Ares Drivas 

    Mă uit la Hermione în timp ce îmi sărut iubita, iar conștientizarea acestui fapt mă face să mă simt al dracului de mizerabil și de lasciv. Scenariul ăsta se desfășoară în mintea mea și mă îmbată în aroma sâcâitoare și insuportabilă a vinovăției. Mă face să realizez că mă comport de parcă aș vrea să mă folosesc de amândouă și să le înlocuiesc strălucirea caracteristică cu o flacără a agoniei. Săruturile Anemonei sunt cele mai normale gesturi pe care mi le-am dorit și nu o pot respinge. Nu o pot alunga. Nu-i pot cere să mă lase în urmă, căci asta ar fi egoist din partea mea și știu că fără ea m-aș pierde din nou la granița dintre realitatea crudă și euforia drogurilor.

    Ea a reprezentat singurul meu strop de căldură. A fost salvarea mea, așa că îi voi rămâne agățat. Ca un mărăcine urât și înțepător, care nu va face decât să-i consume energia, căci sunt conștient că un astfel de atașament e grotesc și nu o poate decât ofili pe cea ale cărei buze plonjează pe ale mele obișnuite cu senzația și gustul meu. Ceva asemenea unui pumnal îmi strânge pieptul fără a mă lăsa să respir corect în acțiunea de a-i poseda interiorul gurii în totalitate.

    Constat cu dificultate că Hermione aproape că a dispărut din raza mea vizuală.

    — Pleci? rup sărutul când o văd deplasându-se către ușă și o întreb fără a reuși să-mi diminuez reținerea din grai.

    Am impresia că nici măcar inima nu i s-a mișcat în acest interval nelimitat.

    — Eu? ridică zeflemitor dintr-o sprânceană, privindu-mă cu o asprime a cărui severitate doar eu o pot percepe. Voi doi sunteți intrușii în locuința asta.

    — E apartamentul lui tati, intervine frumoasa cu bucle aurii.

    Comentariul Anemonei o face să se încrunte și mai proeminent. Se pisicește pe călcâie și ajunge într-o clipită lângă noi.

    — Acea scârbă ordinară nu este aici, îi șoptește destul de apăsat încât să o pot auzi și eu. Și chiar de-ar fi fost, nu m-ar fi putut opri din a-ți trage un șut de toată splendoarea în fund.

    — Cum îți permiți să vorbești așa? blonda dă să se ridice nervoasă, dar mâna mea o apucă de încheietură și o imobilizează cu stupoare.

    Anemone surâde plină de sine și pare că nici eu, nici Hermione, nu-i putem înțelege mesajul distinct.

    — Este foarte nepoliticos să-ți alungi în felul acesta oaspeții, tună acuzator, învăluită într-o aură de mustrare. De ce nu încerci tu să fii o gazdă amabilă?

    După ce-și termină de rostit cuvintele, aceasta își trece degetele pe lângă bustul ei, cu pupilele scăldate într-un foc mocnit, pentru ca apoi să se descheie la primii trei nasturi ai cămășii stufoase pe care o poartă. Pielea ei măslinie și fină face de îndată contact cu lumina naturală din încăpere, evidențiindu-i curbele sânilor plini.

    — Mi-e cald, pune accent pe vocale și se lipește de mine, iar acest gest nu trece neobservat de veninul iscoditor al domnișoarei arțăgoase.

    — Prea bine, îți voi arăta cât de amabilă pot să fiu, aprobă ea oarecum înfrântă, după care dispare de cealaltă parte a ușii.

    Nu durează mai mult de patru minute și Hermione se întoarce cu un pahar cu apă. Se apropie de Anemone cu pași grăbiți, iar când aceasta se întinde pentru a-l apuca, atât eu, cât și ea, suntem luați prin surprindere. Domnișoara arțăgoasă zâmbește învingător la unison cu lichidul rece, care se strecoară cu nerușinare prin decolteul obraznic al blondei lovindu-i fiecare centimetru de îmbrăcăminte de corpul ei înfrigurat.

    — Ce crezi că faci? vrea să-i dea peste mână pentru a-i sparge paharul gol, însă adolescenta din fața ei e mult prea rapidă, anticipându-i mișcările la timp.

    Eu mă încrunt ușor la cele două.

    — N-ai de gând să faci nimic? mă împunge Anemone cu cotul în abdomen, exasperată.

    — Ce vrei să fac? îi rostesc bulversat.

    — Să faci ceva... își umezește buzele și mă trage de hanoracul negru pe care-l port, atât de tare încât am impresia că mi l-a lărgit cu câteva numere. Nu să stai doar și să te uiți!

    — Dacă nu vrei să te calc în picioare, atunci dispari, denotă Hermione deodată, pe ton glacial, și mă înmoi când îi surprind chipul ușor deprimat.

    Arată de parcă sub acel vulcan încins de emoții mânioase s-ar ascunde o suferință cu adevărat cruntă.

    — Mă ameninți cumva? se ridică partenera mea din pat și-și așază mâinile în șolduri, arcuindu-și trupul. Nu ești decât o scorpie nebună care ar trebui să-mi mulțumească pentru că nu te pun să-mi cumperi o altă cămașă!

    — Să-ți cumpere scârba aia ordinară pe care o numești tată o altă cămașă, și apoi să ți-o îndese pe gât, pufnește domnișoara arțăgoasă, împroșcând cu acid ale ei cuvinte nonșalante.

    Cred că am lăsat să se ajungă mult prea departe. Am uitat că Hermione poate spune lucruri urâte atunci când este furioasă, iar Anemone are și ea un caracter destul de răzvrătit când se enervează. La început poate că mi s-a părut haioasă interacțiunea lor, însă mă gândesc că dacă nu le despart acum una de cealaltă vor ajunge să-și spună lucruri pe care mai târziu le vor regreta – și aici mă refer în mod special la Hermione.

    — Hermione, deja ai mers prea departe, îi vorbesc domol, sperând că așa o voi putea liniști puțin.

    Nu apuc să-i spun mai multe, căci sunetele de protest ale Anemonei îmi periclitează timpanele și mă fac să realizez că am rămas singur în cameră, doar cu gândurile mele. Pătrund în sufragerie, unde tensiunea cuvintelor rostite mai devreme domnește în aer, iar încăperea încă poartă umbra conflictului. Calc pe niște hârtie, iar când cobor privirea mă cuprinde un val de vină când văd chipul fărâmițat al fetiței inocente de acum opt ani. Mă aplec să strâng bucățile de jos, apoi le depozitez în buzunar și pornesc spre hol. Cred că Anemone a fost expediată afară, căci strigătele ei se aud din scara blocului.

    Acum că am rămas singuri, mă simt ciudat. Hermione se află în fața mea, dar eu nu știu ce i-aș putea zice. Nu simt nevoia sub nicio formă să mă justific, căci până la urmă Anemone rămâne iubita mea indiferent de circumstanțe.

    Mă îndepărtez câțiva pași, fiindcă ochii ei mă fac să mă simt expus și analizat din toate unghiurile. Fără să-mi dau seama mă lovesc cu călcâiele de coșul de gunoi, făcând obiectul din plastic să se clatine. Îndrăznesc să arunc o ocheadă în interiorul acestuia, și ajung brusc să regret impulsul din cauza căruia stomacul mi se stoarce dureros.

    Ochii mi se măresc într-un șoc de proporții, iar pe măsură ce fata se apropie de mine tot mai tare, capului meu i se mai adaugă câte o explozie cicatrizantă.
   
    — Mincinoaso, reușesc să scâncesc nervos.

    — Te referi la mine? îngână aceasta confuză, neînțelegându-mi schimbarea de comportament.

    Nu pot să cred că am crezut în inocența ei... Chiar și pentru o nenorocită de clipă!

    Nu mai pot clipi. Adevărul e că nici nu știu cum să o mai fac. Am uitat. Tot ceea ce îmi pot aminti este imaginea scârboșeniei care se află la câțiva centimetri de mine.

    Nu durează deloc mult și Hermione devine ferm conștientă de ce anume m-a răvășit. Părul întunecat îi învăluie chipul oferindu-i o aură periculoasă. Regretabilă. Cumva, răzbunătoare.

    — Ares, nu e ceea ce pare... vorbește încet și hipnotizant, și-i surprind pumnii fragili încleștându-se.

    Nu e ceea ce pare... replica asta este atât de clișeică, încât ar trebui să-i fie interzis să o folosească!

    Întinde o mână către mine și mă jur că în momentul în care palma ei îmi atinge umărul mii de șocuri electrice-mi străbat întregul trup și îmi răpune conștiința la pământ. Îmi doresc să cred în continuare tot ce e mai frumos despre ea. Dar nu pot. Nu pot nici măcar să mă mai uit la ea fără ca starea sâcâitoare de greață să mai vrea să mă spintece cu ghearele ei parșive.

    — Du-te dracului, șoptesc mânios și totodată anxios, sperând ca ea să nu-mi perceapă cuvintele.

    Îi strâng palma în a mea și încerc să ignor cât de plăcut se simte această emoție stranie și necunoscută. Dau să ies pe ușă, însă cuvintele domnișoarei arțăgoase, alese parcă în așa fel încât să mă distrugă, se lovesc de spinarea mea.

    — Tu să te duci dracului.

    Și arde.

    Frige.

    Îmi prăjește carnea de-a binelea pentru că știu – din a ei voce necruțătoare – că vorbește serios. Nu o face pentru a atrage atenția sau într-un mod jucăuș. Hermione este pur și simplu posedată de o mânie aprigă și nimicitoare.

    La naiba, arde prea rău, și e ca și cum furia mea ar fi cel mai incurabil și greșit sentiment!

     Simt nevoia s-o strâng de gât, metaforic vorbind, căci nu vreau s-o rănesc fizic. Nu mi-aș ierta-o vreodată dacă aș comite așa ceva. În schimb, vreau să-mi înfig pumnul în sufletul ei și să-l fac să se cutremure la fel de tare ca al meu. Tânjesc spre a-i tatua semințe electrice și fulgerătoare, ca să o curenteze la fel de rău cum atingerea ei mi-a înțepat mie pielea.

    — Ești sigură că asta vrei? îmi răsucesc trupul către ea.

    — Da, îmi răspunde fără a ezita.

    Mă roade faptul că e dispusă să se certe cu mine în loc să-mi ofere o explicație plauzibilă pentru ceea ce am descoperit mai devreme.

    Cum nici eu nu mi-am justificat sărutul avut cu Anemone, presupun că nici ea nu mă va lămuri cu privire la ceea ce se află în coșul de gunoi.

    — În regulă, chiar acum mă voi îndrepta într-acolo, îmi îndrept coloana încordată și-mi flutur degetul arătător în direcția ei. S-ar putea să-mi ia ceva până voi găsi acel loc, însă atunci când voi dispărea să nu te întrebi de ce am făcut-o. Pentru că tu ești cea care nu vrea să fie ajutată. Pretinzi că strigi în căutarea alinării, dar la finalul zilei tot singură rămâi, căci îi îndepărtezi pe toți. Tu îi faci să te deteste. Tu urăști, și în același timp nu urăști. Te urăști.

    Tot ce ne leagă inimile una de alta sunt douăzeci și două de zile. Trei săptămâni și o zi. O mulțime limitată de respirații nefaste. Nu acel fir roșu despre care oamenii speculează că ar pecetlui sufletele pereche. Nu acea prietenie pentru care am fi în stare să ne riscăm viețile. Și nu acea dragoste care ne face să ne simțim mai puțin incompleți.

    Ci un târg. Doar atâta ești pentru mine.

    Acest gând îmi doresc să-l îmbrățișez până când îmi va deveni adevăr.

    Plec, deși aș fi vrut să mai rămân. Plec, deoarece știu că nu o să mă oprească și că oricât de mult i-aș cere asta în gând, ea nu mă va auzi. Pentru că e cea mai dificilă persoană pe care am cunoscut-o și câteodată – doar câteodată – cea mai fascinantă. Deschid ușa frustrat, lovindu-mă fără să vreau de Anemone, ce până acum avea urechea lipită de lemnul ușii. După ce trântesc ușa în urma mea, o apuc de braț pentru a nu se dezechilibra. Fără îndoială că a auzit discuția pe care am purtat-o cu domnișoara arțăgoasă.

    Nu știu dacă e bine să vorbesc tocmai cu ea despre speculațiile pe care le am.

    — Un prezervativ, mă trezesc zicându-i.

    Mă încumet să răsuflu epuizat de îndată ce scap de greutatea agonizantă a acestor cuvinte de pe limbă.

    — Așa, și? mă îndeamnă ea să continui conversația.

    — Ăsta e motivul pentru care ne-am certat, bombănesc distant după o pauză de câteva secunde.

    — Doar atât? buzele i se arcuiesc într-o formă perfectă de cerc.

    Mă ia de mână și-și unește degetele cu ale mele, și în tot acest timp nu refuză o fracțiune din a mă privi compătimitor și afectiv în ochi.

    Prea afectiv.

    Sau poate că e doar o iluzie?

    Mă rezem de peretele rece al scării de bloc îmbâcsit de mucegai. Îmi dau capul pe spate și zăresc câteva pânze de păianjeni atârnate de tavan. Mă întreb cum pot accepta locatarii să trăiască într-un astfel de mediu, urmat de un gând ce mă acaparează șovăindu-mi că aceștia nu au de ales, căci doar atât își permit.

    — Nu înțelegi unde vreau să ajung, Anemone, îmi mușc frustrant buza de jos. Era folosit...

    — Folosit? rotește ochii deasupra ei, pentru a-mi întâlni chipul mai înalt decât al ei. Ce vrei să spui?

    — Dacă tatăl tău are o amantă, atunci nu ar avea de ce să aducă dovada faptei sale în apartamentul în care locuiește cu fiica lui vitregă. Cel mai logic ar fi să-l arunce acolo unde s-a consumat actul sexual...

    Nu apuc să termin ce am de spus, căci vocea blondei de lângă mine o stinge pe a mea.

    — Te-ai gândit că poate a chemat o femeie cât era ea la liceu?

    — Dacă ar vrea să-și ascundă aventurile, atunci n-ar mai fi atât de explicit față de ea, concluzionez eu. Ținând cont că aceștia nu se înțeleg, Hermione i-ar da de știre cu prima ocazie mamei sale despre infidelitatea soțului ei. Totuși, există un scenariu în care ea nu ar fi dispusă să divulge nimic...

    — Ce anume speculezi? mă interoghează pe un ton brusc interesat, în timp ce își trage mâna caldă din strânsoarea mea.

    — La partea când îți mărturisesc că l-a folosit cu ea, mârâi șoptit, în liniștea ce ne rămâne martor tăcut.

     Mă simt cuprins de o arie îndârjită combinată cu adrenalină când îmi închipui posibilitatea ca Hermione să nu-i fi refuzat o secundă intențiile tutorelui ei.

    La naiba, bărbatul ăla chiar a atins-o în felul în care am încercat și eu?

    Atunci de ce pe mine m-a respins?

     — Tu... chiar nu ești întreg la minte!

    Cu greu reușesc să percep îmbrânceala dură a Anemonei, în adâncul necruțător al infinității de informații biciuitoare care au pus stăpânire pe mine. Mă scufund stângaci, într-o maree de smoală, condimentată cu emoții negative și pesimiste. Ghearele ființelor nedescoperite ce și-au găsit adăpost aici îmi pătrund pieptul cu nerușinare, jupuindu-mi pielea pe viu pentru a se înfructa apoi cu bucăți din ea fără a-mi permite să zbier într-o agonie molcomă.

    — E vorba despre tatăl meu, Ares! clătină din cap, arătând rănită. Ai idee cât de mult mă deranjează să știu că îl vezi așa?

    Așa cum, ca un misogin posibil atras sexual de o adolescentă de șaptesprezece ani?

    Îmi doresc al naibii de tare să mă înșel. Vreau ca ziua de astăzi să reprezinte un coșmar urât. Doar un rezultat hidos al minții mele. Și poate că m-aș fi putut îndoctrina cu acest concept fals, până ce mi-ar fi devenit parte din adevăr, dacă vocea Anemonei nu ar mai fi sunat atât de real, exact ca un pumn de ace ingerat cu forța – ace înmuiate într-un venin mortal.

    — Dacă aflu că l-a sedus pe tati, o omor cu mâna mea! abia de reușesc să o mai focalizez, căci privirea îmi este încețoșată din cauza incertitudinilor.

    Dă se atingă mânerul ușii pentru a da năvala în apartament, însă cuvintele mele sunt îndeajuns de usturătoare încât să o oprească.

    — Nu putem trage încă concluzii, Anemone, încerc să mă conving mai mult pe mine de acest lucru, deoarece un colțișor din mine nu o poate crede pe Hermione în stare de ceva atât de interzis.

    Îmi regăsesc forța pierdută de a-mi mișca picioarele către ieșirea din bloc.

    — Urmează-mă, judecând după tonalitatea pe care o folosesc, aș zice mai mult că îi ordon aspru să mă însoțească.

    Chipui ei emană resemnare, urmând ca în viitoarele secunde să-și sincronizeze pașii nesiguri cu ai mei. Ne oprim în fața unui magazin specializat pe echipamente de supraveghere.

    Respir profund înainte de a intra. Caut în ochii ei măcar o scânteie care să-mi confirme că ceea ce am de gând să pun la cale nu dovedește că am devenit un nebun preocupat de tot ceea ce face domnișoara arțăgoasă când ale noastre prezențe nu sunt intersectate.

    — Așteaptă-mă afară, o rog încet și pătrund în clădire înainte de a primi un răspuns.

    Îmi ia în jur de zece minute să mă decid asupra camerei pe care să o achiziționez. După ce plătesc mă întorc la Anemone pentru a-i prezența planul pe care l-am nutrit impulsiv.

    — Acesta este un dispozitiv pentru spionaj cu tehnologia IP, îi așez în palme cutiuța albă și sofisticată în care obiectul valoros se odihnește. Funcționează cu ajutorul unei cartele SIM preinstalate, ceea ce înseamnă că nu are nevoie de wireless. Este dotată cu un acumulator a cărui energie o poate menține activă aproximativ doi ani.

    — Mă poți scuti de atâtea detalii inutile, pufăie aceasta plictisită în timp ce ridică din omoplați.

    — De asemenea, lungesc silabele iritat de lipsa de atenție pe care o primesc, are și senzor de mișcare, ceea ce o ajută să înregistreze doar atunci când detectează mișcare în încăperea unde a fost plasată.

    — Nu-mi spune că ăsta e planul tău de a demasca legătura dintre tatăl meu și scorpia aceea nebună... desface indignată capacul cutiei, apucând cu neglijență obiectul de câțiva centimetri între degete.

    — Ai grijă! îi smulg micuța cameră împreună cu cutia acesteia. E un plan genial, și-ar trebui să recunoști și tu asta.

    — Este o infracțiune să instalezi camere ascunse în intimitatea oamenilor și să-i spionezi! mă săgetează cu a sa ocheadă atotcunoscătoare și care are impresia că mă poate intimida câtuși de puțin.

    Da, poate că este un gest absurd din partea mea să o spionez pe Hermione și pe tatăl Anemonei în propria lor casă, dar simt că doar asta mi-a mai rămas de făcut, în cazul în care vreau să aflu ce se petrece între ei. Măresc pașii pentru a ajunge mai repede acolo unde mi-am propus. Nu îndrăznesc să mă uit la Anemone, căci mi se pare al dracului de arzător în momentul de față să privesc indiferent

    — Ești obsedat de ea! răcnește dintr-o dată, în urma mea, iar nota năpraznică pe care o produce se sfărâmă de coastele mele umplându-mă de o senzație surdă și dubioasă.

    Dumnezeule Mare, chiar sunt obsedat să aflu secretul Hermionei!

    Clipesc de mai multe ori, încercând să mă conving singur că nu este nici pe departe așa și că nu am devenit atât de implicat emoțional în toată povestea asta controlată din umbră de către Apollo.

    — Nu, îi răspund sec și mă întorc cu fața spre ea. Sunt obsedat după adevăr.

     Tonul meu e grav din cauza nodului de o mărime catastrofală ce îmi chinuie gâtlejul, adâncindu-se în căptușeala acestuia cu fiecare înghițitură săvârșită în dorința de a-l alunga.

    — Vreau ca tu să mă ajuți, iubito, mă apropii de ea și îi învârt o șuviță pe după degete. Ajută-mă să infiltrez acest dispozitiv în apartamentul tatălui tău. Trebuie să aflu ce să ce se petrece acolo, te implor...

    — Mă... implori? repetă ea straniu de încet, și pare că doar asta a memorat din tot ceea ce i-am spus, căci glasul îi tremură.

    — E prima dată când te rog să faci ceva pentru mine, nu-i așa? o întreb apăsat, străpuns de vinovăție. Las-o moartă...

    N-am idee la ce se gândește acum. Ce anume o macină sau de ce expresia i s-a întunecat brusc, de parcă cuvintele mele ar fi rănit-o profund. Dacă aș dispune de curajul de a o înveseli, atunci aș face-o. Dar eu sunt un ratat și un laș care preferă să-i amăgească pe toți cei care îi întind o mână, așa că tot ce fac este să mă îndepărtez de ea.

    M-am înmuiat. Și ea s-a răcit.

    Mă simt abandonat, iar ea nu poate vedea asta la mine.

    Să fi fost atât de dezinteresat de ea în ultimul timp încât să o fi făcut să-și piardă toate sentimentele pentru mine?

    Dar oare m-a iubit vreodată?

    Poți un iubi o răposata umbră?

    — Te ajut, o simt apucându-mă de hanorac cu multă reținere, iar eu mă consum și mai tare.

    Două cuvinte, rostite cu o irascibilitate deloc caracteristică ei. Atâta irascibilitate, încât îmi vine greu să le înțeleg.

    Nu-i răspund. Anemone nu insistă să-i vorbesc, așa cum obișnuia să o facă mai demult. Eu nu încerc să mă împotrivesc ei, nici să o acaparez în fraze frumoase sperând că așa i-aș putea potolii nervii inofensivi. Ea cu siguranță că nu mă mustră pentru comportamentul meu imatur. Eu nu-i atrag atenția cu un plescăit scârbit atunci când se străduiește din răsputeri să facă o glumă pentru a-mi răpi câte un zâmbet.

    Pentru că ea știe că nu-mi plac glumele, și nici măcar nu se mai sinchisește să mă convertească la ele.

    Anemone e rece, căci s-a săturat să mai tot lupte neîncetat pentru cineva care nu vrea să se salveze singur din propria moleșeală.

    Pe drum spre cartierul Hermionei nu ne-am vorbit absolut deloc, ceea ce poate fi normal la persoana mea, dar nu și când vine vorba despre ea.

    — Fii geloasă, decid să distrug tăcerea dintre noi doi când ajungem în fața blocului domnișoarei arțăgoase.

    Mă aștept să-și dilate ochii astfel încât să arate mai imenși decât ozeneurile, dar aceasta nu schițează nici măcar un surâs arogant.

    Arată exact ca mine. Indiferentă.

    — Adică... îmi înfășor palma într-un pumn și încep să tușesc forțat în interiorul acestuia. Trebuie să joci rolul iubitei mele și să fii geloasă, pentru a o ține pe Hermione ocupată la pragul ușii. În timp ce vei face asta, eu voi intra pe geam, mă voi infiltra înăuntru și voi găsi un loc în care să ascund camera.

    — De acord, aprobă din cap detașată.

    Nici măcar nu a observat că i-am spus să joace rolul iubitei mele.

    La dracu, ea chiar este iubita mea!

    — Setează-ți alarma telefonului peste zece minute, reușesc cu desăvârșire să-mi maschez sentimentul de neputință sub un grai poruncitor. Dacă nu primești un mesaj de la mine în acest interval, poți pleca. În cazul în care termin mai devreme de instalat obiectul pentru supraveghere, voi veni la tine și am să mă prefac că nu știu cum ai ajuns aici. Atunci va trebui să te comporți de parcă nimic nu s-ar fi desfășurat sub ochii Hermionei. Menționez că nu ai voie să vorbești cu ea despre... tatăl tău. Nu o acuza. Nu o certa. Ai voie să o enervezi, dar nu-ți permit să o rănești.

    Am impresia că ultimele cuvinte pe care i le-am adresat au afectat-o cumva, căci nu pot găsi un alt motiv care să-i justifice expresia strâmbă pe care mi-o afișează. Drumurile ni se despart și nu știu de ce dispun de vagul crez că începând din această zi ne vom intersecta cât mai rar.

    În minutul următor mă sprijin cu mâinile de pervazul înalt al geamului și profit de faptul că Hermione l-a uitat deschis după ce m-am strecurat de dimineață înăuntru. Ridic un picior, urmat apoi de celălalt, și mă strecor astfel în apartament. Vocea Anemonei răsună strident și-mi dovedește că Hermione este prinsă într-o discuție cu ea.

    După ceva timp în care aproape că m-am familiarizat cu locuința a dracului de minusculă a domnișoarei arțăgoase, găsesc un dormitor în care nu am mai călcat până acum. Încăperea e teribil de întunecoasă, având perdelele negre, groase, prin care lumina zilei blajine se chinuie să pătrundă prin micile crăpături. Expir zgomotos și desfac dispozitivul de supraveghere din cutia sa. Îl aprind și îmi trec datele în memoria acestuia. Mă asigur apoi că informațiile viitoare vor fi stocate în telefonul meu.

    Îmi rotesc capul prin jur, neștiind unde să ascund obiectul. E prima dată când recurg la un astfel de gest. Bănuiesc că e normal să am incertitudini. În încercarea de a găsi o ascunzătoare potrivită, dau de niște acte care îmi atrag atenția într-un mod subit. Pupilele îmi trec fugitiv pe lângă scrisul pătat al actului. Respirația mi se oprește acolo unde zăresc numele Hermionei urmat de cel al tatălui biologic al Anemonei.

    Din acest act reiese că Hermione chiar se află sub tutela tatălui ei vitreg!

    Fără îndoială că nu au același sânge, dar el e tatăl ei în format legal.

    N-are cum, îmi spune sinele meu.

    Bărbatul acesta este doar partenerul mamei sale, iar acest status nu ar trebui să-i ofere niciun drept asupra fiicei lui vitrege.

    Chestia asta e adevărată sau reprezintă un fals?

     Cum se poate să obții tutela unui minor, având în vedere că nu ești rudă cu acesta?

    Un sunet puternic de lovitură mă face să mă încordez. Reacționez repezit și reușesc să fixez dispozitivul micuț în rama ceasului agățat în perete, permițând focalizarea patului, noptierei și a ușii de la dormitor. Podeaua scârțâie în urma pașilor grăbiți ce se direcționează către mine.

    — Plângi, cumva?

    Mă intersectez spre ușă, simțindu-mă împroșcat de furie din cap până-n picioare de exclamația răutăcioasă, ce-i aparține mai mult decât sigur blondei în care am avut încredere că nu o va răni pe Hermione. Am vrut doar să o șicaneze puțin. În clipa următoare mă poziționez între cele două cu fața la Anemone și cu brațele întinse, și mă pregătesc să-i ofer o lecție celei care i-a tras o palmă o domnișoarei arțăgoase.

    Dar nu apuc să bolborosesc nimic, fiindcă nu Hermione este cea rănită în mod fizic.

    Deși observ lacrimi întărite la colțurile ochilor brunetei, Anemone este cea a cărui obraz roșu îmi captează atenția. Și mă simt tare ciudat, căci în acest moment nu mă pot gândi decât la ce anume trebuie să o fi deranjat atât de mult pe Hermione încât să o facă să recurgă la violență.

    — Să nu-mi mai spui în viața ta așa ceva, ai auzit? strigătul e disperat și aproape că îmi sparge timpanele.

    — La dracu, Anemone, mormăi afectat, ce i-ai spus?

    — Am întrebat-o cât de mult i-a plăcut când s-a culcat cu tata, nările îi sunt dilatate din cauza dezgustului, în timp unghiile îi torturează palmele făcute pumni. Stricata asta i-a sucit mințile, iar acum face pe nevinovata!

    La naiba, Anemone, parcă te atenționasem să nu tragi concluzii greșite!

     — Hermione, potolește-te! mă răstesc la ea și o fac să-și înghită insultele de care sunt convins că ar fi fost în stare să le rostească dacă nu aș fi apărut eu la timp.

     Cum îndrăznesc să-i cer asta Anemonei, când până și eu trag concluzii și concluzii despre Hermione, fără a-i cunoaște motivele pe deplin?

    Hermione mârâie la comentariul Anemonei, arătând precum o ființă năbădăioasă și imposibil de îmblânzit, însă șiroaiele care-i înconjoară chipul fragil și sughițurile dizgrațioase pe care le scoate mă sensibilizează și mă fac să o cuprind strâns în brațele mele. Nu mai dispun de nicio judecată acum, căci cuțitele ascuțite și fierbinți au început să se învârtă malițios în mine din clipa în care obrazul mi-a fost udat de lacrimile ei.

    — Care ți-e mai dragă?

    Îmi simt părul ridicându-mi-se de pe tot corpul. Întrebarea care a venit din partea Anemonei mă copleșește. Maxilarul mi-este încordat dureros, făcând orice sunet pe care vreau să-l produc îndurerat imposibil de redat.

    — Dacă aș săruta-o, atunci te-aș putea face geloasă?

    Limba mă ustură în absența cuvintelor posesive pe care le-am rostit. Gâtul îmi este uscat, la fel și rațiunea și palmele pe care le am în continuare încolăcite în jurul domnișoarei arțăgoase.

    — Încearcă, îmi răspunde blonda trufaș. Sunt sigură că cea pe care o ții în brațe ar fi dispusă să te ajute.

    Nu pot să fiu chiar atât de josnic încât să mă folosesc de cea aflată în brațele mele pentru a mă convinge dacă Anemone îmi mai este alături.

    — Știam că nu o poți face, scuipă un surâs amar, care-mi deschide o parte din rănile din trecut.

    Aceasta dă să iasă din încăpere, însă nota înceată pe care o folosesc o face să se oprească la un metru de mine. Îi spun să nu plece, în timp ce ea mă provoacă. Știu asta prea bine! Mă provoacă deoarece vrea să vadă de ce sunt în stare pentru ea. Mă îndeamnă bolnavă să o sărut pe Hermione pentru a mă supune ei. Nu i-am dovedit niciodată cu adevărat că aș ține la ea și poate că ăsta ar putea fi singurul ingredient necesar pentru a reaprinde flacăra relației noastre.

    Să o sărut pe domnișoara arțăgoasă...

    Și să o recâștig pe Anemone!

    Sunt egoist deoarece vreau să mă iubească în ciuda faptului că eu nu simt nimic pentru ea. Oricât de insuportabil ar fi să simt vina paralizându-mă, făcându-și loc prin fluxul meu sanguin și ajungând să pompeze în el otravă, aleg să mă presez mai tare de Hermione. O fac tulburat pentru că vreau să mă respingă, să nu-mi dea voie să o folosesc ca pe un obiect simplu și uzat. E prima dată când simt că nu ar trebui să o am lângă mine și că nu o merit. E prima oară când îndrăznesc să meditez asupra cuvintelor mele mele din trecut, realizând că am lăsat mânia să mă posede și să o distrugă mental.

    Hermione nu a meritat nimic din ceea ce i-am zis astăzi.

    La naiba, am fost prea dur!

    Îmi adâncesc degetele în umerii ei scheletici. Strânsoarea se intensifică pe măsură ce tâmplele mi se încălzesc. În această piesă de teatru ieftină și regizată de suflete nepricepute, doar rănite și atât, Anemone reprezintă cheia nebuniei mele. Exact așa cum cheia nebuniei lui Apollo este Hermione, scoțând cele mai negre percepții din el.

    Clatin din cap și-mi apropii buzele de ale ei, observând cum ea și le strânge fricoasă. Începe să tremure de parcă poziția mea cu capul înclinat spre al ei și cu respirația lovindu-i pielea ar înspăimânta-o sau i-ar trezi amintiri urâte. Cu toate acestea, alege să mimeze un curaj fals, căci corpul îi trădează emoțiile contradictorii cu ale mele.

    Sunt atât de aproape de buzele ei, încât doar câțiva centimetri ne mai despart. Hermione miroase într-un fel pe care dacă ar fi să-l descriu, atunci aș folosi cuvântul divin în compoziție.

    — Ori mă distrugi tu pe mine, ori te distrug eu pe tine, îi mărturisesc sincer și convins că ea nu mă va înțelege. Nu există cale de mijloc.

    Niște silabe indescifrabile îmi torturează corzile vocale și alcătuiesc împreună o melodie pe care nu am ascultat-o sau simțit-o vreodată – una prin care aș vrea să exprim...

    La dracu, când ai devenit atât de naivă?

    De ce ești așa slabă?

    Ochii ei sunt profunzi. Mult prea adânci, precum o gaură neagră capabilă să răpească cu nerușinare orice fragment atomic de lumină pe care-l întâlnește și să-l transforme în frici. Hermione arată impunător și mă pierd în scânteia nebunească reflectată în fiecare por dezamăgit al ei, care poate însemna totul sau nimic.

    Nu pot...

    Aceste două cuvinte ce-mi trezesc gândirea din amorțeală sunt precum un farmec ce se distanțează de mine.

     Sunt învăluit în lanțurile rațiunii, care mă fac să conștientizez cât de greșit aș fi procedat dacă aș fi sărutat-o. Îmi desprind mâinile de pe ea și îmi doresc să-i consolez tristețea din privire sau măcar să-mi cer iertare, dar nu recurg la nimic din acestea. Când mă răsucesc spre locul unde Anemone ar fi trebuit să se afle, constat că a dispărut. Pot auzi vag ușa apartamentului închizându-se.

    — O priveai pe ea prin mine, o aud pe ceea din spatele meu cum mi se adresează slab. Și durea. Durea de parcă mi-ai fi înjunghiat o parte din suflet.

    Atât de tare te-a durut? aș vrea să o pot interoga.

    — Tu... o iubești? o aud întrebându-mă ca printr-un vis în care inima îi sângerează.

    Îmi țin respirația pentru câteva secunde, și poate că aș fi făcut asta la nesfârșit dacă nu mi-ar fi fost atât de greu să mă abțin de la oxigen. Ochii ei goi par a-i descrie perfect sentimentele din suflet. E o goliciune sufletească, pe care eu o simt violent și brutal, exact ca un pumn primit în stomac.

    — Ar trebui să-i spui că o iubești, glasul ei este atât de discret și de încet, încât mie îmi este al naibii de greu să-i descifrez limbajul subțire.

    — Dragostea nu e atât de ușoară pe cât ai tu impresia că este, denot caustic, și-mi îngrop ambele mâini în buzunarele blugilor.

    Simt că mă sufoc în locuința asta. Am nevoie de o gură de aer proaspăt, căci altfel voi ceda psihic și nu vreau. Nu vreau să mă târăsc la picioarele domnișoarei arțăgoase și să-i cer să nu mă lase nici ea. Nu vreau să-mi arăt negriciunea pe care încerc să o maschez sub o infinitate de gânduri copilărești și visătoare.

    — Nu ai negat că o iubești, continuă să mi se adreseze silențios.

    — De unde știi tu ce simt eu? oftez aerian, și mă așez pe covorul de sub picioarele mele.

    Hermione recurge la același gest. Doar că, spre deosebire de mine, care mă aflu într-o poziție turcească, ea își trage ambii genunchi la bărbie și se ghemuiește gânditoare.

    Vreau doar să fiu eu însumi. Măcar o singură dată. Fără a mai supraviețui după regulile altora. Uneori îmi închipui cât de bine ar fi să pot să sparg pahare, înecându-mi acreala înfiripată în sânge cu o seringă. Cum ar fi dacă aș plânge cu lacrimi din acelea mari și argintii exact ca Hermione, așteptând doar o consulare și atât, fără a mai simți nevoia să întorc binele într-o formă urâtă de egoism.

    — Nu știu ce simți tu, dar știu ce simt eu. Vreau să te văd fericit, iar dacă asta înseamnă să fii alături de ea, atunci e în regulă, o surprind zâmbind distant, în timp ce-și lipește palmele de genunchi.

    Mă copleșește gândirea ei. Mă copleșește vina pe care o experimentez. Și tot amalgamul ciudat care îmi burdușește lanțurile rațiunii, rupându-le.

    Cum poate cineva care se urăște pe sine să privească astfel lucrurile?

    Hermione nu este un cub de gheață. Nu este nici nocivă sau rea, și cu siguranță că nu-i îndepărtează pe cei din jurul ei intenționat. Aleg însă să nu-i fac cunoscute aceste gânduri ale mele.

    — Poți face ceva pentru mine? înghid în sec și-mi trec degetele peste genunchii ei, urmând un traseu străin mie către palmele ei.

    — Depinde ce anume îmi ceri.

    Oricât de mult ar încerca ea să se abțină, buzele îi trepidează într-o linie strâmbă.

    — Jură-mi că nu te-ai culcat cu el.

    — Cu cine? mă întreabă ea deodată.

    — Cu tăticul tău vitreg și dubios, îi apuc ambele palme în ale mele, strângându-i-le.

    Simt că urmează să explodez din secundă în secundă. Îmi unesc privirea indiferentă cu a ei și remarc pe undeva, adânc în ciocolata topită din ochiul ei căprui, o urmă de scepticism care seamănă vag cu emoția fricii.

    — Jură-mi că nu ai făcut-o niciodată și că nici măcar pentru o secundă nu i-ai permis să te atingă, să te privească în acel fel carnal, continui să-i vorbesc disperat, deși îmi doresc să mă pot adresa neutru. Jură pe mine.

     — Nu jur pe oameni... clătină din cap indignată și reușește să-și smulgă mâinile departe de ale mele.

     — Te bâlbâi cumva? Ce mod ingenios de a fi convingătoare, Hermione, rânjesc ironic deoarece neputința ei de a-mi vorbi mă face să o cred vinovată.

    — Ce se întâmplă dacă refuz să jur? o văd trosnindu-și degetele zgomotos, pe rând, de parcă ar încerca să-și cufunde rațiune în acel sunet osos.

    — N-am să te iert niciodată. Și am să te consider o târfă.

    Mint. Tind să cred că nu aș putea să o consider o ființă atât de joasă indiferent de ce ar face, căci nu-i voi întoarce niciodată spatele. Nu în totalitate. Nu cu adevărat.

    — Jur, rostește printre dinții încleștați, iar eu știu că o asemenea expresie nu poate decât să exprime falsitate.

    Nu te cred.