreau! mă întrerupe din nou, de data aceasta mai sonor. Ție ți-e ușor să pretinzi că știi totul despre mine. Îți mai amintești de porcăria aia de test la care m-ai supus în spital?

    Amuțesc. Oxigenul nu mai ajunge cum trebuie în organismul meu. Îmi simt pieptul năucit, asfixiat de stratul încins de smoală ce-mi curge prin vene în locul sângelui. Am fost un prost, căci atunci când am acționat nu m-am gândit la urmările pe care gesturile mele de atunci aveau să le aducă.

    — Ce-ai obținut, atunci, în schimbul umilinței mele? Ce-ai obținut, acum, tot în schimbul umilinței mele?

    Întrebările ei le percep exact ca pe niște cuțite înfipte adânc, înțepenite între coastele mele. Chiar dacă îmi provoacă atâta amărăciune, nu-i cer Hermionei să se oprească. Urma de dispreț combinată cu fragilitatea dureroasă a prezenței ei este un preț ieftin în comparație cu tot ceea ce i-am provocat de când ne știm. Am de gând s-o las să se descarce, să lustruiască podelele iadului cu mine dacă asta înseamnă să-și recapete blândețea. O las mă folosească, să-și verse toți nervii și nedreptățile care i s-au aplicat de-a lungul timpului, pentru ca în final să rămână fără resentimente.

    — E chiar atât de satisfăcător să-ți bați joc de mine? o surprind strângând vizibil din ochii umezi pe la colțuri.

    — Îmi pare rău! mă trezesc eu să-i trântesc.

    — Scutește-mă! mi-o taie ea mânioasă, dar mai mult răvășită.

    Hermione habar nu are că eu nu obișnuiesc să-mi cer iertare sau să le mulțumesc oamenilor, nici măcar atunci când simt un impuls copleșitor de a mă exterioriza. De fiecare când mă tentează ideea de a arăta că îmi păsa, aleg să mi-o încătușez în temnița minții, să mă prăpădesc singur cu toate frazele ce-mi rămân blocate în laringe. Eu nu mă justific nimănui verbal, împingând faptele să se exprime în locul vorbelor mele. Mereu am considerat că, în absența gesturilor, cuvintele sunt lipsite de esență, deoarece oamenilor le e ușor să te aburească, să te facă să crezi lucruri pe care ei nu le cred sau simt.

    Cele mai sincere cuvinte devin toxice când plutesc pe buzele fățarnicilor.

    În perfida acestui fapt, am simțit că trebuie să-mi cer iertare în fața ei pentru tot, altfel mi-ar fi dizolvat cerul gurii tot ceea ce nu aș fi avut curajul să-i spun.

    O las să se îndepărteze de mine nu doar fizic, ci și emoțional. Îi permit să construiască între noi o graniță menită să ne țină departe unul de altul, iar orgoliile aproape. Nu mă clintesc din locul în care ea mi-a adâncit rădăcinile, așteptând până ce figura ei devine un punct tot mai mic de ceață, urmând ca apoi să dispară. Pornesc și eu în drum spre liceu, pe dâră imaginară lăsată de ființa ei. Îi observ ghiozdanul atârnându-mi de un umăr, ceea ce mă bucură, chiar dacă al meu e acasă. În acest mod domnișoara arțăgoasă va fi nevoită să se intersecteze din nou cu mine – asta în caz că vrea să participe la ore nu doar cu prezența.

    Îndată ce pătrund în curtea impunătoare a liceului, o caut, dar nu o găsesc. Elevii sunt strânși fiecare în grupulețe, investigând când la mine, când la alte persoane, apoi șușotind naiba știe ce rahaturi neinspirate, căci încă e pauză. Nu pot trece cu vederea acordurile rock ce răsună îndrăznețe de undeva din spatele meu, împungându-mă până în măduva oaselor cu ritmul alert și timbrul puternic al solistului ai cărui versuri cântate le știu pe de rost. Energia pe care-o simt galopându-mi prin fluxul sanguin îmi impune să-mi întorc discret capul, ceea ce și fac, mijindu-mă către tânăra îmbrăcată în negru.

    Fusta ei din piele încalcă mai mult decât sigur regulile vestimentare ale liceului, întruchipând un caracter rebel. Aceasta i se mulează obraznic, dar incitant, pe rotunjimi, fiind cu vreo două palme mai sus de genunchi. De-o parte și de alta a coapselor tronează două fermoare groase, deschise provocator până la jumătate, iar un alt treilea fermoar – închis – e poziționat intenționat pe mijloc, lăsând orice analizator să-și închipuie ce se ascunde dincolo de el. Cămașa întunecată ce-i îmbracă partea de sus a trupului are două țesături. Prima îi acoperă mâinile și clavicula cu un material aproape transperant, iar cea de-a doua i se întinde pe tot sternul și se sufocă în zona taliei, sub fustă.

    Nu conștientizez efectul pe care ambalajul necunoscutei îl exercită asupra hormonilor mei decât atunci când ea poposește asupra mea. Ne aruncăm reciproc săgeți vizuale, de parcă privirile noastre ar putea tranșa pânze de păianjen peste pielea celuilalt.

    Nu-mi amintesc să o mai fi văzut până acum pe tipa asta, însă acest lucru nu ar trebui să mă șocheze, căci abia ce am dat pe la școală în aceste două luni și ceva de când m-am transferat aici. Ideea de a intra în vorbă cu ea mă incintă al dracului de tare, și cu toate că eu nu am făcut niciodată parte din tipologia aceea de individ extrovertit, trebuie să-mi recunosc măcar mie însumi că mă atrage fizicul ei.

    Brusc, îmi amintesc de cealaltă adolescentă pe care ar fi trebuit s-o împac până acum și care are nevoie de mine mai mult decât oricine altcineva din liceul ăsta veninos. Dau să intru în instituție, însă nu apuc să pășesc pe holul încăpător, căci un ton aspru și mult prea răgușit pentru urechile mele îmi distruge intenția.

    — Ai o brichetă? mi se adresează cu duritate tipa îmbrăcată în negru de mai devreme.

    Cu o mână îmi flutură pachetul de țigări, în timp ce se folosește de cealaltă pentru a-și scoate telefonul întemnițat într-o husă sofisticată, cu un craniu pe ea. Butonează câteva secunde pe el, iar muzica dată la maximum din căștile ei bluetooth îngheață imediat.

    — Nu fumez, îi recunosc eu detașat.

    O suprind mușcânduh-și odios buza de jos, de parcă tocmai ce aș fi insultat-o sau înjurat-o. Se întoarce pe botinele ei cu niște platforme imense și se pierde prin mulțimea de elevi înghesuiți.

    Hotărăsc să ar fi mai bine s-o dau uitării și să mă conctrez pe discursul pe care ar trebui să-l pregătesc mintal pentru confruntarea cu Hermione. Trec pe lângă afișele ce mânjesc pereții, apoi urc scările până la etajul unul, acolo unde știu că se află clasa noastră. O siluetă slăbănoagă, îmbrăcată în haine obișnuite, îmi atrage atenția atunci când mă deplasez pe lângă toaletele elevilor.

    Oftez ușurat și, dintr-un pas uriaș, ajung la câțiva centimetri de picioarele ei îndoite, strânse de brațele-i subțiri și firave, în spatele cărora se află un chip angelic și o vulnerabilitate pe care ea se chinuie să nu mi-o destăinuie. Îmi sprijin greutatea pe un singur genunchi atunci când mă las în jos și îndrăznesc să-i ating o mână cu vârfurile degetelor. Hermione arată precum o țestoasă înfiptă-n carapacea ei moale pe interior, dar care e tare și rece la exterior, cu scopul de a o proteja de toți cei care vor să o cunoască.

    În preajma ei îmi uit cuvintele ce până acum urlau în adâncul meu să fie rostite. Când ea își înălță expresia răscolită de gânduri în căutarea alei mele, am senzația că o parte din mine se detașează de ființa mea și o alege pe ea. Devine inamica mea, fiindcă asta înseamnă să o îndepărteze pe domnișoara arțăgoasă de tot ceea ce eu sunt și împroșc. Îmi umezesc gâtul cu salivă din abundență, intenționând să alung orice strop de remușcare, însă vorbele îmi rămân în continuare adâncite în cuget.

    — Hermione! zbiară în urma noastră un glas strident, care o face pe brunetă să tresară.

    Vortexul pe care-l răspândește fugura bântuită parcă de fulgere răzbunătoare ne determină pe amândoi s-o izbim vizual. Mutra sa e frământată de furie, iar pe măsură ce se apropie de noi, emoțiile îi pălesc, devenind tot mai greu de descifrat ceea ce simte. Membrele îi atârnă ciudat pe lângă corp, ca niște ațe de care mintea i se agață cu înverșunare în speranță că acestea îi vor putea amortiza declinul. Pumnii îi are strânși, pe măsură ce pieptul încordat îi acompaniază respirațiile răsunătoare, trădându-i neliniștea interioară.

    — Te-ai culcat cu el, răcnește individul, scăldat într-o agitație agresivă ce-i conferă o alură de nebun.

    După o pauză de câteva clipe ajung la concluzia că Hermione nu are nici cea mai vagă intenție de a-l contrazice pe Apollo. Ochii lui acizi, scoși din orbite, ca ai unui criminal în serie, nu o impresionează, nici cearcănele care-i împăienjenesc tonul pielii măslinii.

    — Nu te în cred în stare, clătină din cap zeflemitor, împroșcând cu învolburarea sufletului său.

    — Nu e ca și cum tu nu ți-ai tras-o cu tot liceul.

    De ce nu îi zice adevărul?

    De ce nu clarifică situația?

    De ce nu e furioasă pe mine pentru că am lăsat o astfel de minciună să înflorească?

    Fraza ei a fost de ajuns pentru a-l paraliza. Constat că pupilele i s-au mărit. Cu pieptul intoxicat, mă fixează pe mine, apoi pe Hermione, din nou, arzând-o de vie cu irisurile sale verzi. El arată de parcă eu și domnișoara arțăgoasă l-am sifidat, călcându-i în picioare orgoliul. Nu știu căruia dintre noi îi poartă mai multă pică, totuși, atunci când acesta-și îndreaptă spatele mai bine, conștientizez că toată ura lui reprezintă de fapt o minciună. Cel puțin pe Hermione nu pare că o urăște.

    E dezamăgit de ea.

    — Tu nu ești așa, exclamă el, stors de propriile gânduri și pufăind pe nări exasperat, ca și cum aerul nu i-ar mai fi de ajuns.

    — Nu mă cunoști, îi replică impasibil domnișoara arțăgoasă.
   
    — Ba da, mârâie el, fără a-și cântări scăparea, lucru ce mă înghiontește în stomac și-mi irită neuronii.

    Nu vreau să iau parte la discuția asta, însă nici nu pot s-o las pe Hermione în compania șarpelui și ai prietenilor săi bufanți, care vizionează scena și-și dau coate unul altuia.

    Să fiu al dracului dacă am presupun măcar un gram că lucrurile aveau să avanseze în această direcție! Când i-am acceptat lui Apollo cerința mizerabilă, nu m-am gândit că voi regreta nici eu, dar nici el. Reacția sa nu are logică, căci el e cel care mi-a băgat-o pe Hermione pe gât la începutul anului școlar. M-a șantajat, obligându-mă să mă țin după fusta ei ca un posibil pretendent, s-o fac să aibă încredere în mine și apoi să arunc în ea cu toate emoțiile pe care mi le-ar fi oferit după ce-am fi terminat de făcut sex.

    — Ești o nemernică! îi scuipă plin de venin jignirea, alimentat de indiferența de pe chipul fetei.

    — Du-te dracului! îl atacă ea, provocată de otrava tulburării lui.

    — Unde sunt acum e mai rău decât acolo!

    Prima dată am crezut că planul său era s-o umilească. Pe parcurs, am fost tentat să cred că își dorea răzbunare, dintr-un motiv bine întemeiat sau ilogic. Și probabil că aș fi rămas la varianta asta dacă băiatul cu ochi de reptilă nu mi-ar fi dat astăzi senzația că e vorba de ceva mai mult decât o simplă joacă de-a karma. Regretul impregnat pe retina sa dezamăgită, ce-i îmbibă in clor ocheadele, mă împunge ca o molimă.

    E un obsedat care a vrut doar s-o amăgească? Sau poate că în adâncul său o simpatiza încă de la început, doar că nu a avut curajul să-și exprime sentimentele pentru ea. Temându-se de-un refuz, a întocmit un plan cu scopul de a o răni crunt, apoi de a o consola, crezând că plângând pe umărul lui ar putea nutri vreo legătură?

    Dacă e așa, nu înseamnă tot că e obsedat?

    Mai există și posibilitatea ca el să o fi pus la încercare, vrând să știe cât de ușor se poate îndrăgosti. Sau poate că a vrut s-o facă să trăiască fix ce a simțit el cândva?

    La dracu, de ce îmi închipui doar scenarii de oameni obsedați?

    Cu stupoare acționez ca un scut robotic înainte ca brațul musculos al lui Apollo s-o apuce pe Hermione, căci mișcările îmi sunt lente și străpungătoare.

    — Dă-te din calea mea! îmi comunică într-un final, reușind să mă amuze cu interesul său întârziat pentru mine. Vreau să vorbesc ceva cu ea.

    — Simte-te liber! îi declar apatic, rânjindu-i doar pentru a-l indispune.

    Mă prefac ascultător, deplasându-mă la fel de încet ca o furnică.

    — Nu mă provoca, nemernicule, mă țintuiește el bolnav, scanându-mă din cap până în picioare.

    Pot să jur că în fracțiunea asta îmi plănuiește masacrul, la cât de concentrat mă examinează, asemenea unui terorist ce-și planifică în detaliu următorul asalt.

    — Nu te provoc, îi răspund pe o notă nevinovată, conștient că fix asta săvârșesc acum.

    — Râzi, constată el batjocoritor, plimbându-și încruntătura când la mine, când la domnișoara arțăgoasă. Îți place, nu?

    — Măcar eu am avut tupeul să i-o trag, în timp ce tu o necăjeai vărsându-i în cap sticla de apă, în loc să faci naibii ceva!

    Știu că atitudinea mea nu face decât să complice lucrurile. O îndepărtez pe Hermione de mine, iscând un scandal între mine și Apollo, ce ar putea genera într-un real haos, odată ce el mi-ar divulga secretul pentru care aș fi fost dispus să-mi donez un organ cu puțin timp în urmă. Mai știu și că atunci când ajungi să depinzi de o minciună, la un moment dat, te vei trezi strangulat de greutatea ei imposibil de îndesat în buzunarele minții. Cu toate acestea, nu mă pot oprii din a împărți urâțenia ființei mele tuturor celor pe care-i întâlnesc. Sunt egoist și prefer să-mi bat joc de toți decât să mă prăbușesc singur, mai ales că bănuielile mi s-au adeverit astăzi.

    Hermione e slăbiciunea lui Apollo.

    Și împreună animează o pereche de dușmani vulnerabili.

    Pentru că ambii sunt dușmani fără acordul celuilalt.

    — Ares, încetează! mă apucă în silă fata din dreapta mea, și-și înfige unghiile în antebrațul meu.

    Vocea și ochii ei îmi grăbesc ritmul cardiac până ce ajung să cred că în piept mi se zbate o bombă cu ceas, aflată pe punctul de a exploda. Îmi înghit vorbele și pornirile, regretând imediat gafa de a mă exprima vulgar în fața unui suflet atât de inocent ca el ei.

    Apollo își bagă nervos pumnul în gură, astupându-și un amalgam de înjurături înăuntrul cărora îi mișună frustrarea. Dacă avea niște îndoieli infime, acum pare mai mult decât convins să eu și domnișoara arțăgoasă i-am îndeplinit cerința de acum două luni.

    — Te omor cu mâna mea, mă auzi? Îți rup picioarele!

    În momentul următor, Apollo își agită trupul turbat în direcția mea. Obrajii săi roșii din pricina nervilor colcăie precum un vulcan aflat pe punctul de a erupe, în timp ce răzvrătirea ce i se scurge prin toți porii îi ștearge atribuțiile de băiat rău, înlocuindu-le cu fragmentele unui spectru trădat. Mă îmbrâncește într-un perete cu mâinile proptite de pieptul meu, apoi își ridică un pumn. Eu îi anticipez însă mișcarea înainte ca el să o materializeze, poziționându-mi brațele străbătute de o electricitate iute și îndoindu-mi coatele, oprind astfel o posibilă lovitură în zona feței.

    — Apollo, e destul! glasurile prietenilor lui produc un ecou asurzitor. Vei atrage atenția profesorilor. Îl prindem și-l snopim noi după școală dacă vrei să-i dai o lecție.

    — Nu! clocotește precum un leu abia scăpat de la circ. Îl calc pe cap! Îl... începe să se bâlbâie, lucru ce reușește să-l enerveze mai rău, desfigurez, apoi îl...

    Ideea îi rămâne suspendată în vâltoarea gândurilor, căci sunetele de pași ce par a se apropia de toaletele elevilor ne îndeamnă pe fiecare să vrem să punem capăt conflictul, însă nu și Apollo. Adolescentul încă aflat în mrejele dușmăniei își analizează pentru câteva clipe degetele strânse. Un surâs machiavelic pune apoi stăpânire pe el, determinându-l să acționeze cum nu se aștepta nimeni.

    Strigătul Hermionei e imboldul de care aveam nevoie pentru a-i captura trupul micuț în strânsoare brațelor mele, atunci când sângele începe a țâșni din nările dilatate ale lui Apollo. Tânărul reușește să se împleticească cu genunchii tremurând, scena fiind atât de brutală, încât le captează atenția prietenilor lui. Aceștia se apropie de el, dar sunt respinși de usturimea înfățișării sale. Apollo își scutură mâna intenționat, stropindu-mă cu lichidul roșiatic ce se scurge ca un robinet din nasul său posibil spart. Mirosul și textura mă înnebunesc, deși fac eforturi uriașe pentru a rămână calm.

    Când doi dintre profesorii din liceu ajung să se zgâiască în direcția noastră, rotițele minții mele se pun în mișcare, conștientizându-i manevra șarpelui viclean. Mă distanțez puțin, astfel încât să pot vizualiza mai bine scena în care Apollo le povestește cadrelor didactice felul în care eu însumi i-am spart nasul. Mai puțin de o secundă îmi este de ajuns pentru a mă face să descopăr că Apollo a reacționat astfel în urma unei crize de gelozie pentru...

    Hermione?