Ares Drivas

    E încăpățânată. E arțăgoasă. Și pare că știe să ducă o dușmănie până la capăt. Dar nu e insensibilă. Nu are inima pietrificată în totalitate. Am fost martor la un strop din compasiunea ei prima dată când am auzit-o plângându-se la telefon. A doua oară a fost când s-a lăsat copleșită de milă și a decis să mă ajute. Oricât de dur ar părea rolul pe care îl joacă, e aproape imposibil să nu-mi dau seama că îi atârnă greu de umeri. Nu-i aduce pic de plăcere. Poate că nu o urăsc. Poate că doar m-am simțit iritat la început de atitudinea de care dădea dovadă. Până la urmă, a urî pe cineva înseamnă mai mult de atât.

    Niciunul din noi n-a mai scos vreun sunet de când ea a cedat. Nici nu cred că ar fi fost nevoie să spunem ceva. Pur și simplu... nu puteam umple spațiul dintre noi cu propoziții ce nu-și aveau rostul. Aerul parcă e contaminat de tensiune și de fiecare dată când inspir am impresia că îmi ard plămânii, în timp ce expiratul îl simt ca pe o înțepătură în capul pieptului. Mă bucur că menținem o distanță considerabil de mare și că ea se află cu câțiva pași înaintea mea. Oxigenul dintre noi ar fi fost și mai bolnav dacă am fi stat aproape unul de celălalt.

    Ea e cu spatele la mine, iar eu, sunt precum câinele ei, ce o urmează silențios scoțând din când în când câte un sunet gutural crezând că asta ar putea topi liniștea.

    Are atâtea defecte, și totuși... e atrăgătoare. Fiind în spatele ei, nu-i pot vedea ochii de culori diferite, însă nici nu e nevoie să-i văd. Am imaginea lor imprimată în minte. Mă întreb ce fel de reacție ar avea dacă ar afla că îmi inundă gândurile...

    Nu e bine. Liniștea asta e atât de apăsătoare încât mă face să aberez.

    — Auzi... sunt îngrozit de tonul aproape șoptit pe care îl abordez. N-ar fi mai ușor dacă doar mi-ai spune cum să ajung la clasa mea? Presupun că și tu ai ore și n-ar pica bine dacă ai întârzia.

    Nu-mi răspunde. Nici măcar nu s-a obosit să se oprească din mers sau să întoarcă capul după mine. Se pare că am luat-o de la capăt. Sau poate că nu m-a auzit din cauză că aproape am șoptit cuvintele. Oricare ar fi motivul ignoranței ei, ceva îmi spune că nu-l voi afla vreodată. Nu am cum să citesc mințile oamenilor și sunt convins că de bună voie nu mi l-ar spune niciodată.

    Se oprește brusc în fața unei uși ca oricare alta din liceu și își ridică privirea, clătinând din cap și încercând să-mi semnalizeze subtil că aceasta trebuie să fie clasa mea. Mă tentează ideea de a-i mulțumi pentru faptul că și-a rupt din timp ca să mă ajute, dar nu o fac. În schimb, apuc clanța ușii pregătindu-mă să intru în clasă.

    Chiar în acel moment, domnișoara arțăgoasă îmi trage o palmă peste mână, ciupindu-mă ușor de piele cu unghiile ei mari, după care bate de două ori în ușă. Gestul ei nu e dureros, dar reușește să mă scoată din sărite.

    — Ce dracu... pleacă! M-ai ajutat destul! mormăi printre dinții strânși.

    — E și clasa mea, îmi mărturisește ea teribil de încet, pe un ton indiferent.

     Deschide ușa și îmi taie calea luând-o înaintea mea, iar mie îmi ia câteva secunde să îmi dau seama dacă chiar mi-a vorbit sau dacă doar mi-am imaginat totul.

    Mă aștept să își arunce privirea în urma mea, însă nu o face, iar eu mă mustru pentru că mi-am dorit să empatizeze din nou cu mine. Tipa cu inima împietrită are bărbia sculptată perfect și ridicată în aer, spatele fiindu-i de asemenea, la fel de drept ca picioarele ei lungi, ca de chibrit, ușor descoperite de fusta spălăcită și decolorată. Materialul care ar fi trebuit să fie negru la ea este de un gri șters, însoțit de câteva note sumbre de alb, și asta îmi confirmă că piesa ei de vestimentație a fost spălată de nenumărate ori și uscată. În partea de sus poartă o cămașă simplă și albă. Oricât de slabă ar fi, respectiva cămașă tot nu pare să i se potrivească pe trup, căci are sânii prea mari, iar cusătura ei e asemănătoare mai mult cu a unui corset ciudat. Nu vreau să-mi imaginez cât de dificil e să îmbraci ceva care ți-a rămas mic...

    Decid să nu mă mai uit atâta la ea, așa că îmi concentrez atenția asupra profesorului ce se presupune a fi noul meu diriginte și constat surprins că respectivul este chiar directorul cu zâmbetul dubios. Acum înțeleg. Tata nu a încurcat numerele claselor, iar clasa Anemonei nu era plină de elevi până la refuz. Directorul m-a înscris în clasa lui intenționat, ca să poată sta cu ochii pe mine.

    Cum îndrăznește!

    O aud pe domnișoara arțăgoasă de lângă mine scuzându-se politicos, încercând să explice noului meu diriginte motivul pentru care ambii am întârziat. Bărbatul nu spune nimic și gesticulează din mâini să ne găsim câte un loc liber.

    Știu unde vreau să mă așez și am impresia că ultima bancă de la geam rânjește și ea către mine. Dar acest scenariu n-a durat însă decât câteva secunde și asta a fost până să realizez că banca își așteaptă de fapt adevăratul proprietar, care nu pare să fie deloc cea mai primitivă gazdă.

    — Cară-te, mă străduiesc să îmi păstrez timbrul vocii cât mai scăzut cu putință, ținând cont că șobolanul de director e cu ochii pe mine.

    — Dispari, asta e banca mea încă din primul an de liceu, îmi șușotește absent slăbănoaga, cu privirea ațintită către geam.

    — Lasă-mă să stau în bancă cu tine, îi spun calm.

    — Dispari, repetă ea, pe același ton lipsit de vlagă.

    Îi ignor amenințările silențioase și mă așez pe scaunul de lângă ea. Nu e ca și cum și-ar fi cumpărat banca asta asta doar pentru ea încă din prima zi de liceu, plus că nu mai există alt loc liber și n-am de gând să stau în picioare doar de dragul personalității ei acide pe care o posedă.

    Îmi e greu să mă păstrez concentrat asupra regulilor pe care directorul le impune pentru noul an și fără să știu de cât timp voiam să fac asta, mă trezesc cu mâinile în părul arțăgoasei, încercând să îi îndepărtez șuvița care îi blochează aproape complet ochiul ciocolatiu și întunecat.

    — Ce naiba urmărești? își rotește capul în direcția mea, mijind ochii și hârâind sceptică ceva indescifrabil.

    — Mă urăști? îi privesc mica porțiune neacoperită din ochiul ciocolatiu.

    — N-ai idee cât de mult! mă ciupește de degete, îndepărtându-mi mâna, după care își concentrează din nou atenția asupra priveliștii de afară.

    — Ești sigură? ridic dintr-o sprânceană, chiar dacă știu că nu mă vede. Ura e cel mai profund sentiment și nu-l poți dobândi atât de ușor. 

    Mai mult decât atât, dacă ai ști cine aș putea să fiu, poate că nu mi-ai mai vorbi așa.

    Doar poate.

    — Te crezi cumva filosof? mă întreabă lăsând accentul să se joace obraznic cu ultimul cuvânt.

    Își întoarce fața spre mine cu repeziciune, iar în următoarea fracțiune mă trezesc cu fruntea ei ciocnită de a mea. Albastrul ochiului ei stâng îi strălucește, în timp ce ciocolata scursă din cel drept mă fulgerează și e nevoie de puțină stăpânire de sine din partea mea ca să nu cedez și să nu o dau cu capul de toți pereții din sala de clasă.

    — Nu e destul că te las să-mi murdărești banca cu prezența ta îmbibată în testosteron? cuvintele ce îi părăsesc străfundurile buzelor cărnoase sunt învăluite într-o emoție caustică, care mă face să îmi schimb poziția relaxată de pe scaun.

    — Testosteron?

     Încerc să imit timbrul gros pe care îl folosește, în timp ce mă asigur că atenția directorului nu e ațintită asupra noastră.

    — Ai cumva o problemă cu băieții în general? o întreb încercând să mă mențin neutru.

    Nu spune nimic. Mă întreb dacă ăsta e modul ei de a se apăra. Mă întreb dacă are orgoliul atât de rănit încât nu va fi niciodată dispusă să cedeze în fața cuiva. Într-un fel, am avut dreptate. E un colaps toxic și ruginit în dezgust. Dar și eu sunt la fel. Normalitatea ei e asemănătoare cu normalitatea mea. Negriciunea din comportamentul ei este identică cu cea pe care o port de câțiva ani buni în suflet.

    Își desprinde încet fruntea de a mea, și simt o oarecare răceală apărută în lipsa căldurii pielii ei. O văd cum se ridică în picioare, bâlbâindu-se atunci când directorul – dirigintele – o întreabă de ce nu păstrează liniștea și o poftește afară din clasă și din fața ochilor săi.  

     Sunt sigur că directorul știe clar că eu sunt cel care a început discuția și totuși... a ales să o dea afară pe fata îmbrăcată inferior în favoarea elevului ai cărui părinți aruncă cu banii în toate direcțiile.

    Cine a spus că banii sunt ochiul dracului a avut al naibii de multă dreptate.

    Banii ne fac să nu mai putem distinge realitatea de iluzie. Ne fac să credem că deținem controlul absolut asupra celorlalți oameni și a sentimentele lor. Banii e o plăcere care ne seacă sufletul de puteri.

    Oripilat până în gât de regimul grețos pe care directorul îl abordează, mă ridic din bancă și ies din sala de clasă fără să spun nimic. Dacă șobolanul ăsta a îndrăznit să aibă vreodată impresia că îi va merge bine avându-mă pe mine ca elev în clasa lui, îi voi arăta că s-a înșelat.

    Oftez exasperat și închid ușa în așa fel încât să nu produc prea mult zgomot, după care arunc privirea în toate direcțiile și o găsesc pe ea, domnișoara arțăgoasă, la trei metri de mine, în stânga mea, lipită cu spatele de peretele rece al holului. Distrug distanța dintre noi și mă trezesc cu ea în fața ochilor mei, ținându-și în continuare bărbia ridicată.

    — Bănuiesc că nici în iad nu voi putea scăpa de tine, pufnește.

    Încă mă surprinde înălțimea ei.

    — Fie că îți convine sau nu, ne vom petrece ultimul an de liceu în ultima bancă de la geam, așa că ai face bine să nu mă provoci, îi mărturisesc deranjat de tupeul ei și simt cum tâmplele îmi zvâcnesc de adrenalină.

    Judecând după privirea ei acră, ascultă cu atenție fiecare cuvânt ce îmi iese de sub deschizătura dreaptă a buzelor, memorându-l și întorcându-l pe toate părțile. 

    — Nici mie nu-mi pică bine toată situația asta, continui să-i vorbesc când văd că nu primesc niciun răspuns. Ar fi fost mai convenabil dacă m-aș fi aflat în aceeași clasă cu iubita mea. Nu cu cineva care explodează de aere deși nu are niciun motiv să se comporte așa.

    Nu vreau să o rănesc. Vreau doar să o învăț o lecție amăgind-o puțin.

    Pentru că în copilărie, ea era perfectă.

    — Nu vreau să fiu inamicul tău, însă dacă nu-mi dai de ales... mă opresc când realizez ce prostie urmează să rostesc.

    Dacă nu-mi dă ales... atunci ce voi face? Voi deveni crud cu ea?

    Strâng din pumni și dau să mă îndepărtez, însă mâna ei o cuprinde pe a mea, iar asta mă face să mă răsucesc involuntar în direcția ei. Mă apucă strâns de gulerul gecii de piele și își apropie chipul de al meu. Respirația ei devine sacadată și deși nu ar recunoaște-o, glasul îi e scăldat într-un strop de anxietate. Doar un strop, însă chiar și așa, e destul pentru a mă face să îmi concentrez toată energia rămasă pe ea.

    — Nu mi-e frică... așa că n-are nici cea mai mică importanță pentru mine dacă ești sau nu inamicul meu, mârâie și continuă să eșueze în a respira normal.

    Tipa asta aruncă cuvintele în stânga și în dreapta, crezând că asta ar putea-o face să pară neînfricată. Adevărul este că eu nu o văd deloc neînfricată. E doar o arțăgoasă ce continuă la nesfârșit să își ascundă punctele slabe.

    Asta e normalitatea ei.

    Asta e normalitatea mea.

    Îmi lipesc privirea de peretele tare din fața noastră pentru o mică eternitate neînsemnată de câteva secunde, gândindu-mă ce anume o face să fie atât de pornită și de toxică. Simt cum strânsoarea ei aproape inocentă slăbește, până ce ajung să nu o mai simt deloc, iar când cobor ochii, constat că a dispărut și ea.

    Nu mă obosesc să o caut. N-am de ce să o fac.

    — Du-te dracului!

    Aud un strigăt mârâit și irascibil pe hol și nu-mi ia mai mult de două secunde ca să îmi dau seama al cui e.

    Domnișoara arțăgoasă.

    Ce naiba faci? îmi repetă batjocoritor vocea mea mintală.

     Abandonez drumul pe care voiam să-l parcurg inițial și dorința de a ieși din liceu, întorcându-mă de unde am pornit.

    De ce? Nici știu.

    Mă las condus de sunetul vocii ei și o iau la dreapta. Încotro? Oriunde îmi spune vocea ei subită să o iau. Ajung în fața toaletelor elevilor, acolo unde ne-am întâlnit a doua oară, în incinta liceului. Acolo unde am schimbat primul nostru set de replici obraznice. Mă opresc și ochii mei o zăresc în spatele corpului dur al unui elev necunoscut. Privirea sa e înflăcărată și gata să acționeze oricând din cine știe ce impuls, dar mă tem că a mea e mai înfricoșătoare decât a lui. Pentru că a mea e o privire indiferentă. Îngrozitor de indiferentă.

    Părul ei e ud, la fel și hainele. Tipul rânjește satisfăcut și îi ține mâinile ridicate deasupra capului folosindu-se de una din mâinile sale, iar cu cealaltă îi răstoarnă apă rece în creștetul capului dintr-o o sticlă de unică folosință, de apă plată, cumpărată cel mai probabil de la chioșcul din curtea liceului. În spatele acestuia mai sunt aproximativ patru sau cinci băieți, nu stau să-i număr. Pentru că n-am timp de pierdut cu ei.

    Corpul meu reacționează impulsiv și îl simt tras în țeapă de o dorință stranie. Mâinile îmi sunt copleșite de la degete până la nivelul umerilor de un curent electric ciudat în clipa în care îl împing pe tip departe de figura firavă, dar nedumerită total, a domnișoarei arțăgoase.

    — Stai departe de ea, reușesc eu să spun într-un final, printre dinții încleștați și pumnii strânși.

    — Tipule cu ochi de gheață... o aud șoptind cu glasul frânt. Nu te băga acolo unde nu te privește!

    Tipule cu ochi de gheață? Mă faci să râd de propria-mi persoana.

    Deși încearcă să mă îndepărteze de problemele ei, chipul îi plânge silențios. Cunosc acest sentiment. Cunosc acest teribil cerc al normalității în care se află. E atunci când vrei să plângi dar nu mai ai lacrimi, așa că începi să lăcrimezi subit, cu privirea.

    Oricât de puternică și-ar dori să pară în momentul de față, e o putere umbrită de falsitate. Uneori, puterea nu ține de fizicul nostru. Uneori, simplul fapt că ne adunăm curajul necesar și cerem ajutor ne face să fim puternici.

    Tu nu ești puternică deloc, domnișoară arțăgoasă.

    Ești doar toxică și plină de orgoliu, la fel ca mine.

    Îmi împleticesc degetele în strânsoarea mâinii ei și o apropii mai mult de mine.

    Nici acum n-ai înțeles, domnișoară arțăgoasă?

    — Dispari cât încă îți mai e permis să o faci, mă amenință pe un glas cufundat în iritație, glas care îi provine idiotului care a avut curajul să-și bată joc de ea.

    — Nu, scuip negația folosindu-mă de o intonație indiferentă.

    Doar nu crede că totul i se cuvinte, nu?

    — Zevzecule, nu mai încerca să îți arăți bărbăția de față cu el! Apollo nu e tipul potrivit de băiat cu care să se joace un tip de bani gata cu ochii de gheață, cum ești tu. Numai de ar vrea, Apollo te-ar distruge cu ambele mâini legate la spate! mârâie către mine și își freacă disperată corpul de al meu, arătând de parcă și-ar dori să scape de mâna unui monstru.

    — Ți-a mai spus cineva că mârâi ca un pechinez, domnișoară arțăgoasă?

    Îi arunc un zâmbet arogant, după care îi apuc din nou mâna într-a mea și oricât de mult se zbate și se împotrivește, nu o las să scape.

    Tipul căruia i se spune Apollo se apropie de mine exagerat de mult, iar fețele noastre se află la doar câțiva centimetri minusculi. Sunt cuprins de o dorință greu de ținut sub control de a-i trage un pumn celui cu față de păpușar și cu gelul proaspăt atârnându-i de frizură, și cu greu reușesc să mi-o țin în frâu.

    — Dacă nu vrei să te târăsc prin toate umilințele posibile, să nu de-a dracu' să-mi mai apari în fața ochilor.

    — N-am nimic de împărțit cu tine, Apollo, îi accentuez numele și sunt convins că acum mă detestă și mai mult decât o făcea la început.

    — Nu-mi rostii numele! acesta pare să se aprindă de furie.

    Aproape că vrea să țipe la mine, dar se oprește, amintindu-și în ultimul moment în ce loc se află și că n-ar cădea bine să își pună toată cancelaria de sub noi în cap.

    — Atât timp cât vei sta la distanță de ea, voi păstra și eu distanța de tine. În clipa în care te vei apropia sau o vei atinge, voi interveni de nicăieri și te voi distruge, îl ameninț, trepidând de emoția copleșitoare de a-l ucide acum și aici.

    — Ține minte cuvintele astea, ciudatule, căci ele îți vor aduce doar necazuri de-a lungul șederii tale aici. Eu conduc locul ăsta, toate bunăciunile de fete și toți bătăușii, îi am la degetul mic.

    Ocheadele sale de reptilă îmi trimit săgeți înverșunate, în timp ce ale mele continuă să se rezume doar la indiferență. Și ador la nebunie asta. Ador să provoc antipatie în el doar privindu-l.

     — Apollo... îmi fac din nou curaj și îi scuip numele. Îmi place cum sună numele tău.

    Îl văd cum se aprinde ca un curcan din cauza nervilor, iar eu îi rânjesc și îl bat pe umăr. Mă îndepărtez, trăgând-o pe domnișoara arțăgoasă după mine deși aceasta mi se împotrivește cu nerușinare.

    — Nu mă atinge! își încovoaie coloana vertebrală, balansându-se înapoi și înainte și încercând să scape din strânsoarea mâinii mele.

    Brusc, mă simt confuz. Eu sunt cel care ar fi putut să ignore strigătul ei și să plece acasă, să o lase să se descurce singură cu pachetul ăla de mușchi murați. Eu sunt cel care a salvat-o de la umilință, conștient de faptul că asta mi-ar putea răpi posibilitatea de a mă mai putea integra printre elevi, avându-l ca dușman pe Apollo, individul râvnit și apreciat de toată școala.

    M-am sacrificat pentru ea, într-un fel și cu toate că nu am știut de la început în ce urma să mă bag, ceva îmi spune că nu aș fi trecut cu vederea peste acest incident nici măcar dacă aș fi știut despre statusul lui Apollo.

    — Nu-ți voi da drumul, îmi poziționez limba între dinți și o mușc cu putere, în clipa în care strânsoarea mâinii mele se mulează și mai tare pe degetele ei lungi și subțiri.

    Nu știu cum de am fost lovit tocmai eu de tupeul ăsta usturător. Nu știu de ce insist sau de ce dau impresia că intențiile mele sunt mai întunecate decât ceea ce vreau de fapt să fac. Pentru că în adevăratul sens al cuvântului, tot ce vreau e să nu fiu singur, să am alături de mine o companie care să mă facă să-mi iau gândul de la demonii trecutului meu. Și dacă ea e singura care ar fi dispusă să mă accepte cu adevărat – pentru că mi-a promis că o va face, acum opt ani – , atunci mă jur că n-am s-o las să fugă, din nou.

    — Te omor! își înfige unghiile în carnea palmelor mele, având ochii injectați de o emoție necunoscută.

    Nu, nu pare că se referă la mine. Până la urmă, sunt doar un străin pentru ea. Tipa asta e prinsă într-un gând ce nu pare că vrea să-i ofere pace, un gând atât de bolnav și atât de greșit. Își înfige și cealaltă mână în palma mea și la naiba, unghiile ei sunt imense, așa că îi dau drumul, eliberând un geamăt pufăit pe gură.

    Ochii mei îi întâlnesc pe ai ei și un fior mă cutremură în întreg corpul. Arată înspăimântă. N-am nici cea mai vagă idee de ce gestul meu i-a provocat o asemenea reacție, însă acum pare că începe să se liniștească.

    — Uită-mi comportamentul, dă să plece.

    — Stai.

    Se oprește din mers, însă nu se apropie de mine și nu-și întoarce capul, iar eu decid că ar fi mai bine să mă mulțumesc cu faptul că măcar e  dispusă să mă asculte.

    — Și eu m-am comportat oarecum necioplit, îmi îndrept umerii.

    — N-ai idee cu cine te-ai pus... murmură nostalgic, de parcă ar recapitula ceva ce eu nu știu.

    — Crede-mă, domnișoară arțăgoasă... fac o pauză de la vorbit și zâmbesc, chiar dacă ea nu mă poate vedea. Am văzut lucruri mai rele decât un simplu adolescent îndrăgostit.

    — Apollo... îndrăgostit? Spui numai prostii, idiotule! se întoarce și se apropie de mine cu pași repezi, iar eu mă jur că pentru o facțiune i-am putut vedea chipul îmbujorat.

    — Nu, spun doar adevăruri pe care nu dorești să le auzi, o apuc de bărbie, astfel încât privirea mea să o întâlnească pe a ei.

    — Nu ești decât o scârbă de bani gata!

    — Iar tu ești mai frumoasă atunci când părul nu îți intră în ochi, spun și îi îndepărtez șuvița încrețită și udă din calea ochiului ei drept și întunecat.

    — Vorbesc serios, tipule cu ochi de gheață... se străduiește ea să schimbe subiectul. Uită-mi reacția și... Apollo e cel mai îndrăgit băiat din liceu, plus că se află în clasă cu tine. Dacă nu vrei să ai probleme în acest ultim an de liceu...

    — Înțeleg... o întrerup. Tocmai ce îți făceai griji pentru mine, rânjesc.

    — Nu zâmbi, își acoperă ochii cu o mână. Când zâmbești cu acei ochi lipsiți de emoție... arăți ca un psihopat!

    — Bine, nu o voi mai face.

    Și-a revenit la normal și arată de parcă nimic nu i s-ar fi întâmplat acum două minute.

    — Vreau să știu... de ce ai intervenit și nu l-ai lăsat pe Apollo să-mi facă zile fripte... își mută privirea departe de a mea.

    Zâmbesc. Chiar dacă am spus că nu o mai fac.

    — Semeni destul de mult cu mine cel din trecut, îi aștern primul lucru care îmi vine în minte.

    — În ce sens?

    Mă întreabă nedumerită, atentă în sfârșit la figura mea.

    — Dai impresia că ești impunătoare, când de fapt... ești doar o pisică arțăgoasă, îi chicotesc obraznic în ceafă.

    — Pisică?

    — Îmi plac pisicile. Am avut una când eram mai mic, îi spun pe un ton mai prietenos.

    — De ce îmi spui toate astea? deși e clar că mârâie, mie îmi dă impresia că încearcă să toarcă.

    Chiar nu știu.

    — Vezi tu... nu-mi place liniștea, e mult prea apăsătoare. Sunt dispus să spun orice, numai ca să umplu golul lăsat în aer de ea.

    Mint. Acum patru ani, aș fi fost dispus să-mi donez un rinichi doar pentru câteva minute de liniște.

    — Ce ai spune dacă am face pace? îmi trec o mână prin păr și o întind pe cealaltă către ea.

    — Pace? se holbează la mine de parcă aș fi spus cel mai ireal lucru din lume.

    Îmi analizează mâna privind-o dubios secunde întregi la rând. Își ridică capul abia atunci când ceasul de deasupra ei arată cu un minut mai târziu. 

    — Prieteni, adaug eu, concentrat de reacțiile ei.

    — Nu există prietenie între un băiat și o fată, plescăie ceva indescifrabil pe sub buzele pline și îmi dă peste mână cu o oarecare privire dezgustată.

    — Putem încerca. Am iubită și nu vreau să o dezamăgesc.

    Nu pentru că aș iubi-o prea mult, dar... pur și simplu nu m-ar putea lăsa inima să o dezamăgesc vreodată.

    — Iubita ta știe că te iei de mână cu altele? mă provoacă, având un aer inocent și, parcă îi pot vedea două cornițe de drăcușor crescute în creștetul capului.

    — Nu ar avea de ce să o deranjeze atât timp cât intențiile mele sunt pure, îi întind din nou mâna. Deci, domnișoară arțăgoasă?

    — Hermione, nu-mi mai spune domnișoara arțăgoasă, pune accent pe ultimele două cuvinte și îmi surâde sec.

    Îmi strânge mâna și mă trage în jos odată cu ea, iar eu nu mă pot abține și îi zâmbesc în timp ce mă așez pe scările din interiorul liceului. 

    — Ares, mărturisesc eu, simplu și neutru.

    — Ca Zeul Războaielor? buzele i se arcuiesc într-o deschizătură micuță și îi pot vedea o porțiune din dinții strâmbi.

    — Da, însă ca nume de băiat, înseamnă răzbunare sau calamitate, îi răspund privindu-i în continuare deschizătura buzelor.

    — N-am idee ce înseamnă numele meu, dar... nu apucă să termine ce are de spus, deoarece o întrerup.

    — Hermione înseamnă mesager al zeilor, îi destăinui eu, aproape șoptit.

    — Văd că ești destul de documentat, suspină ea, gânditoare, iar asta mă face să-mi doresc să aflu unde îi zboară gândul.

    Mă furnică degetele să descopăr ce anume îi umple vidul minții.

    — Așa se pare, însă nu știu nimic despre ochii tăi... Chiar ai heterocromie sau porți lentile? îmi fac curaj și o întreb, simțind că nu mai am nimic de pierdut.

    — Nu port lentile, mi se adresează în timp ce se joacă cu șireturile adidașilor murdari pe care îi poartă.

    Asta e... atât de greșit. Mi-am dorit atât de mult ca heterocromia ei să fie reală, pentru ca fetița de acum opt ani să nu reprezinte doar rodul imaginației mele. Am vrut ca amintirea acelei fetițe dulce și amabilă, atât de diferită la caracter de această nouă Hermione, care îi posedă ochii cu nerușinare, să fie reală. Negreșit!

    Încă nu pot fi sigur în totalitate că domnișoara arțăgoasă e copila de numai nouă ani, la care tânjesc într-un mod distrugător, dar prefer să o caut pe ea în privirea ei haotică, decât să trăiesc cu gândul că e posibil să fi visat acea zi caniculă de vară, de acum opt ani.

    Pentru că în ciuda faptului că au trecut atâția ani de la acel incident, încă îmi doresc să o pot proteja pentru o eternitate pe acea fetiță cu părul creț și mirosind a bomboane.

    — Interesat... murmur, pe jumătate stors de realitate.

      Abia acum observ că tremură. E îmbrăcată doar în cămașa ei albă, care acum e udă leoarcă din cauza acelui tip, pe nume Apollo.

    Dintr-o dată, mi se taie respirația.

    Cămașa ei... atât de subțire și de îmbibată în apă, mă face să-i pot vedea cu ușurință sutienul negru și buricul creionat.

    Dumnezeule, tipa asta e atât de slăbănoagă, dar... sânii ei sunt imenși!

    Înghit în sec și îmi dau geaca de piele jos și o pun peste umerii ei, reușind să îi acopăr întreaga figură firavă și păcătoasă, în același timp.

    — Ce naiba faci? își duce degetele la umărul drept, atingându-mi geaca și o mică porțiune din degetele mele ce se odihneau pe umărul ei dinainte ca ea să observe.

    — Te încălzesc.

    — Nu trebuie, arată de parcă întreaga ființă i se sfărâmă în mii de fragmente, cu fiecare cuvânt pe care îl rostește.

    — Suntem prieteni...

    Nu spune nimic, doar își sprijină capul de al meu și îmi dau seama că gestul ăsta e destul de dubios, având în vedere că ambii avem cam aceeași înălțime. Capurile ni se lovesc și îmi e greu să nu chicotesc într-un astfel de moment.

    — De ce ochii tăi sunt lipsiți de emoție?

    — Poate pentru că sunt propriul meu sclav, presupun, îi răspund îngândurat.

    — Ce fel de filosofie folosești?

    — Vrei să îți citesc în palmă? mă abțin să nu izbucnesc în râs.

    — Uimește-mă, pufnește amuzată și îmi întinde mâna ei dreaptă.

    — Să vedem... îi analizez mâna. Ai o arsură în palmă.

    Aceasta își trage palma ca dintr-un șoc și îmi aruncă o privire acuzătoare. Se pregătește să spună ceva, însă nu reușesc să deslușesc nimic.

    — Cred că am mers prea departe, încerc eu să mă scuz și mă îndepărtez de ea.

    — Fii sclavul meu, îmi șoptește atât de încet, încât e nevoie să îmi apropii capul de al ei din nou ca să pot înțelege clar.

    — Ce?

    — Fii sclavul meu, repetă de data aceasta mai tare, privindu-mă în ochi.

    Care e normalitatea ta, Hermione?

    Normalitatea ta e... exagerată?