Hermione Asker   

    Eu și Ares am ajuns la timp la ore, chiar dacă faptul că ne-am deplasat repede în drum spre liceu aproape că mi-a smuls inima din piept și mi-a aruncat-o pe asfalt. Am discutat puțin și cu dirigintele nostru despre situația problematică în care ambii am ajuns din cauza numărului imens de absențe. Pasivitatea cu care bărbatul ne-a primit înapoi la școală a fost a naibii de dubioasă, dar ceea ce a atras și mai multe semne de întrebare a fost lipsa sancționării.

    Tocmai de aceea intenționez să discut cu Ares despre asta, căci tind să cred că la mijlocul primirii noastre lejere la liceu fără nicio mustrare se află el. Sau banii lui.

    — Hei, zevzecule... șușotesc pentru a mă auzi doar el. Cât de proastă mă crezi tu pe mine?

    Acesta mă ignoră cu desăvârșire și-și scoate din ghiozdan manualul de algebră și caietul, apoi un pix sofisticat și un termos negru. Îi desface capacul complicat dintr-o singură încercare, după care începe să-i bea conținutul. Pe măsură ce gâtul i se mișcă rapid odată cu lichidul consumat, înăuntrul meu se instalează o neliniște răvășitoare. Sursa ei este o agitație doritoare de a-i memora fiecare umbră și curbă osoasă a chipului. Fiecare milimetru de piele ce pare a fi moale la atingere, fiecare atom în care expresivitatea e complet inexistentă...

    — Vrei și tu? mă întreabă deodată posesorul figurii indiferente care mă fascinează tot mai profund.

    Mintea mea e atât de blocată încât nu știu despre ce vorbește, așa că mă încrunt ușor la el.

    — Nu, îi aștern negația mea dând din cap, fără a-mi da seama de fapt la ce se referă.

    — Dacă nu pentru cafea te holbai la mine, atunci... care-i problema?

    Problema e că nu pot să mă uit altundeva decât la tine. Ori de câte ori te zăresc lângă mine, reușești să-mi încătușezi atenția fără ca măcar să te străduiești.

    — Ares... îi rostesc cu greutate numele. L-ai plătit pe director ca să ne primească înapoi la liceu?

    — Firește că nu, pufăie amuzat înainte de a mai lua o gură din cafeaua pe care a adus-o cu el la școală.

    Oftez ușurată în sinea mea, relaxându-mi umerii.

    — Tata a făcut-o, adaugă pe un ton jucăuș. Eu doar am pus o vorbă bună despre tine pe la spatele lui.

    N-are cum.

    — Asta e nedrept, îi spun incapabilă să-mi iau ochii de pe el. Dirigintele n-ar fi trebuit să accepte banii respectivi.

    — La sfârșitul anului avem examene, Hermione, îmi amintește el. Nu vreau ca viitorul să ți se ruineze din cauza unor amărâte de absențe.

    — Și tu? nu mă pot abține să nu-l interoghez. Nu ai la fel de multe absențe ca și mine? Dacă mi s-ar nărui mie viitorul, fii sigur că și al tău ar arăta la fel de revoltător.

    Pentru o clipă uit cât de bogat este tatăl său și de imperiul de bănci pe care-l deține acesta. Indiferent de situația școlară a lui Ares, are deja asigurat un trai mai mult decât necesar și decent, chiar dacă banii respectivi nu-i aparțin lui cu adevărat, căci nu el a investit și muncit pentru a-i obține și multiplica.

    — Pe mine nu mă interesează studiile. Singurul motiv pentru care am de gând să vin aici este ca să mă asigur că tu frecventezi școala.

    Cuvintele sale mă îndeamnă să-l analizez perplexă. Nu mai am habar ce replică să-i mai ofer. Mă pierd în ecoul sunetelor lui amplificate de bătăile violente ale inimii mele, ce îmi zguduie coastele. Zgomotul de ușă deschisă mă face să mă ridic în picioare la unison cu elevii care s-au înălțat și ei din bănci pentru a o întâmpina pe doamna profesoară.

    Femeia ne zâmbește blând și se duce la catedră, unde își lasă geanta bufantă și un catastif ce conține diverse culegeri și fișe. Îmbrăcată într-un sacou și o fustă închisă la culoare ce nu îndrăznește să treacă de genunchi, arată sprintenă și feminină cu toate că pare trecută de vârsta de cincizeci de ani. Riduri subțiri și creionate discret îi predomină pe chipul umbrit de-o energie vie și tinerească.

    Mă uit la ea cum începe să elaboreze exerciții pe tabla electronică, cu stiloul conceput pentru așa ceva.

    Dacă nici măcar nu știu să citesc cerința, atunci cum naiba aș putea găsi vreo rezolvare unuia dintre exerciții?

    De obicei Apollo se oferă să rezolve aplicațiile de la tablă, fără a ține cont că e vorba de o problemă la matematică sau alcătuirea unei compuneri de zece rânduri în limba germană. Paradoxal cu comportamentul lui îndrăzneț din pauze și hărțuitor, în timpul orelor poartă masca adolescentului silitor. Se preface politicos și se mulează pe felul fiecărui profesor de a fi, ascunzându-și cruzimea, lașitatea și desfrânarea lui caracteristică. Trag adânc aer în piept și nu mă simt pregătită de schimbul năucitor de priviri pe care urmează să-l am cu el când ochii îmi aleargă în direcția sa. Uraganul nu are loc însă, iar surprinderea acestei constatări mă lovește din plin.

    — Știți de ce lipsește colegul vostru, Apollo Lasko? sparge liniștea doamna profesoară de algebră.

    Lui Apollo nu-i stă în fire să lipsească de la ore, mai ales de la matematică. Când se întâmplă totuși să mai chiulească, o face de la educație fizică, muzică sau arte plastice. Un gând înverșunat îmi încețoșează mintea, iar acela constă în posibilitatea ca el să aibă într-adevăr o problemă personală. Adevărul e că nu mai știu nimic despre el.

    Greșesc... asta sună de parcă aș fi știut vreodată ceva despre inamicul meu, ceea este total greșit. N-am știut niciodată ce conținea esența lui. La liceu, nimeni nu știe nimic despre nimeni.

    Mulți susțin că liceul și adolescența reprezintă cea mai frumoasă perioadă din viața unui om. Se presupune că aici ar trebui să-ți descoperi mai bine caracterul, că unica grijă pe care-o ai e aceea de a promova la toate materiile. Într-adevăr, nu trebuie să te stresezi cu facturile, datoriile, hrana, îmbrăcămintea și multe alte lucruri pentru care adulții plătesc lunar. Însă asta nu înseamnă că e ușor să te afli la granița subțire dintre copilărie și maturitate. E al naibii de greu să supraviețuiești acestor ani, căci probabilitatea de a face greșeli, de a nu fi pe placul celorlalți sau de a te dezamăgi pe tine însuți este enormă.

    Liceul e acel loc unde nimeni nu te întreabă dacă ești bine, căci accentul se pune în mod deosebit pe aparență. Pe calificativele bune pe care trebuie să le împuști la ore. Pe examenele pe care trebuie să le treci neapărat și fără a ține cont că în acele ore cerul ți se prăbușește-n suflet și începe a-ți atârna greu de membre. E acel loc ostil unde originalitatea și creativitatea sunt defavorizate pentru a face loc metodelor de a copia, de a reproduce sau învăța pe de rost legile și cuvintele altora.

    Aici nimeni nu te îndeamnă să ai un vis propriu, iar în loc să ți se ofere ajutorul de a evolua, ești împovărat cu o multitudine de reguli ce duc spre evoluția pe care societatea își dorește ca tu s-o obții. Iubirea de sine este pe cale de dispariție, fiind înlocuită de cugetarea nesătulă de a fi remarcat de către cei din jur nu pentru cine ești, ci pentru ceea ce dai impresia că ești. În funcție de rolul pe care-l joci în fața celorlalți, de îmbrăcămintea pe care-o porți, de limbajul stradal pe care îl abordezi și de doza de aroganță din buzunar, primești sau nu integrare și respect.

    Dacă îndrăznești să te împotrivești acestui regim, riști să suporți consecințele. Cea mai blândă condamnare este aceea de a fi ignorat. În cel mai rău caz, ești hărțuit fiindcă alegi să fii diferit.

    La finalul orelor de curs tot ce vreau este să ajung mai repede acasă, mai ales că acolo nu mă mai așteaptă nimeni cu o curea în mâna stângă și cu un cuțit în mână dreaptă, silindu-mă să aleg una dintre variante. După ce ies din curtea liceului dau să ocolesc în direcția cartierului meu, însă nu apuc nici să trec de poartă, căci simt o presiune – plăcută, ce-i drept – înconjurându-mi corpul.

    — Ce vrei? îmi întorc capul și aproape că îl lovesc pe cel din spatele meu cu ceafa în dinți. Du-te acasă.

    — Vin cu tine la ginecolog, mă informează tipul cu ochi de gheață fără pic de remușcare sau jenă.

    Mă îndepărtez de el și-l ghidez către o porțiune nepopulată de oameni, pentru ca discuția asta s-o știm doar noi. Îi acaparez ochii goi în ai mei. Creierului meu îi este greu să proceseze ce tocmai am auzit venind de sub buzele lui arcuite într-o mimică delăsătoare, de parcă ar fi rostit cea mai plictisitoare și obișnuită replică. Eu îmi pot auzi inima sfârâind, prăjită din cauza rușinii care îmi domină fiecare firicel roșu ce-mi alcătuiește fluxul sanguin. Sper doar că nu arăt la fel de roșie pe cât mă simt.

    — Tu chiar crezi că voi călca acolo vreodată? izbucnesc indignată. Și mai rău... să-ți permit să vii cu mine?

    — Dar ce are dacă te însoțesc? îmi răspunde cu o altă întrebare.

    Sunt într-adevăr o ruină. Nu găsesc gram de putere în interiorul meu nici ca să mă mai cert cu el. Tot ce vreau e să-mi tăvălesc trupul mizerabil în cadă și să las finețea apei să mi se plimbe pe răni și cicatrici, să-mi ralaxeze puțin mușchii sleiți și să-mi ofere senzația de purificare, chiar dacă știu că nimic nu-mi va putea curăța cu adevărat ființa putrezită. Aș putea face duș chiar și de un milion de ori pe zi, dar asta nu m-ar putea ajuta să mă consider mai puțin murdară odată ce m-aș analiza în oglindă.

    — O să merg la ginecolog când vei merge tu la urolog, îi destăinui iritată în continuare de tensiunea resimțită în corp, provocată de prezența sa. Și am preferința ca medicul care te va examina să fie bărbat.

    Băiatul cu părul alb, îmbrăcat din cap până în picioare în negru și posedând o statură zveltă, mă inspectează ca și cum condiția mea nu-l afectează câtuși de puțin. Însă știu că simte și gândește opusul a ceea ce arată. Clipirile lui mărunte, maxilarul ce și-l încordează extrem de vizibil și buzele cărnoase presate ușor una peste cealaltă sunt doar câteva exemple ce-i întăresc debusolarea.

    — Hermione... intenționează să mi se adreseze, dar nu apucă să-mi rostească decât numele, căci tonalitatea mea gravă o întrerupe pe a lui.

    Mă clatin pe membre în timp ce mă chinui să-mi mențin ascunsă durerea și frustrarea, vrând s-o mi-o imortalizez pe toată în organe.

    — Nici măcar după ce ai văzut cu ochii tăi ce obișnuia să-mi facă acel demon, tu încă nu ești capabil să înțelegi. Să mă înțelegi... adaug cutremurător, cu pieptul pironit de ace ascuțite și gâtul îmbâcsit de noduri sufocante. Nu pot să fac asta... Nu-mi pot expune oroarea nimănui... Doar pentru a strânge niște nenorocite de dovezi! Și asta pentru că nimeni nu mă crede fără ele!

    Pe măsură ce continui să vomit cuvinte și fragmente letale, pleoapele-mi devin din ce în ce mai grele din pricina intensității fierbinți a lacrimilor ce-mi colcăie pe la colțurile ochilor. Mă ustură toată fața când mă împotrivesc toxicității ce vrea să mă inunde.

    — Ares, am numai două variante. Ori mă umilesc singură ducându-mă la ginecolog pentru a obține dovada că am fost violată... Tutorele meu va ajunge la închisoare, însă imediat ce va ieși de acolo sunt convinsă că va fi furios și va dori să se răzbune. Ori nu mă implic de niciun fel, mă scutesc de stresul de-ai arăta vulnerabilitatea mea unui străin, îl las pe demon în libertate, ca să se răzbune mai devreme pe mine deoarece i-am făcut probleme cu poliția.

    Nu sunt în stare să mă uit la el în clipa asta agonizantă. Sunt prea slabă pentru a sta lângă el. Prea nedemnă de a sa prezență albă, luminoasă, asemănătoare cu un fluture zbuciumat de agresivitatea timpului ce pândește să-l distrugă. Ares e un fluture imposibil de prins în palme, având în vedere că viața lui e atât de scurtă – pentru că la dracu, fluturii trăiesc puțin! Lacrimile îmi sunt făurite dintr-o compoziție sărată, dar în ciuda acestui detaliu nu intenționez să le las să țâșnească din mine, să-mi picteze slăbiciunea pe chip. Îmi înghit amărăciunea, lăsând-o să taie adânc prin pielea mea. O umbră apare acolo unde eu focusez umil, iar vocea suavă ce o însoțește mă face să-mi înalț capul în întâmpinarea celui ce mă subjugă.

    — E greșit să privești astfel situația... mă feresc trepidând de o posibilă atingere din partea lui Ares.

    — Spui că e greșit? mă chinui să mențin contactul vizual cu el. Ambele variante duc în aceeași direcție. Prefer să sufăr acum decât mai târziu.

    — Ce ar fi să alegi varianta în care nu trebuie să suferi deloc?

    — Nu există, i-o tai cât pot de brutal.

   — Ba da, mă contrazice, implantând în pântecul meu o emoție morbidă și o speranță amăgitoare. O să te protejez.

    Rămân tăcută, iar nisipul din clepsidra timpului încetează să se mai scurgă anevoios. Sângele-mi încremenește și el în vene, și inima mi se oprește din a bătea pentru o fracțiune. Întreaga mea existență e pusă pe pauză, concentrându-se doar pe senzațiile ce o împotmolesc și care în loc să o facă să simtă în siguranță, o alarmează. O înfioară, gândindu-se la ce ar putea însemna și ascunde ultima propoziție a tipului cu ochi de gheață. Dacă să mă protejeze pe mine e echivalent cu posibilitatea ca el să fie rănit, atunci nu-mi doresc protecția lui.

    S-o ia dracu de siguranță! Nu vreau să te pui în pericol pentru mine.

    — Te-a rănit și pe tine, fac aluzie la zona vânătă de pe maxilarul său, ce începe să-și piardă din culoare. Din cauza mea.

    Nu o să mă iert pentru că am permis să ți se întâmplă asta.

    Înghit în sec și-mi strâng într-un mod sadic pumnii, refuzând să mă opresc atunci când unghiile-mi pătrund carnea.

    Dacă nu mi-aș fi strâns pumnii, ți-aș fi atins vânătaia și aș fi dat s-o mângâi.

    — Nu poți să mă protejezi, denot străpunsă de vinovăție. Nu vreau să faci asta.

    — De ce mai mult de jumătate din expresiile tale sunt negative? reușește el să mă blocheze între trupul lui și peretele rece al unui bloc necunoscut.

    Mă simt ciudat ori de câte ori se apropie de mine. Pentru că habar nu am cum să reacționez farmecelor lui. Nu știu dacă să-l îndepărtez de mine și să-l dau dracului pentru totdeauna, dacă să-i permit să-și bată joc de mine sau pur și simplu să-mi accept cu un zâmbet sinistru înfrângerea. Partea mea rațională și fricoasă știe că el nu are de gând decât să mă facă dependentă de minciunile lui, pentru ca apoi să mă plesnească cu nepăsarea de care este capabil. Dar cealaltă parte a mea, cea naivă și despre care nu înțeleg cum de nu a fost ucisă de atrocitățile tatălui meu vitreg, îl adoră. Îl adoră orbește și în neștire, eșuând lamentabil în încercarea de a-l respinge.

    — Nu pot, nu vreau, nu-mi pasă, nu există, nu mă va crede nimeni! scrâșnește nervos Ares, replicile pe care eu le-am folosit împotriva lui și a mea de când ne știm. La naiba, trebuie doar să ștergi negațiile! Pot să ating orice dorință sau vis atât timp cât îmi pasă! Cred în existența schimbării, mi-o doresc și vreau să lupt pentru a reuși. De ce nu vrei să gândești astfel?

    Adevărul e că nu știu de ce sau la ce mă ajută personalitatea mea precară. Tind să cred că cel mai avansat stadiul al durerii e nepăsarea. Și aici nu mă refer la ochii lui Ares, căci în ciuda aspectului său cinic poate să proceseze mai multe decât mine. Presupun că felul lui de a fi nu-i permite să empatizeze cu mine în totalitate, dar sunt conștientă că se străduiește cât de cât. Eu nici măcar nu încerc, iar acest lucru mă transformă într-o pierzătoare.

    Sunt unele momente în viață când ajungi să nu-ți mai pese de ceea ce ți se întâmplă, iar tot ceea ce îți dorești nu este să scapi, ci să treacă mai repede timpul pe lângă tine.

    Vreau să trăiesc la fel de puțin ca un fluture.

    — Uite cum facem, Hermione, mă hipnotizează cu a sa voce caldă, dar în același timp serioasă și dură.

     Inima îmi sare-n gât când îi simt palmele făcându-și loc pe sub șuvițele mele groase, acaparându-mi în acest mod chipul.

    — Nu te duc la ginecolog, dar un medic trebuie să-ți vadă mâinile, îmi zice și-și ciocnește fruntea de a mea. Nu-ți cer nimic deocamdată, dar vreau să te gândești foarte bine. Nu la mine. Nu la monstrul care te-a abuzat. Nu la ce va spune naiba știe cine. Gândește-te la tine. Doar la tine.

    La mine?

    Dar... Eu sunt nedemnă de așa ceva.

    Îl văd distanțându-se de mine, iar odată cu el pierd și toate scânteile ce-mi ofereau atomi din speranța amăgitoare, potrivit căreia aș putea lupta până la capăt, oricât de sângeros are să devină războiul meu. Pe măsură ce Ares se evaporă, mâinile mă furnică nerușinate din dorința de a le întinde spre el, de a-l ruga să rămână. Dar mă resemnez cu ideea că oricât de des aș da impresia de autocontrol, nu voi putea distorsiona niciodată faptul că el este cel care mă controlează pe mine. Mă conduce într-un tunel întunecos, însă nu pentru a-mi minimaliza teama cu prezența lui, ci pentru ca la un moment dat să dispară, iar eu să rămân cu mâna întinsă și ființa zdrobită în urma sa.

    Știu că mă va abandona în mijlocul întunericului, dându-mi senzația că de fapt va rămână lângă mine. Va face asta nu fiindcă îmi dorește răul, ci ca să mă învețe să depind de mine.

    Nu-mi dau seama cum am ajuns deja în perimetrul exterior al blocului meu deplorabil. Nu apuc să pătrund în scară, căci înjurăturile aruncate în aer de către niște muncitori îmi zbârlește firele de păr de pe ceafă. Ceea ce mă neliniștește îndeajuns ca să-mi târăsc măruntaiele către ei este faptul că aceștia poposesc în jurul geamului spart de la dormitorul demonului.

    — Ea e tâmpita înaltă cu bust generos, îi atenționează unul dintre ei pe ceilalți, și aș putea să jur că toți au început să râdă.

     Ce?

    Observ că individul străin care m-a prezentat tovarășilor săi în acel mod dezagreabil își centrează atenția pe desfacerea unei folii subțire lipite pe-o suprafață transparentă din sticlă, ce seamănă izbitor cu înfățișarea termopanelor. Barba acestuia e neîngrijită, în timp ce el poartă un echipament format dintr-o salopetă și un tricou, ambele aparținând aceleași nuanțe.

    — Așa ni te-a descris puștiul care ne-a plătit să-ți reparăm geamul, mă lămurește un alt bărbat preocupat cu montarea ramelor.

    Analizez sceptică muncitorii și cu pieptul galopându-mi vijelios. Acum că m-am pricopsit cu acești musafiri nepoftiți, sunt în alertă.

    Și e doar vina lui Ares și a ideilor lui prostești de a mă surprinde!

    Idiotul, nu i-a fost de ajuns faptul că aproape mi-a ars bucătăria?

    Controlată de nervi ce-mi dizolv rațiunea, le întorc spatele bărbaților fără a le oferi vreun cuvânt. Nu mă interesează că sunt o persoană nepoliticoasă. Dacă mi-aș deschide gura în clipa asta tot ce mi-ar scăpa printre dinții încleștați ar fi niște înjurături, așa că mai bine tac. Mă grăbesc să apelez numărul tipului cu ochi de gheață. Mă uimește rapiditatea cu care-mi răspunde.

    — Hei, tâmpito! exclamă entuziasmat adolescentul cu suflet de copil.

    Cum se poate menține în majoritatea timpului vesel și jucăuș, când ochii lui îmi transmit frisoane de gheață?

    Îmi închipui că se află în compania Anemonei, aceasta fiind și sursa fericirii lui dezgustătoare de acum, însă renunț la a-mi mai da cu presupusul când un surâs natural și imatur radiază de cealaltă parte a convorbirii.

    — Piticot, îmi rupi spatele! îl aud pe Ares văitându-se cel mai probabil la sora lui, iar eu încerc să-mi imaginez scena respectivă.

    — Arată-mi cu cine vorbești, frățioare! bâiguie nerăbdătoare școlărița de lângă el – mai bine spus: din cârca lui.

    Claxonul unui autovehicul ajunge prin linia telefonică la timpanele mele, iar următorul lucru pe care-l discern este intonația mustrătoare a tipului cu ochi de gheață, direcționată către fata cu glas inocent.

    — Ascultă-mă când îți zic că într-o zi o să ne măture un nenorocit de pe stradă pe amândoi, și atunci o să fie numai vina ta! La naiba, dă-te de pe mine! răcnește adolescentul la ea.

    — Sunt și eu aici, îmi adun eu curajul pentru a reintra în vorbă cu el.

    Și totuși, dacă nu se află acum în patul Anemonei, nu înseamnă că nu o va vizita mai târziu. E firesc și normal să o facă, doar e iubita lui.

    Dar conștientizarea acestui gând îmi lasă gust amar pe cerul gurii.

    — Hermione, mai ești acolo? suspin, fiind în sfârșit băgată în seamă.

    — Vreau să vorbesc și eu cu ea! ne întrerupe sora lui, iar de îndată aud un alt sunt destul de puternic, de parcă tocmai ce ar fi sărit din cârca lui.

    Respirațiile zgomotoase ale lui Ares și pașii lui repeziți mă fac să-mi închipui că încearcă să fugă de micuța șatenă. Aceasta nu pare că își dorește să-l lase în pace, deoarece strigătele ei de protest pot fi percepute cu ușurință.

    — Întreab-o dacă vrea să ieșim toți trei diseară pe undeva!

    — Hermione, vrei să...

    — Nici să nu te gândești să mă întrebi așa ceva, intervin înainte ca el să-și termine fraza și refuz aspru invitația propusă de sora lui mai mică. În fața blocului meu sunt niște tipi dubioși ce susțin că tu i-ai plătit ca să repare geamul pe care l-ai spart ieri. E adevărat că ai făcut asta?

    — În primul rând, da, este adevărat, îmi clarifică. În al doilea rând, sunt niște băieți foarte de treabă pe care i-am cunoscut azi, când veneam spre tine. Lucrau pe un șantier și i-am întrebat dacă știu să monteze termopane, apoi i-am plătit triplu ca să vină la tine.

     — Susții că sunt niște oameni de treabă când tu i-ai cunoscut azi dimineață, îl împung, adoptând o notă acuzatoare.

    — Da, insistă să-mi afirme ceva ce eu am dedus deja.

    Tipul ăsta ori este prost, ori e naiv.

    Sau ambele.

    — Și în al treilea rând... articulează fiecare cuvânt pe care-l rostește, ți-am pregătit o surpriză în frigider!

     Mărturisindu-mi aceste cuvinte, îmi închide nonșalant. Degeaba mă sinchisesc eu să inițiez iar apelul, căci pare că și-a închis telefonul, iar mie îmi e teamă să cântăresc ceea ce mi-a divulgat acum câteva secunde. Ajung la frigider precum un vârtej și mă rog înainte de a-l deschide ca nu cumva să mi se adeverească ipoteza. Degetele mi se albesc pe mânerul uzat când îl deschid.

    Reușesc să-mi înghit icnetul imediat ce imaginea alimentelor se joacă pe retina mea. În timp ce spasmele mă cuprind, greutatea gândurilor de inferioritate îmi îngenunchează ființa. Încerc în zadar să-l apelez pe Ares și să-i transmit că se poate duce dracului cu tot cu banii și mâncarea lui, căci eu n-am să-i accept ajutorul nici dacă viața mea ar depinde de asta. Aș alege să mă prăpădesc demnă decât întreținută de cineva. Doar că telefonul său e în continuare închis, iar eu nu știu cât voi mai putea rezista.

    La naiba, zevzecul mi-a cumpărat până și scoici...

    De unde să știu eu cum se mănâncă alea? De unde știu cât sunt de comestibile?

    Trupul meu trădător nu se poate dezmetici din fața frigiderului, de parcă mintea mea ar fi despărțită de corp. Într-un final, cedez cu intestinelor flămânde. Deși plănuiam să ciugulesc dintr-un singur aliment, îmi dau seama că m-am lepădat complet de la plan atunci când mirosul combinat al celor patru preparate aflate în curs de facere – câte unul pentru fiecare ochi al aragazului – îmi gâdilă nasul.

    După două ore mă simt atât de plină încât drumul spre pat îl percep ca pe o călătorie infinită spre o nouă galaxie. Mă țin cu ambele mâini de abdomen când mă așez, căci mă doare teribil stomacul din pricina modului haotic în care am mâncat: mult și repede.

    Ce naiba a avut Ares în cap când mi-a umplut frigiderul?

    Ce naiba am avut eu în cap când m-am pus să-l devorez?

    Gemând și cu o viteză mai înceată decât a unui melc reușesc să scot geaca de piele a lui Ares de sub pernă, apoi mă ghemuiesc cu ea. O stare sâcâitoare de somnolență pune stăpânire pe mine și nu mai sunt în stare să discern ceea ce se întâmplă mai departe fiindcă îmi pierd luciditatea.

     Un bubuit insistent mă face să tresar în cearșafuri. Gâtul îmi este uscat din cauza somnului, iar vederea încețoșată. Cu o mână îmi caut pe sub plapumă telefonul, în timp cu cealaltă îmi masez ochii pentru a mă trezi. Constat nemulțumită că e trecut de ora unsprezece seara și că am dormit prea mult.

    La dracu, mult prea mult! Și asta pentru că aseară nu am reușit să adorm decât două ore din cauza coșmarurilor care mă trezeau constant. Pe timpul zilei mi-e ușor să adorm, însă odată cu lăsarea nopții, pe lângă faptul că simt nevoia să mă foiesc prin pat non-stop, atunci când se întâmplă să mă pătrundă somnul, nu reușesc să-l mențin alături de mine mai mult de treizeci de minute. Scenariile minții mele tind să-mi tulbure somnul și să mi-l transforme într-un lăcaș al torturilor.

     Cobor din pat și-mi târăsc măruntaiele desculțe pe covor, apoi pe gresia. Deschid ușa apartamentului mânioasă. Primul detaliu ce mi se strecoară întâi în suflet și apoi vizual, este claia argintie de păr ciufulit a tipului cu ochi de gheață. Prezența lui mă înmoaie și mă îmblânzește mai mult decât aș fi dispusă să recunosc. Orice atom de furie pe care l-am avut la început s-a desprins de mine din clipa în care ochii lui m-au curentat.

     Îndată ce inspecția mea se desfășoară mai jos de chipul său, aproape că-mi lărgesc gura din pricina șocului care mă trosnește la fel de rapid precum un fulger.

    În brațe lui Ares sunt... pui de pisică.

    Mulți pisoi.

    Cu inima făcută ghem, conștientizez că sunt în număr de cinci. Făpturile minuscule au pleoapele lipite, iar trupurile fragile și slăbite le sunt îmbrăcate în puf murdar și încâlcit, umed în anumite zone. Nasurile lor, sunt ca două mărgele prăfuite, prin care aceștia se chinuie să respire. Statura lui Ares vibrează odată cu plânsetele micuților, ce sunt reprezentate de niște sunete de o intensitate scăzută, însă înalte și îndeajuns de cutremurătoare încât să frângă mii și mii de cugete umane.

    — M-am certat cu tata, îmi mărturisește dintr-odată tipul cu ochi de gheață.

    Răgușeala melancolică a tonului său nu mă face nici măcar pentru o nanosecundă să cred că disputa avută cu tatăl său e motivul tristeții ce o emană spre mine. Fiindcă Ares e îngrijorat dintr-un alt motiv ce devine evident pe chipul său. Oricât de indiferent ar privi pisoii din propriile brațe, există o licărire de afecțiune în ochii lui. Deși e adâncă și greu de observat, e clară și strălucitoare, și-mi rescrie întreaga ființă, despicându-mi atomii pe jumătate și implantând înăuntrul lor o infinitate de senzații.

    E pentru primă dată când permite să i se citească în ochi și altceva în afară de pustietate. E prima dată când simt că irisurile lui de culoarea gheții mă topesc, în loc să-mi înghețe amalgamul de sentimente dezvoltate doar față de el, pentru ca mecanismul lor să rămână neatins și să nu poată fi schimbat.

    Tipul cu ochii de gheață nu mai e tipul cu ochii de gheață.

     Tipul cu ochi de gheață posedă într-atât de multă milă și compasiune pentru acei puiuți de pisică cât să le înconjoare trupurile frivole.

     Tipul cu ochi de gheață e capabil să-și oglindească sufletul răvășitor în privire, să domine oceane întregii cu o singură clipire.

    Și cu toate astea... mie nu mi-a arătat niciodată o astfel de emoție când l-am privit, admirat și invocat de atâtea ori în sinea mea.

     Pentru că tu nu-l faci să simtă nimic, mă amăgește latura mea interioară.

    — Ce-s cu pisoii ăștia, Ares? îi aștern propria-mi nelămurire pe un timbru mai frânt decât mi-aș fi putut închipui.

    — I-am găsit la marginea drumului, începe el să-mi explice, când eram în drum spre hotel. Tremurau și plângeau într-o cutie de carton mizerabilă și... N-am putut să-i las acolo.

    — Hotel? repet și-mi mușc obrazul cât de discret pot. Te-ai certat chiar atât de rău cu tatăl tău?

    — Da, vine răspunsul său tulbure.

    — De ce nu te-ai dus la Anemone?

    Proasto, cum poți să-l întrebi așa ceva? mă mustră grav conștiința mea.

    — Prima mea oprire a fost la ea, mă lămurește detașat, în timp ce eu am senzația că ma sufoc și că aerul se preschimbă brusc în gaz. N-am putut să nu-mi vărs toți nervii pe ea și s-o fac în toate felurile posibile, la cât de furios și provocat eram în acel moment. Comportamentul meu a silit-o să mă alunge.

    — D-Dacă aș fi fost eu în locul ei nu te-aș fi dat afară, încep să-i înșirui banalitățile minții mele, ajungând apoi să regret că mi-am deschis gura. Te-aș fi făcut în toate felurile imposibile până ai fi rămas fără opțiuni.

    Cum poți fi atât de jalnică încât să te compari cu iubita lui?

    Cu o mișcare iscusită din călcâiul drept, adolescentul închide ușa de la apartament. Eu încă mă blestem în gând pentru ce tocmai am bâiguit când Ares se apleacă și le dă drumul pisoilor pe covor.

    Speranța amăgitoare din ochii lui provoacă un dezastru năucitor. Îmi absoarbe fricile, coșmarurile, inhibițiile, eșecurile și murdăria, aruncându-le în neant. Profunzimea ce-mi tulbură mintea și stomacul în această picătură de timp transformă tot ceea ce e negru si urât într-o frumusețe multicoloră. Ares mă sufocă, mă inhalează și mă întemnițează înăuntrul lui fără ca măcar să sesizeze asta.

    — Adu-mi niște apă caldă, niște șampon de-al tău și un castron pe care nu-l mai folosești, îmi cere acesta cu buzele unite într-o linie fermă și emanând o aură rugătoare.

    Mă resemnez și fac întocmai cum mi s-a cerut, apoi mă așez apoi pe covor, lângă el.

    Cu mișcări blânde cuprinde un pui de pisică și-l introduce în castronul cu apă călduță. Animalul se zbate și miorlăie deranjat de tratamentul pe care Ares i-l aplică cu o calmitate sinistră.

    — Toarnă-mi șampon în palmă, mă instruiește el, iar eu nu ezit să-l ascult.

    Palmele lui sunt fascinante. Arată mai fine decât ale mele. Îl urmăresc atentă cum și le freacă între ele pentru a produce spumă, apoi începe să maseze burtica pisoiului cu șampon, membrele, zona de după urechi, gâtul și capul. În tot acest timp manifestă o grijă deosebită de a nu-i strecura din greșeala șampon în ochi, urechi sau nas, ciupindu-i din când în când blana pentru a scoate câte un purice minuscul. După ce termină cu primul pui, mi-l înmânează și-și dă geaca de piele jos, pe care mi-o aruncă mie în poală și mă îndeamnă să încălzesc făptura micuță cu ea până ce el se duce să schimbe apa neagră de murdărie.

    Atenția-mi cade asupra creaturii ce hârâie în poala mea și tremură în ciuda căldurii pe care geaca lui Ares i-o oferă. Acesta se adâncește în mine vrând să mă miroase. Nu pot rămâne ignorantă scenei acesteia, așa că, după ce mă asigur că tipul cu ochi de gheață nu are să se întoarcă încă, plasez un sărut fugar pe capul moale al pisoiul.

    — Unde îi vei ține? îl chestionez după ce se întoarce și vrea să scufunde în castron un al doilea pui de pisică.

    — Mâine după școală voi merge la veterinar cu ei, ca să știu când să vin să le fac vaccinurile și să-i deparazitez, să aflu dacă au vreo problemă de sănătate ce necesită tratament... evită să răspundă la întrebarea mea, iar asta mă sâcâie, deși nu intenționez s-o arăt.

     Repetăm procesul de spălare și la celorlalți pui. După ce Ares mi-l încredințează pe al cincilea, îmi ia pisoii și intră în dormitorul meu. Fără a-mi cere permisiunea, se tolănește îndrăzneț pe patul meu, cu tot cu puii de pisică, iar eu pot să jur că salteaua a scos un strigăt de agonie odată cu arcurile întinse. Eu dau să protestez, să-i zic că nu are niciun drept să se autoinvite aici și pe deasupra să-mi mai asalteze camera și spațiul personal. Ceva pare a-i provoca disconfort în zona cefei, iar eu înlemnesc cu obrajii arzând când îl văd scoțând de sub cap geaca de piele mulțumită căreia am reușit să adorm azi.

    — Ce caută asta în patul tău?

    Sprâncenele sale conturate natural coboară pe măsură ce ocheadele lui nedumerite se opresc asupra mea.

    — Voiam s-o arunc... dar chiar atunci ai apărut tu la ușa mea, bolborosesc neîncrezătoare în timp ce-mi strâng bazinul rușinată.

    — Atunci o iau înapoi, îmi zice simplu și-și întinde mâna în direcția articolului vestimentar, reușind s-o prindă între degete înainte mea.

    — De ce? mă răstesc la el chiar dacă asta mă face să arăt ca o disperată. Nu ești destul de bogat ca să să-ți cumperi alta?

    — Pe asta o am din Viena, nu mai găsesc pe nicăieri ceva asemănător, mi se justifică el, lovindu-mi încruntătura de pe chip cu un zâmbet ștrengărește de al său.

    — Oricum nu-mi plăcea! pufnesc și-mi înalț superior bărbia. E la fel de ciudată ca tine.

    Intenționez să mă încui în baie pentru a analiza cât de aprinși îmi sunt obrajii și dacă sunt șanse ca Ares să se amuze mai degrabă pe seama aspectului meu și nu pentru gesturile și cuvintele pe care i le rostesc.

    — Mi se pare mie sau ai făcut fălcuțe? se ridică în șezut și mă trage mult prea aproape de el.

    — P...Poftim? mă blochez în fața afirmației sale, simțind cum scutul meu de insolență mai capătă câteva fisuri pe lângă rupturile și zgârieturile pe care le avea deja.

    — Ai devorat din surpriza pe care ți-am lăsat-o în frigider?

    Mă pregătesc mintal pentru replica ce urmează să-mi părăsească străfundurile răutăcioase.

    — În timp ce-ți pregăteam alimentele mi-ai închipuit cum te fierbeam pe tine, îi mărturisesc strâmbându-mă arogant la el.

    — Deci ai mâncat, concluzionează și pare că trăsăturile lui frumoase prind o nuanță copilăroasă. Sunt mândru de tine, Hermione!

    Își saltă corpul de parcă s-ar teleporta la câțiva centimetri de prezența mea. Următorul lucru pe care-l face îmi anihilează abilitatea de a mai clipi sau lega vreo silabă, căci degetele lui imense mă apucă de obraji și mi-i strânge îndrăzneț. Mă ciupește precum un adult ce adoră să necăjească copiii folosind acest gest.

     — La dracu, încetează! îi mârâi scrâșnindu-mi dinții amenințător. Te ucid!

    — A fost bun? acesta continuă să-mi scalde nervii în lavă încinsă, ignorându-mi avertismentul.

    — Ascultă aici, zevzecule, îi dau peste pe mână, iar el înțelege în sfârșit cât de acră sunt pe interior și că ale sale copilării nu mă ating câtuși de puțin.

    Asta e ceea ce vreau să dau impresia, în niciun caz ceea ce simt cu adevărat.

    — Eu nu-s un animal abandonat la mijlocul străzii sau o întreținută pe care s-o îndopi cu banii tăi, îl pătrund cu săgețile din privirea mea înflăcărată. Găsește pe altcineva care să fie impresionat de adâncitura buzunarului tău.

    — Dar n-am vrut să te impresionez sau...

    — Înțeleg că n-ai vrut să faci decât o faptă bună, pe măsură ce-i vorbesc, tonul mi se sfărâmă, devind tot mai precar. Însă dacă există o emoție ce nu-mi doresc sub nicio formă ca alții să o manifeste în preajma mea, aceea e mila. La dracu, urăsc să scrie pe fruntea mea ajutor!

    Pentru că n-am nevoie de ajutorul nimănui. Nu-mi permit să depind de Ares și altfel decât emoțional.

    — N-am făcut-o fiindcă îmi era milă de tine... mi se adresează stins după o pauză scurtă, și observ că toată energia zglobie de mai devreme a dispărut subit.

    N-am vrut să te întristez. Eu... nu știu cum să mă comport cu oamenii.

    Mă poți învăța tu?

    — Cred că le e foame, presupune tipul ochi de gheață după ce pisoii încep să plângă zgomotos, umplând tensiunea din cameră cu prezența lor.

    — Sunt prea mici ca să consume hrană, continui fraza suspendată în aer.

    — Ai dreptate, mă aprobă el șoptit, concentrându-se pe liniștirea puilor de pisică. Pot să pregătești niște lapte cât timp stau eu cu ei?

    Nu-mi place cum îmi vorbește, detașat și rece, ca și cum ar depune un efort considerabil. Privirea lui ar putea îngheța Soarele și nucleul său încins. Sufletul și trupul meu nu sunt pe atât de rezistente pe cât mi-aș dori, căci furtuna lui de aisberguri îmi zdrobește de la cele mai puternice oase ale scheletului până la cele mai sensibile ligamente. Acel strop atomic de speranță amăgitoare s-a evaporat în necunoscut. Eu i-am ucis licărirea deja slabă. L-am ucis pe el...

    N-am să plâng. Până la urmă, primesc ceea ce ofer: răceală, nepăsare, pustietate.

    Laptele încălzit în vechiul meu ibric e singura sursă de căldură la care am acces acum. Cu ea vreau să-mi ard piele înghețată de ochii lui Ares, însă contrar gândurilor mele, caut în sertarele din bucătărie până ce găsesc seringa din plastic de care tutorele meu s-a folosit pentru a-și injecta în urmă cu câteva luni antidotul pentru toxiinfecție alimentară. O umplu cu laptele din ibric, luându-l și pe acesta cu mine în dormitor.

    Nu sunt pregătită pentru imaginea ce mi se impregnează în suflet și celule atunci când pătrund înăuntru. Cu pași minusculi, asemenea furnicilor, mă așez în dreptul patului meu. Îmi las mâinile să-mi cadă inerte pe lângă corp, pătrunse și ele până la ultima terminație nervoasă de complexitatea acestei clipe sfâșietoare. Brațele lui Ares atârnă protector de pisoii ce dorm ghemuiți pe pieptul său puternic. Genele sale lungi îi îmbracă pleoapele închise, în timp ce o șuviță buclucașă îi atârnă pe ochiul stâng și-i accentuează efectul pe care-l exercită asupra mea. Nu cred că am văzut vreodată pe cineva să doarmă mai profund și mai frumos decât el...

    La naiba, Ares doarme exact ca un copil!

    Respirația lui e răsunătoare, precum un cântec duios ce mi se strecoară pe sub piele și-mi rescrie fiecare por într-o formulă necunoscută mie, știută doar de el. Constat cât de greșit este să-mi placă de cineva ca el, căci în comparație cu băiatul ce doarme în pat meu fără a avea nicio implicare sentimentală sau carnală cu mine, eu nu sunt decât o veștejită. Ochilor mei n-ar trebui să le fie permis să se delecteze cu trăsăturile lui parcă sculptate într-un alt univers. Vocii mele n-ar trebui să-i fie permis să-i amărască lui auzul. N-ar trebui să-mi fie permis nici să-mi bată inima lângă a lui, dar iată-mă aici! Stau cu ambii genunchi sub bărbie la marginea patului și nu mă pot opri din a-l admira. Sunt fascinată de fiecare părticică din el.

    Dormi liniștit în noaptea asta, Ares. Eu voi rămâne aici să te veghez.

    Pentru că el e speranța mea amăgitoare.