Hermione Asker        

    Nu o să-l mai las să mă rănească, îmi repet în gând, presându-mi frustrată buzele una peste cealaltă.

    O să adun toate bucățile de inimă frântă de pe jos și mi le voi lipi la loc în cavitatea mea toracică, cu riscul de a le încurca sau fisura și mai mult decât sunt deja. Aleg să-mi deshidratez sufletul de dorul lui decât să-i mai permit vreodată să mă facă să sufăr. Dacă e ceva ce am învățat că nu am voie să arăt, aceea e slăbiciunea, iar prezența lui Ares mă face să fiu vulnerabilă. Și naivă. Și proastă. Și aeriană.

    Micul trup din brațele mele suspină încet, strângându-și nasul umed de umărul cămășii mele. Acest lucru nu mă deranjează, ci mă face să-mi trec mâna prin părul lui cârlionțat, pentru a-i îndepărta bretonul transpirat din fața câmpului său vizual. Băiețelul este îmbrăcat cu o jachetă subțire de culoarea lămâii verzi. Pantalonii îi sunt vaporoși, iar în picioare poartă ceva ce ar trebui să semene cu niște ghetuțe pentru toamnă. Observ că are șireturile desfăcute, așa că îl eliberez din brațele mele și încep să i le leg, pentru a nu se împiedica. Clipește de mai multe ori, lovindu-și genele micuțe și subțiri.

    — O să te ajut să-ți găsești mama, îi mărturisesc calm, chinuindu-mă să schițez un zâmbet forțat.

    — Ești drăguță! răsună el entuziasmat, în timp ce eu îmi înclin ușor nesigură gâtul.

    Zâmbetul său pașnic îmi învăluie vederea și mă face să mă simt pentru câteva fragmente însemnate de timp neputincioasă. Vibrațiile cuvintelor rostite jucăuș de către băiețel plonjează cu dificultate la timpanele mele neobișnuite cu căldura pe care acestea o crează. Chiar dacă e doar un copil, nu pot să nu-i admir curajul cu care mi se destăinuie mie – o străină – și flăcările hotărâte din ochii săi, impregnate în mărgelele lui de un căprui strălucitor. Dacă ar avea privirea cu o nuanță mai întunecată, atunci i-ar semăna fizic tatălui meu vitreg.

    Reușesc să distrug repede acest gând, înainte de a-mi otrăvi astfel inima care începe să-mi bubuie zgomotos și anxios în urechi, cu o viteză care îmi sfărâmă pieptul.
   
    — Și tu ești la fel de drăguț, oftez încet și-i întind o mână.

    Nu stă o secundă pe gânduri și-mi acaparează palma în strânsoarea sa dulce. Gestul lui mă topește pe interior, liniștindu-mă. Începem să ne deplasăm din fața restaurantului, sperând că dacă ne vom plimba prin zona respectivă, voi putea da cumva de mama lui. Cred că e îngrijorată. Cred că scenariile din sinea ei o copleșesc. Cred că are nevoie mai mult decât orice în acest moment să știe că al ei copil este în siguranță, ferit de pericole.

    — Mi-e foame, se vaită deodată micuțul cu cârlionți ciocolatii. Cumpără-mi ceva de mâncare.

    Pașii mi se opresc la auzul cererii sale. Vinovăția pune de îndată stăpânire pe articulațiile mele și pe fiecare strop de sânge care îmi curge prin vene.

    La naiba, fată proastă! mă mustră vocea mea interioară.

    Dacă nu m-aș fi hrănit precum o hienă rahitică cu mâncarea lui Ares, atunci poate că aș mai fi avut și pentru acest copil!

    — Nu am bani, îi spun cuprinsă de rușine, pe un ton regretabil.

    — Atunci putem să mergem acasă la tine ca să-mi dai ceva de mâncare? Am obosit și mă dor picioarele.

     — Nu, scuip cu repeziciune cuvântul acid.

    — De ce? mă chestionează bosumflat, făcând un botic deprimat și aproape imposibil de refuzat.

    Apartamentul tatălui meu vitreg ar fi ultimul loc în care acest copil ar putea respira în siguranță. Plus că, azi e luni, ceea ce înseamnă că trebuie să se întoarcă acasă.

    — Te rog, du-mă la tine... insistă el. Sunt pe drumuri de dimineață.

    — De dimineață? îngăim îngrijorător.

    E în jur de ora prânzului și nu-mi doresc să cred că acest copil fragil își caută mamă de câteva ore încontinuu. Mă doare să-mi imaginez asta...

    — O să te duc la mine, răsuflu prelung, făcându-mi mușchii feței să se cutremure.

    Pe măsură ce ne apropiem de cartierul meu, inimii mele i se mai adaugă câte o bătaie fricoasă, iar minții mele un gând negativ. Încep să regret faptul că am cedat, iar acum ne îndreptăm spre locul care îmi este de mult timp martor fidel multor orori. Pustietatea cu care sunt obișnuită de fiecare dată când pătrund pe aici mă lovește în adâncul sufletului, implantând în mine o stare sâcâitoare de agitație.

    — Aici locuiești cu părinții tăi? aproape că vibrez atunci când îi aud vocea băiețelului. Mi-e sete...

    Ezit a-i răspunde pentru câteva clipe.

    — Oarecum... murmur într-un final.

    Copiii sunt atât de inocenți, neajutorați și receptivi. De asta un părinte ar trebui să se simtă cel mai norocos din univers fiindcă a fost binecuvântat cu un asemenea dar. Mă întristez și mă înfior, fără a înțelege cum de unii oameni ar putea abandona un suflet în loc să-l prețuiască pentru totdeauna. Sunt convinsă că astfel de persoane sunt măcinate zilnic de remușcări, însă viața nu va fi niciodată lipsită de griji, iar faptul că acestea aleg calea cea ușoară în defavoarea celei corecte îmi taie cu totul simțul de a empatiza.

    Gândurile îmi sunt asaltate cu brutalitate de aura puternică care mă trântește necruțător de peretele murdar al blocului vecin. Aproape că tușesc la contactul cu acesta, însă reușesc să-mi feresc capul și o parte din trup de lovitura bruscă, sprijinindu-mă în ultimul atom de secundă cu mâinile. Mirosul de mucegai îmi irită nările aflate la câțiva centimetri de perete, iar picioarele îmi devin două bucăți de gelatină expirată. Strâng din pleoape și-mi astup înjurăturile care-mi stau pe limbă, de dragul copilului care cel mai probabil privește confuz această scenă violentă.

    — Târfă, sâsâie cel din spatele meu, pe o tonalitate pe care aș putea să o recunosc în orice situație.

    Cel mai întunecat coșmar al meu prinde deodată viață și mă trage în adâncurile oceanului gândurilor mele, folosindu-se de algele lui lipicioase și grețoase. Nivelul de aciditate din stomac îmi crește considerabil atunci când îi simt gura surâzând spre interiorul urechii mele, și deja știu, fără a-mi deschide ochii, că urmează să-și încleșteze pumnul imens în părul meu.

    — Ești terminată, șoptește și-mi adulmecă o șuviță despicată pe la vârfuri, în timp ce mă strânge ca într-un clește medieval conceput pentru a tortura sclavii.

    Îmi arcuiesc spinarea, înfigându-mi dinții în căptușeala obrazului, căci ceea ce obișnuiește tatăl meu vitreg să facă mă usucă până la rădăcini, iar durerea insuportabilă îmi dă impresia că urmează să-mi desprindă scalpul. După ce-mi deschid ochii, privirea îmi gonește în căutarea băiețelului aflat la doar un metru distanță de mine, însă se oprește surprinsă asupra ghiozdanului de alături.

    Aș putea să jur că l-am lăsat în liceu azi dimineață... 

    — Ai idee de unde vin acum? mă interoghează amenințător cel care îmi susține corpul presat de tăria sfărâmătoare a blocului.

    — Ai fost la școală, nu este o întrebare, ci o constatare care mă alarmează teribil de tare.

    — Tu și derbedeul căruia îi faci ochi dulci sunteți motivul pentru care astăzi s-a organizat un consiliu profesoral.

     Vocea lui devine brusc serioasă, și este îndeajuns de stridentă încât să mă facă să-i ascult cu atenție vorbele.

     — Dirigintele e foarte dezamăgit și m-a chemat de urgență la școală.

    Mâna lui e precum un liliac care și-a făcut cuib în podoaba mea capilară, căci oricât de mult m-aș zbate, aceasta tinde să se fixeze și mai bine în părul meu. Îmi dau capul pe spate, fiindcă mă frige de-a dreptul. Mă frige de parcă atingerea lui ar fi una și aceeași cu focul. Mă arde de vie, și aș prefera să mor în loc să fiu cuprinsă de umilința de a-i fi marionetă.

    — Nu știe dacă să te lase repetentă din cauza absențelor sau dacă să te exmatriculeze, mârâi înfundat, simțindu-mi trupul captiv între peretele blocului și silueta sa cu mult mai înaltă decât mine.

    Mă agită să știu că un copil de o vârstă fragedă privește către noi. Cel mai tare mă tensionează, însă, să știu că nu pot face nimic pentru a-l proteja. Palmele mele sunt inutile, căci nu-i pot acoperi ochii de trufia ființei care tânjește să mă folosească în cel mai josnic mod cu putință. Cuvintele mele nu pot ajunge la el, pentru a-l liniști, în caz că ar fi speriat de ceea ce tatăl meu vitreg ar putea spune sau săvârși. I-am promis cu atâta încredere că îi voi găsi mama...

    Dar am eșuat. Din nou. Pentru că eu știu doar să eșuez și să mă agăț de speranțe deșarte.

    — Copilul... scâncesc într-un final, cu plămânii explodând odată cu respirațiile mele zgomotoase.

    — Tu ai adus bastardul ăsta nenorocit aici? se răstește la mine, iar singura teamă activă în mine, în acest moment, este cea de a nu-i face vreun rău micuțului cu cârlionți ciocolatii.

    — Te rog... îi vorbesc ca printr-un vis neclar, încetează. O să te audă. O să te vadă. O să-l sperii. Lasă-mă... să-i dau niște apă.

    Te rog. A trecut mult timp de când nu mi-am mai rugat demonul din coșmarurile negre. Ultima oară când am folosit această expresie în fața lui, a fost atunci când a încercat prima dată să mă umilească. L-am implorat să nu mă atingă, și să fiu a naibii dacă nu am făcut-o de atât de multe ori, încât aproape că rămăsesem fără grai. Mă durea gâtul de la atâta implorat. Aceleași silabe. Pe aceeași tonalitate. Exact ca o casetă stricată, repetând aceeași frază la nesfârșit. 

    Toate acestea au fost în zadar, fiindcă nu l-am putut opri. N-am reușit să trezesc gram de milă în cugetul său, ci dimpotrivă... Cu cât îl rugam mai mult, cu atât îi alimentam dorința murdară într-un mod și mai sadic.

    Constat cu dificultate că a dispărut abia după ce abilitatea de a-mi desprinde corpul de peretele blocului îmi revine. Ochesc în depărtare, iar tot ceea ce văd din figura tatălui meu vitreg reprezintă o umbră sinistră.

    — Era tatăl tău? mă întreabă sfios un grai melodios. Părea furios.

    Mă aplec la nivelul băiețelului și mă străduiesc să-l privesc pătrunzător atunci când îi vorbesc.

    — Încearcă să nu te mai gândești la ceea ce ai văzut, în regulă? mă adresez eu îngăduitor.

    — Mămica ta ce spune? Și cu ea este furios?

    Ambele mâini îmi cad inerte pe lângă corp, iar vederea mi se dublează. Linii cenușii îmi dansează pe retină, contaminându-mi percepția. Acestea dispar brusc, de parcă existența lor ar fi reprezentat doar rodul imaginației mele, atunci când îmi trec degetele de-a lungul chipului meu. Mă ridic în picioare, strângându-mi pumnii, căci poziția de mai devreme încă mă amețește

    — Adineauri ai spus că îți este sete, îi zic teatral și mă întorc cu spatele la el. Vino cu mine.

    Apreciez faptul că se resemnează și mă urmează. Nu cred că m-aș mai fi putut menține indiferentă dacă ar fi continuat să-mi pună întrebări. Când ajungem în fața apartamentului, îmi ciocnesc privirea de a tatălui meu vitreg, rezemat de ușă. Arată nervos fiindcă îi voi aduce un băiețel necunoscut în locuință, dar și pentru problemele cu absențele pe care le-am dobândit. Sinceră să fiu, mi-aș fi dorit ca directorul să-mi fi comunicat mie situația și nu lui, deși acest scenariu ar fi fost absurd, căci primul lucru pe care diriginții îl fac atunci când unul dintre elevii lor încalcă vreo formă de regulament este să le anunțe tutorele. Mulți dintre ei nu se sinchisesc să afle motivul comportamentului delăsător, vrând doar să se asigure că aceștia se vor disciplina într-o zi.

    Dacă un elev absentează constant, îi este atribuită denumirea de chiulangiu. Dacă rezultatele sale la învățătură scad subit și dintr-o dată, devine un prost căruia nu-i pasă de viitorul său. Dacă este retras sau violent, e doar un copil problemă.

    Îl ghidez pe băiețel spre sufrageria sărăcăcioasă, ajungând apoi în fața canapelei, unde îl îndemn să se așeze.

    — Am uitat să mă descalț, îmi destăinuie el introvertit.

    — Nu-ți face griji pentru asta, rostesc cât pot de blând. Doar fă-te comod până îți aduc un pahar cu apă, bine?

    Mi-aș dori să nu-mi pese prea tare de prezența bărbatului mai vârstă decât mine ce privește în dezacord scena. Are mâinile încrucișate impunător, iar unul din picioarele sale lovește parchetul fără oprire, de parcă ar avea un tic nervos.

    Ignorând impulsul de a o lua la fugă chiar acum, îmi ordon trupului să se deplaseze în bucătărie. Cu mișcări stângace deschid bufetul din lemn, reușind să înșfac un pahar din interiorul acestuia. Îl clătesc de câteva ori, după care îl umplu cu lichid transparent. Dau să ies din încăpere, dar capul îmi e cuprins deodată de înțepături ascuțite, ce aproape că mă dezechilibrează. Urechile îmi țiuie, făcându-mă să mă sprijin strâns cu degetele de chiuvetă. 

    Trepidez de spaimă în momentul în care simt ceva mișcându-se pe la spatele meu. De undeva din vastul necunoscut, brațele negre din coșmarurile mele se târăsc lasciv pe blatul chiuvetei și mă prind de încheieturi. Mă zbat, dar nu dispun de puterea necesară pentru a mă apăra de cel a cărui negriciune taie prin porii mei, degradându-mă precum laserele.

    — Vreau ca bastardul să dispară din casa mea in următoarele cinci minute, îmi poruncește batjocoritor, iar eu mă aplec în față, fiindu-mi greață să-l știu lipit de mine. Asta dacă nu vrei să intru în tine acum, iar el să te audă din sufragerie smiorcăindu-te.

    — Nu-i spune bastard! mă răstesc ușor la el.

    După ce îmi surâde plin de venin, decide în sfârșit să-mi elibereze încheieturile. Se depărtează câțiva centimetri, continuând să-mi rânjească de parcă ar ști ceva ce eu nu aș îndrăzni să-mi imaginez. Îl surprind scotocind al naibii de silențios prin sertare, iar pentru câteva fragmente mă uit buimăcită la el. Ochii-mi devin însă cât farfuriile atunci când reușesc să-i înțeleg pe deplin intenția. Rămân împietrită, analizându-i cuțitul pe care îl susține într-una din mâinile sale puternice.

    Mă întorc spre el, rezemându-mă cu spatele de chiuvetă. Prin gânduri îmi jonglează imagini bolnave și amintiri din trecutul meu despre care știu că n-am să le pot uita niciodată. Îmi doresc mai mult decât orice să mă ghemuiesc pe jos și plâng, să urlu până ce gâtul mi s-ar usca. Dar nu fac nimic, căci articulațiile-mi vibrează odată cu rănile de pe mâini ce odată descoperite de ochii mei, au început să mă usture, chiar dacă în timp s-au preschimbat în cicatrici.

    — A trecut ceva timp de când nu ne-am mai jucat cu lama, denotă pătimaș demonul din partea întunecată a minții mele.

    Conștiința mi se blochează pe mișcările lui iscusite de a legăna lama, ținându-și degetele pe mâner. Cuțitul plonjează dintr-o partea în alta ca și cum ar dansa, asemenea acelor prevestitoare de timp ale ceasurilor.

    — Cinci minute, pune accent pe fiecare cuvânt pe care îl rostește, împroșcând aerul ce ne înconjoară cu toxicitate. Nu mă lăsa să aștept prea mult pentru că altfel voi veni după tine.

    Mă abțin să nu-i răspund obraznic. Moalele capului îmi pulsează tot mai agonizant, pe măsură ce îmi lovesc întreaga ființă de peretele bucătăriei. Mă simt ca o nebună care abia de își mai mai poate suprima dorința de a se trânti cu capul de pereți ore în șir. Zile, nopți și ani, până când creierul i-ar ajunge tocăniță. M-am săturat să las neputința și frica să mă facă să îngenunchez în fața lui. M-am săturat să fiu dizolvată în teroare, ca un obiect blestemat. Ca o fantomă condamnată să trăiască ziua masacrului ei la nesfârșit.

    Ca un instrument uzat și conceput pentru a trezi dorințe macabre în mintea celui perfid. Ca o păpușă din cârpe, mizerabilă, îmbălsămată în sânge, căreia i-a fost suflată conștiință umană. 

    Sunt păpușa umană a unui demon.

    O păpușă umană care simte tortura de a-i fi rupte cusăturile aproape zilnic.

    Ochesc de câteva ori prin încăperea în care am rămas singură, constând că picioarele au dobândit propria lor judecată. Altfel, nu pot explica de ce anume mă aplec la nivelul ultimului sertar. Deși împunsă de scepticism, scot un cuțit de o dimensiune mult mai mică decât cel pe care l-a luat tatăl meu vitreg cu el în dormitor. Nu stau să asimilez senzația interzisă de a simți mânerul topindu-mi-se în palma mea înghețată.

    Cu mâna liberă lărgesc mâneca albă a cămășii. Îmi îndes lama în ascunzătoarea materialului purtat de nenumărate ori, după care iau paharul cu apă de pe chiuvetă și mă chinui să mă deplasez cu grijă, pentru ca vârful înțepător să nu-mi pătrundă în pielea deja pictată în dungi.

     Ajung în sufragerie și-i ofer apa băiețelului. Acesta o termină de băut în doar câteva secunde, asigurându-se după aceea că îmi mulțumește.

    — Nu mai poți sta aici, mă adresez deodată, cu bretonul acoperindu-mi ochii de culori diferite.

    — De ce? îndrugă el. Îmi place aici! Ai promis că o să mă ajuți să o găsesc pe mami.

    Cedez când îi suprind colțurile pleoapelor înlăcrimate, și fără a bănui măcar ceea ce urmează să fac, mă agăț cu tot sufletul de trupul lui micuț. Îl îmbrățișez, ținându-mi mâneca dreaptă a cămășii departe de spatele său. Îl strâng cu o dorință de a mă contopi pe care nu am mai experimentat-o de mult timp.

    De ce timpul nu stă în loc când eu îmi doresc?
 
    De ce nisipul din clepsidra timpului încetează să se mai scurgă doar atunci când umilința mea atinge cote maxime?

     De ce timpul zboară numai în clipele în care mă simt bine?

    — Știi cum să folosești ăsta? mă uit concentrată la el, în timp ce mâinile lui minuscule testează atingerea telefonului meu.

    — Da, îmi răspunde repezit. Părinții mei mă lăsau des să mă joc pe telefoanele lor.

    Cu o stare continuă de amețeală, reușesc să tastez numărul gratuit al poliției.

    — Atunci ieși afară. După ce părăsești blocul, apelează numărul pe care ți l-am format. Spune-le celor de la capătul convorbirii al cui ești, de unde ești, cum te-ai pierdut. Ei te vor ajuta să-ți găsești părinții.

     Pentru mine nu există salvare.

     Pentru tine, însă, da!

     — Mă abandonezi? se deprinde din strânsoarea brațului meu, având obrajii roșii și umezi din cauza plânsului. Credeam că ești prietena mea!

     — Eu nu am prieteni.

    Cu inima frântă și plină de remușcări, îmi sprijin o mână pe după genunchi băiețelului, iar pe cealaltă mi-o strecor pe spatele său, pentru a-i susține statura. Greutatea lui nu ar trebui să mă obosească atât de mult, căci e o doar un pui de om. Totuși, cu fiecare pas pe care îl fac purtându-l pe brațe, simt că plămânii mi se balansează. Sunt o legumă care nu e în stare de nimic, iar dacă acum mi s-ar porunci să stau într-un picior, mai mult decât sigur m-aș prăbuși ca ultima alcoolică.

     Ares are dreptate. Eu chiar sunt o moartă înviată.

    Oftez ușurată când ajungem în fața ușii de la intrarea în apartament, lăsându-l pe copil să se deplaseze pe membrele sale.

    — Salvează-te, vârfurile degetelor mă electrocutează când îl împing de la spate. N-am să-l las să te rănească și pe tine.

    Poate că va crede despre mine că sunt o ticăloasă. Și e în regulă. Mă poate urî cu fiecare atom din zâmbetul său scăldat în gingășie. Am să accept toate emoțiile lui negative cu privire la mine, dacă asta înseamnă să fie bine. Pentru că a fost o ideea a naibii de eronată să-l aduc în lăcașul pentru torturi al tatălui meu vitreg. A fost nepermis din partea mea, chiar și pentru o secundă, să cred că i-aș putea fi de ajutor.

    Încui ușa în urma lui, dorindu-mi doar să fie bine și să se reunească cu mama sa cât mai repede posibil.

    Din adâncul dormitorului predominant de întuneric, aud un ton răgușit. Acesta-mi zdruncină stimulii, iar eu îmi blestem urechile, căci îi pot percepe cu atâta ușurință simfonia roșie în care urmează să mă scufund pentru încă o eternitate. Îmi fixez mai bine cuțitul pe sub mâneca cămășii, apoi mă las ghidată de expresiile sale porcoase. Mă simt totuși ușurată să știu că băiețelul de adineauri nu a prins o astfel de latură a sa. Îmi promit că aceasta va fi ultima dată când mă voi mai supune.

    Nimic nu e schimbat la scenariul apărut în fața ochilor mei. Demonul întruchipat în ființă umană are același rânjet sinistru pe chip, ca de obicei. Poziția relaxată pe care o adoptă pe patul său cu arcuri rupte, în șezut, emană brutalitate, egoism și control. Este convins că eu voi face toată treaba murdară în locul lui, că o să-mi las hainele să alunece de pe trup și că îmi voi acoperi sânii cu părul meu lung pentru a nu-i oferi o priveliște. Știe cât de slabă sunt și că nu am avut niciodată curajul să-l refuz în adevărul sens al cuvântului. Nu am știut niciodată cum să mă împotrivesc lui, cum să mă zbat și cum să fac în așa fel încât să-i fie lui teamă de mine. Nu am știut cum altfel să reacționez, decât să îngheț și să îndur.

    — Dezbracă-te.

    Poate că Ares are dreptate și în acesta privință. Poate că eu chiar sunt o târfă infectă și care merită să putrezească printre flăcări. Altfel... nu-mi pot explica din ce cauză mă roade conștiința să fac întocmai cum îmi spune. Poate că nu merit să trăiesc. Poate că nici măcar iadul nu e îndeajuns de monstruos pentru mine, deoarece tatăl meu vitreg e adevărata bestie care s-a lipit de mine încă de când eram o copilă proastă și care nu știa ce însemna a viola pe cineva. Mi-a contaminat fiecare centimetru de carne. Pentru că a viola nu se referă doar la ceva ce ține de posedarea trupului unei persoane folosind forța brută. Când violezi pe cineva, îi abuzezi întreaga existență, dar mai ales sufletul. Ucizi acea ființă firavă, iar în locul florii inocente de odinioară, concepi o ruină. Din solul intoxicat cu oroare, lacrimi și sânge, va ieși un alt cuget de om. Mai slab. Mai fricos. Mai defect.

    Mai supus.

  Irisurile sale întunecate mă fac să clocotesc pe interior. Nu știu dacă e doar imaginația mea, dar nu cred că am văzut un bărbat să aibă ochii atât de închiși ca ai lui. Pare că lumina se încăpățânează să intre în aceștia, iar eu tind să cred că și în sufletul lui este la fel.

    — Nu te-ai dezbrăcat, gâfâitul său mânios îmi perturbă mintea.

    Și nici nu o voi face.

    Clipesc de mai multe ori pe secundă, simțindu-mi ochii grei, căci nu-mi doresc să cedez chiar acum și să-i arăt cât de vulnerabilă și nesigură sunt de fapt. Lacrimile înfipte pe la colțuri n-ar putea decât să-mi strice iluzia falsă de autocontrol.

    — Târfă, nu mă enerva și fă dracului așa cum îți zic!

    Se ridică din pat și se poziționează în fața mea. Intenționez să mă îndepărtez, însă corpul meu nu pare a fi de partea mea, fiindcă mi-e imposibil să mă mișc. Picioarele parcă mi s-au împotmolit în amintirile înfiorătoare care mi se detaliază cu încetinitorul și până la cel mai mic de detaliu. Îmi țin mâinile de o parte și de alta a măruntaielor mele deși îmi doresc cu ardoare să-mi acopăr ochii și urechile cu ele, și să plâng! Să urlu. Să uit. Să mă supun. Să mă descompun.

    Dar nu fac nimic din toate acestea.

    Tac, dar nu mă supun. Mă doare, dar nu plâng. Mi-e frică, dar nu țip și nu tremur.

    Nici măcar atunci când palma sa încleștată se izbește aproape de ochiul meu stâng, nu reacționez în niciun fel. Am impresia că sunetul impactului încă domnește prin aerul încăperii, vâjâind adânc în timpanele mele. Nu schițez nicio dovadă a usturimii pe care o simt dizolvându-mi pielea până la os. Știu că în locul durerii va apărea o vânătaie neagră și urâtă, dar nu e ca și cum nu știu cum să o acopăr. Două săptămâni îmi voi ține părul în acea zonă.

    — Te crezi deșteptă, târfă? scot fără a-mi da seama un geamăt atunci îi simt pentru a doua oară pe ziua de astăzi pumnul încâlcindu-se în părul meu. Te asigur că nu vrei să mă provoci. E ultima dată când îți mai zic cu frumosul... Dezbracă-te, silabisește cuvântul, scrâșnindu-și dinții.

    Taci, mă îndeamnă sinele mele. Promit că e ultima oară.

    — Ești un degradat mintal! izbucnesc și mă arcuiesc ca să mă eliberez, precum un șoarece anxios prins într-o capcană.

    La naiba, taci! Taci...

    — Într-o zi o să-ți tai limba aia ascuțită, îmi sâsâie el amenințător. Oricum, nu știi să faci nimic cu ea decât să bolborosești ca o stricată!

    Mă smucesc dintr-o parte în alta, având implementată ideea eronată că astfel m-aș putea desprinde de el, dar la cât de năucitoare este forța sa fizică, mai degrabă ar rămâne cu jumătate din capul în pumn decât să-mi dea drumul. Venele de pe mâinile sale musculoase zvâcnesc atunci când mă îmbrâncește în moliciunea patului. Simt că mă înec în adâncimea cearșafurilor care miros a el, fiind tentată să-mi țin respirația. Corpul îmi rămâne suspendat, iar atunci când mă folosesc de palme pentru a-mi ridica chipul țintuit în conturul zgârietor al arcurilor aproape ieșite, presiunea unei mâini omenești îmi apasă pe coloană. Nu pot să mă mișc, căci ceva greu e peste mine. Știu atât de bine a cui aparține acea greutate...

    Cuțitul ascuns în mâneca cămășii încă pulsează, atingându-mi pielea distrusă, dar eu nu am curajul să-l scot. Sunt mai mult decât un șoarece anxios. Sunt ceea mai fricoasă persoană pe care am cunoscut-o vreodată, tocmai de asta nu-mi pot schimba destinul.

    Mi-e frică. Mi-e scârbă. Mi-e rău. Mă simt singură și lăsată de izbeliște...

    — Nu e corect... îndrăznesc să suspin pritre lacrimile care îmi inundă din abundență fața ascunsă, dându-mi de înștiințare că am pierdut lupta înainte de a o începe. La dracu, nu e corect deloc!

    — Există ceva corect în viața asta? simt un iz confuzie în a sa întrebare, însă numai pentru o fracțiune de secundă. Dacă te împotrivești, o să dureze mai mult, revine la tonalitatea grotescă.

    Îmi vine să vomit...

    Nu, de fiecare dată când el se lipește de mine durează la fel de mult: o eternitate.

    Aerul mi se blochează între coaste în clipa în care clinchetul curelei de la blugii săi spălăciți îmi ajunge la timpane. Mă chinui să privesc, dar ajung imediat să regret că nu mi-am ținut ochii în cearșaf. Figura lui sinistră mă înfioară. Trupul îmi amorțește atât de rău, încât îmi e imposibil să-mi mut ochii arși de la cureaua groasă, din piele tare, care îi înconjoară pumnul.

    — Ce zici de un joc, târfă? pupilele îi strălucesc dintr-un motiv mai mult decât bolnav, iar eu reușesc să-mi înghit cuvintele urâte pe care aș vrea să i le pot spune.

    Un joc? Așa numesc oamenii acele momente grosolane în care găsesc o plăcere inexplicabilă în a-și tortura semenii... Jocuri?

    — Testăm până când poți să taci.

    Cherțăi exact ca un câine călcat pe coadă când mă apucă de încheieturi și mi le răsucește astfel încât să ajung cu fața intersectată în a ființei care îmi bântuie coșmarurile în fiecare noapte. Dau să mă împotrivesc, dar paralizez de îndată ce chipul mi se deplasează într-o parte din cauza unei alte palme primite, explodând din nou în usturimi, de data aceasta partea care nu era învinețită.

    — Rămâi nemișcată, încep să tremur când îi simt degetele trecându-mi peste cămașă și desfăcându-i nasturii. Nu îmi place să o fac de la spate.

    Nu mai am voce, iar mâinile îmi sunt imobilizate deasupra capului, strânse cu putere în una din palmele sale. Nu pot conștientiza când anume m-a lăsat fragilă, la mila lui inexistentă. Tot ce știu e pielea începe a-mi trepita atunci când simt atingerea rece ca gheața a curelei sale, mângâindu-mi abdomenul dezgolit. Îmi doresc cu ardoare să-mi pot acoperi goliciunea expusă cu ceva, dar strânsoarea lui e cleioasă și insuportabilă. Cuțitul ascuns îmi alunecă prin mâneca cămășii, ajungând până la umărul meu, împungându-l ușor.

    — Te las pe tine să alegi de data asta, abia de îl pot auzi, căci inima îmi bubuie zgomotos în urechi. Cureaua sau... frumusețea asta?

    În următoarea secundă uit să clipesc, căci vârful curelii sale aspre atinge umărul meu fix în zona în care s-a deplasat cuțitul. Lovește de câteva ori materialul cămășii, lăsând sunetul lamei să răsune în haosul dintre respirațiile mele incontrolabile pe gură. Îmi zâmbește drăcește, după care își introduce mâna cu tot cu curea în cămașa mea, pescuind cuțitul ascuns în aceasta. Nasul îmi este înfundat de lacrimile care mi-au pătruns în căile nazale, fisurându-mi în același timp și câmpul vizual.

     — Alege, îl surprind cum apucă ambele obiecte în mână, începând apoi să-mi atingă abdomenul cu ele.

    Inima îmi e cât a unui purice, și, brusc, simt acidul acru din interiorul meu urcând pe esofag în sus. Reușesc însă, să înghit cu greață lichidul slab cantitativ. Lacrimile îmi colcăie pe la ochi, încețoșându-mi vederea și punând presiune pe mine.

     — Jocul acela pe care l-am practicat pe brațele tale, îmi reamintește el, iar eu suspin agasant. Curea sau cuțit. Stânga sau dreapta. Tăietură sau lovitură.

    Simt că rămân fără pic de oxigen, așa că mă bufnește plânsul. Încep să plâng rău de tot și să tremur mai mult. Cu oftaturi, cu gemete de durere, cu sunete ascuțite pe care nu mi le pot explica în cuvinte și pe care ajung să le produc numai atunci când am impresia că o să fac un atac de panică. Plâng cu secreții nazale și cu uscăciune în gât. Plâng cu usturime în ochi, cu jenă pentru că nu pot să mă închei la cămașă și cu o greață imposibil de suportat. Aș da orice să-mi pot acoperi fața cu mâinile pentru ca tatăl meu vitreg să nu-mi mai văd lacrimile....

    — Nu mă răni... nu sunt sigură dacă înțelege ce îi spun fiindcă vocea mi-e cuprinsă de spasme, sughițuri și pauze mari între silabe.

    Prezența demonică se apasă peste mine, zdrobindu-mi oasele. Ridică zeflemitor dintr-o sprânceană, de parcă aș fi spus cel mai banal și comic lucru din lume.

    — Nu ai avut curajul să mă înjunghi, îmi suflă în față, gest care mă umple de scârbă. Exact așa cum nu ai putut să o faci când mă prefăceam că dorm.

    — Te... prefăceai? mă bâlbâi eu, străpunsă din cap până în picioare de șoc.

    — Niciodată nu am avut un somn profund, îmi explică bărbatul întunecat. Până și cel mai mic zgomot mă poate trezi, inclusiv parchetul care îți scârțâia sub picioare în acea dimineață.

     M-a păcălit. M-a lăsat să cred pentru un nenorocit de fragment de timp că eu eram cea care avea controlul, când de fapt sforile erau trese tot de el! Adevărul crunt pe care nu am curajul să-l recunosc e că niciodată nu am deținut controlul asupra nimănui, deși mi-am dorit al naibii de mult să ating acea esență pătimașă.

    Mereu a trebuit să mă supun cuiva, chiar și atunci când nu mi-am dorit.

    — Nu era pentru tine, mărturisesc cu glas sfărâmat, înecându-mă sub el, făcând referirea la cuțitul meu care se află acum între degetele sale.

    Unicul mod în care aș fi putut scăpa de control lui ar fi să mă sinucid, căci nu-l puteam ucide. De asta plănuiam ca aceasta să fie ultima dată când el va mai abuza de corpul meu. Urma să mă sinucid după ce mi-ar fi pătruns carnea. Dar am clacat de frică când i-am simțit cureaua. Poate că uneori mai am momente când susțin că am să-l omor, dar acelea sunt doar gânduri mincinoase. Adâncul meu nu ar putea săvârși vreodată o crimă asupra nimănui.

    N-am vrut niciodată să devin o păpușă umană, și totuși fix în asta m-am transformat de-a lungul timpului. Sunt o păpușă umană care inspiră materie întunecată și expiră vid intoxicat de amintiri. Nu am control asupra corpului meu din ațe răvășite, nici îndeajuns de multă stăpânire asupra membrelor mele paralizate de teamă.

    — Dacă nu-mi răspunzi o să le primești pe amândouă, mă fulgeră cu ai să ochii negri și pătrunzători.

    — Vreau...

    Vreau să nu mai fiu o păpușă umană.

    — Omoră-mă, scâncesc printre valuri nesfârșite de lacrimi. Te implor să mă omori!

    Mă privește nepăsător, de parcă nu ar însemna nimic pentru el faptul un om frivol plânge fără pauze cerând să fie ucis. Și asta mă întărâtă și mai tare să cad pradă gândurilor care îmi infectează zilnic mintea. Să văd cum nimănui nu-i pasă dacă aș muri, mă întărâtă al naibii de interzis!

    Îmi mișc capul dintr-o parte în alta atunci când îl acesta își desface fermoarul de la blugi, fără a acorda pic atenție plânsetelor mele. Cu o singură mână îmi ține strâns ambele mâini prizoniere. Se simte de parcă aș purta o pereche de cătușe. Furia și frustrarea îmi acaparează fiecare atom din suflet, făcându-mă să răbufnsc.

    — Am zis că vreau mă omori, mă auzi? urlu la el cât pot de tare. De ce nu mă omori? Ce ți-am făcut ca să mă tratezi ca pe ultimul gunoi din lumea asta? Ești plin de răutate! mă răstesc printre șiroaie de lichid sărat. La dracu, unde ți-e sufletul?

    — Dacă mai țipi o singură dacă la mine, te bat până până îți rupt toate coastele, și atunci o să vezi că nu te vei mai putea ridica luni de zile din pat!

    Nu apuc nici să-mi înghit bine gura, căci ajung să-mi simt maxilarul sfărâmat sub mâna lui care se strânge în jurul feței mele.

    — Nu te tratez ca pe ultimul gunoi din lumea asta. Te tratez așa cum meriți, modul oribil în care se freacă de zona mea intimă îmi irită stomacul. Pentru că ești o târfă. Cea mai jalnică târfă cu care am făcut vreodată sex.

    Încă e îmbrăcat, dar tot pot să-l simt murdărindu-mă.

    Închid ochii, ajungând la concluzia că orice aș face, voi rămâne mereu locul în care el își va descărca toată mizeria și furia. E frustrant și imoral, dar e al naibii de real. Încerc să nu gândesc la modul ostil în care mă atinge. Dacă nu aș avea mâinile imobilizate, atunci mi-aș acoperi urechile fără ezitare, căci sunetul cărnii lui lovindu-se de a mea tare și brutal, și ascuțit de parcă cineva m-ar tăia pe jumătate, îmi amărăște gura și îmi face acidul din stomac să clocotească. La naiba, îmi vine să vomit pe fața lui! Încerc să visez lucid chiar acum, către o realitate pe care n-am s-o pot îmbrățișa niciodată.

    Sau poate că visez lucid după cineva.

    La un minut distanță, îmi deschid pleoapele, fiindcă lumina pe care o simt plutind de cealaltă parte a acestora mă ispitește să o fac. O bubuitură puternică îmi face timpanele să sângereze. Îmi rotesc ochii înspre sunet, însă atenția îmi e atrasă imediat de bolovanul ce se rostogolește pe jos, făcând parchetul să se cutremure. Ceea ce mă împinge în stare de șoc reprezintă ploaia de cristale transparente ce plutesc prin atmosferă, luminând fiecare colțișor al dormitorului sumbru în care mă aflu. Aceasta sclipesc, fascinându-mă, iar odată cu spargerea lor de podea, scutul meu de neputință se micșorează considerabil. În clipa de față, geamul de la dormitor se aseamănă în totalitate cu ființa mea. Căci la fel este și sufletul meu fragmentat: în ciobiri.

    Nu știu dacă e vorba doar de imaginația mea, însă mâna mea pornește în căutarea chipului umbrit de strălucire al băiatul cu păr alb. Conștientizez că mă ochește la fel de inexpresiv ca de obicei, doar că, de data asta, e ceva în privirea lui ce nu am mai văzut niciodată. Un vulcan violent de răzbunare care în loc să mă tensioneze, mă calmează.

    Auzi, tipule cu ochi de gheață... Pot să știu dacă ai plâns vreodată pentru mine?

    Eu am făcut-o în fiecare noapte, și asta pentru că mă tem. Nu la fel de mult că te-aș putea pierde, pe cât de adânc îmi este teamă să nu suferi tu. Spune-mi dacă ai adormit măcar o singură dată cu gândul la mine. Eu fac asta mai des decât aș vrea naibii să recunosc, deși coșmarurile sunt cele cu care mă trezesc de obicei. Îți par atrăgătoare? Poți să-mi spui dacă m-ai privit măcar pentru o secundă altfel, decât ca pe o prietenă?

    Ares... ce crezi despre mine acum? Cât de târfă sunt de fapt?