Sâmbătă, 21 octombrie 2023

    Hermione Asker    

    — Ia ăștia, șovăie mârâind o înjurătură pentru care mi-aș dori să-i pot răspunde răutăcios, însă alung repede această idee greșită.

    Ezit când îi văd mâna întinsă către mine, căci oricât de mult aș refuza să recunosc asta, mi-e teamă de el. Zi de zi bolborosesc nimicuri, mințindu-mă singură că nu-i sunt supusă.

    — Sunt... puțini, mă bâlbâi și fac un pas în spate, fiindcă negura din ochii săi pare să-mi arate că e în stare să comită orice fără a dispune de urmă de regret.

    — Dacă vrei mai mulți, ar trebui să începi să muncești pe undeva, flutură bancnota prin aer enervat de replica mea. Nu ești strălucită la învățătură. Ar trebui să-ți fie rușine să mai și comentezi când ți se oferă bani!

    Înghid în sec și-mi fac o rugăciune în gând, ca să nu-mi pierd cumpătul și să nu încasez iar bătaie tocmai din acest motiv.

    Îi înșfac suma mică, trecându-mi cu o iuțeală aprigă palma pe lângă a lui, de parcă aceasta ar putea să o dizolve în acid pe a mea.

    — Mă întorc luni, mă atenționează acesta în timp ce se grăbește să ajungă la dormitorul său, pentru a se schimba. Vezi cum faci, să nu cheltui banii ca o nemâncată.

    O spui de parcă mi-ai oferit o avere!

    — Dacă te sună maică-ta azi, spune-i că am luat banii de la bancă.

    — Mi-ai putea lăsa mai mult, având în vedere că ți-a trimis mama mea niște bani, îi propun stângace în timp ce îmi freamăt palmele pe rând. Din banii pe care mi i-ai dat tu, pot să cumpăr doar o conservă sau un pateu cu carne.

    Bărbatul a cărui chip schițează un rânjet păcătos se răsucește către mine,  pironindu-mi coastele cu privirea lui urâtă și glacială.

    — Și nu e destul pentru două zile? 

     Posedă aceeași tonalitate pe care a avut-o atunci când m-a marcat pentru prima dată. Aceeași tonalitate pe care o are de fiecare dată când îmi calcă demnitatea în picioare. 

    — Prostul ăla de doctor îmi zicea mie că ești prea slabă, crește intensitatea vocii cu fiecare cuvânt pe care îl rostește. Ce crede el, că eu îmi permit să investesc bani prețioși ca să te îngraș ca pe un purcel? Dacă erai subnutrită cu adevărat, n-ar mai fi trebuit să te poți ridica din pat!

    Pielea îmi arde și mă curentează acolo unde pumnul tatălui meu vitreg se încleștează în jurul încheieturii mele, într-un mod impunător și care îmi preschimbă picioarele în jeleu umblător. Cobor capul cu mișcări mici, tremurând, în așa fel încât privirea să-mi fie acoperită de bretonul lung. Pentru că atunci când fac asta îmi permit să vărs lacrimi fără ca el să observe cât de jalnică sunt.

    — Am primit înștiințare de la administratorul blocului. Dacă nu plătim în paișpe zile la întreținere ne dă în judecată. Tu nu ai de unde să știi asta pentru că ai fost prea ocupată să-l călărești pe iubitul Anemonei!

    Deschid ochii și-i lărgesc în direcția sa. Îmi mișc trupul înainte și înapoi, reușind să-l lovesc cu umărul atât de puternic încât să-mi eliberez încheietura imobilizată.

    — N-am să plătesc, târfă, își buzele într-o dungă zeflemistă. Eu am unde sta. Tu, în schimb, arată cu degetul către mine, nu ai. Și asta pentru că fără mine ești un nimic.

    Tonul său biciuitor îmi crestează o parte din inimă cu scopul de a insera în fiecare cateteră a ei venin. Sunt conștientă de cât de adevărată e mărturisirea lui. Sper doar ca a mea reținere să nu-l facă să bănuiască cât de mult m-au afectat cuvintele pe care le-a rostit.

    — Să scap de tine ar fi cel mai frumos lucru care mi s-ar putea întâmpla, îi vorbesc neutră și mă apropii ușor de el.

    — Sunt curios să văd dacă vei mai crede asta după o noapte petrecută pe străzi, își răsucește trupul mizerabil și intră în dormitorul său, trântind ușa la doar câțiva centimetri de chipul meu.

    Coapsele mă înțeapă teribil, de parcă ace ascuțite mi-ar fi pătruns carnea și ar fi torturat-o. Îmi rotesc ochii, și abia acum observ unghiile mele înfipte adânc în ele, prin materialul subțire al pantalonilor spălăciți pe care obișnuiesc să-i port prin casă. Nu-mi ia prea mult să-mi dau seama că am făcut-o inconștient din cauza amalgamului de emoții negative pe care le-am experimentat mai devreme.

    Tatăl meu vitreg are dreptate, constant și mă deplasez către camera mea.

    Nu-mi pot explica din ce motiv mă simt extenuată, căci m-am trezit acum șaizeci de minute. Am dormit peste șapte ore, ceea ce îmi confirmă că nu lipsa de somn e cauza oboselii mele. Dacă stau să mă gândesc mai bine, au trecut multe luni de când până și cel mai mic efort îmi face inima să-mi plesnească în interiorul cavității toracice și respirația să se lupte necruțător pentru a fi realizată. Amețelile pe care le-am considerat doar un rezultat fizic al stresului au devenit zilnice, la fel și pierderea vederii pentru câteva secunde. Recent s-au mai adăugat și amorțeala membrelor și înghețarea acestora chiar dacă temperatura nu e una foarte scăzută.

    Îmi întocmesc hainele acum uscate, pe care le-am lăsat peste noapte împrăștiate prin cameră. Aseară am adormit instant, în ciuda faptului că mai dormisem la spital câteva ore. Atenția îmi este atrasă când mă pregătesc să aranjez fusta pentru liceu în dulăpiorul micuț de o hârtiuță căzută la picioarele mele. Mă aplec pentru a o lua, și chiar atunci echilibrul îmi e afectat de mișcarea bruscă, făcându-mi tâmplele și urechile să țiuie. Reușesc să mă stabilizez și recunosc scrisul urât al medicului de ieri. Conștientizez imediat că ceea ce țin în mână e rețeta cu suplimente care mi-a fost prescrisă.

    Vorbele demonului negru din coșmarurile mele îmi periclitează conștiința, apărându-mi în minte precum o vrajă străveche.

    Dacă erai subnutrită cu adevărat, n-ar mai fi trebuit să te poți ridica din pat!

    Așa este. Doctorul ăla nu știe nimic despre viața mea adevărată. Și nici nu mi-a oferit un diagnostic corect, însă chiar dacă ar fi făcut-o, tot nu aș fi avut cum să fac rost de banii necesari pentru a cumpăra lista colosală de medicamente menționate de el.

    Mototolesc bucata de hârtie, după care mă îndrept spre coșul de gunoi și o arunc acolo.

    Sunt bine. Foarte bine. Și n-am nevoie de ajutorul nimănui.

    Pentru că eu nu trăiesc. Supraviețuiesc, și-am s-o fac mizerabil până în clipa când îmi voi da ultima suflare.

    Gândurile îmi sunt asaltate de sunetul strident al ușii trântite în spatele meu, iar eu nu trebuie să întorc capul ca să-mi dau seama cine a săvârșit acest gest îmbibat în nervi.

    — Ce caută ăsta în fața blocului? se răstește glacial creatura cu înfățișare de om și suflet de demon.

    — N-ai plecat încă? îi răspund cu o altă întrebare, și-l surprind încordându-și maxilarul.

    Nu apuc să mai reacționez în vreun fel, căci acesta se năpustește asupra mea și mă apucă de un braț, târându-mă după el până în balcon. Mă las ghidată cu ușurință pentru că vreau să aflu despre ce vorbește, fiindcă dacă n-ar fi fost așa, atunci nu m-aș mai fi purtat atât de îngăduitor. Îmi trag brațul mutilat de atingerea sa când ajungem în fața geamului de la balcon.

    — Uită-te acolo, mă apucă de ceafă și mă apleacă în jos de pervaz, făcându-mă să icnesc și să tresar speriată.

    Nu mi-e frică că voi cădea, căci până la urmă eu și tatăl meu vitreg ne aflăm la parter, dar mă cuprind spasmele știind că asta face extrem de posibil scenariul în care Ares ar vedea cum se poartă el cu mine!

    Clatin din cap și mă zbat, însă toate acestea le fac în zadar, căci el mă ține strâns cu o forță pe care eu nu aș putea să o produc în veci.

    — Târfă neghioabă ce ești, îmi îndepărtează câteva șuvițe de păr din calea sa și-și lipește dinții de urechea mea. I-ai zis unde stai ca să-l chemi aici cât sunt eu plecat!

    La naiba cu el, îmi crează numai probleme!

    — Ba nu, doar l-am lăsat să mă conducă până acasă pentru că se făcuse întuneric când am fost externată! hârâi către el. Nu mi-am închipuit că o să-l găsesc a doua zi aici...

    Nu mint. Nici măcar în partea frumoasă a închipuirilor mele nu mi-aș fi putut imagina că Ares va fi aici astăzi. Nu după ce a văzut în ce cartier precar locuiesc. El e cel care a insistat să mă însoțească, văicărindu-se precum un copil care tânjea să i se facă pe plac. A făcut-o de atât de multe ori încât devenise teribil de enervant și a trebuit să-l las să mă conducă. După acest episod m-a mustrat conștiința că i-am cedat și oricât de mult aș refuza să recunosc... Am adormit plângând. Deoarece am fost cuprinsă de sentimentul frivol că el și-a schimbat părerea despre mine încă din prima milisecundă când a pășit în fața blocului meu.

    Știam că am greșit lăsând un adolescent bogătaș și care trăiește pe banii părinților săi să pătrundă în colțul meu de infern și să-l privească cu ai săi ochi de gheață, iar asta m-a mâncat pe interior toată noaptea. M-a tulburat atât de tare, încât nici măcar nu mi-am dat seama că adormisem cu geaca de la el în brațe...

    Și ca să fiu sinceră față de mine, mi-a plăcut să dorm cu ce miroase a el în brațe. Și aș mai repeta experiența asta din nou dacă aș mai dispune de slăbiciunea necesară.

    Îl surprind pe Ares rotindu-și trupul către mine și inima îmi sare-n gât anxioasă. Reacționez impulsiv, îndoindu-mi un picior ca să-mi lovesc tutorele cu el. Acesta îmi dă drumul de îndată în timp ce clătină din genunchiul electrizant.

    — Salutare, Hermione! vine spre mine zâmbitor tipul cu ochi de gheață și-mi face cu o mâna, iar eu simt cum mă înmoi atunci când îmi rostește numele.

    — Eu... îmi mișc ochii și mă lovesc de ocheadele acuzatoare ale tatălui meu vitreg, ce-mi aruncă săgeți înflăcărate-n piept. Ce cauți aici, zevzecule? ridic puțin vocea la el, mânată de dorința umilitoare de a nu-l provoca pe cel pe care îl urăsc.

    — Am venit să te iau ca să mergem împreună la liceu, îmi zice entuziasmat, iar eu tind spre a crede că este fericit, în ciuda notei sale nepăsătoare.

    Sau poate că doar se preface.

    — E sâmbătă, îl întrerupe tutorele meu.

    — Dumnezeule, cât de uituc sunt uneori! Credeam că azi e vineri, exclamă el, încercând să mimeze o expresie vag surprinsă.

    Nu știu de ce am impresia că Ares vrea să-l enerveze.

     O fi venit aici ca să inspecteze?

    Un nod de o mărime considerabilă mi se așază în gât când îl văd trecându-și un picior de cealaltă parte a pervazului, urmat de celălalt. Este îmbrăcat în negru, ceea ce îl face din nou să arate ca un băiat misterios și care ascultă muzică rock. Îmbrăcămintea lui îmi aduce nostalgie pe buze, pe care încerc fără rezultat să o estompez.

    Prima dată când l-am întâlnit era îmbrăcat în negru. Nu cred că voi uita niciodată acele lanțuri ciudate fixate cumva de blugii săi. Nici prima privire înghețată pe care mi-a aruncat-o și care a reușit să mă paralizeze pentru câteva clipe bune, în care orice mi s-ar fi comunicat nu ar fi ajuns la mine. Pentru că eram fascinată de tot ceea ce el reprezenta. Admirația mea față de el a fost bruscă și a crescut cu fiecare zi tot mai mult, chiar dacă nu i-am arătat-o sau spus-o în mod direct.  
   
    — Hei... îmi umezesc indignată buzele crăpate și usturătoare, nu intra încălțat, acum o oră am spălat pe jos!

    Cât tupeu să aibă să se autoinvite în casa altcuiva!

     — Hermione, treci în bucătărie! Tu rămâi aici, se uită urât la Ares prezența din coșmarurile mele, sprâncenele sale unindu-se într-o singură linie din cauza încruntării.

    Îmi mișc obrazul pe interior și tac, sincronizându-mi pașii cu cei ai tatălui meu vitreg. Nici nu am dispărut complet din raza de percepție a adolescentului misterios și deja am impresia că îi simt lipsa.

    Ce se întâmplă cu mine?

    Închid ușa în urma noastră și mă rezem de peretele bucătăriei. Mâna sa se apropie de mine, iar eu nu dispun de curajul necesar de a mă împotrivi lui. Nu vreau să-l provoc atât timp cât tipul cu ochi de gheață e aici și mi-ar putea auzi agonia. Închid ochii ignorând înțepătura din aceștia și abia respir, căci presiunea pe care el o exercită asupra părului meu îmi sparge plămânii și mă face să-mi doresc mai mult decât orice în fracțiunea asta să țip. Nu o fac, preferând să-mi astup gemetele în spatele dinților strâmbi.

    — Scapă de derbedeul ăsta care mi-a invadat casa! îl aud cu foarte mare greu. Altfel o să-l dau eu afară în pumni și nu cred că vrei să vezi asta.

    Telefonul începe să-i piuie în buzunar, așa că îmi dă drumul la păr și mă îmbrâncește departe de el.

    — La dracu, chiar trebuie să plec, bombăne nervos. Dacă în zece minute nu-l faci să dispară din apartamentul meu, o să ai parte de un vizitator neplăcut, rânjește el învingător în timp ce îmi face semn să plec pentru a putea răspunde la apel.

    În următoarele secunde mă deplasez și mă poziționez în fața tocului ușii. Îl zăresc pe Ares cum butonează plictisit pe telefon, așezat pe canapeaua uzată picior peste picior, ca și cum ar fi la el acasă și nu i-ar păsa de nimic. Decid să mimez un sunet precum tușitul pentru a-l face să devină conștient de prezența mea.

    — Tu mi-ai blocat toate numerele de fete din telefon? mă interoghează amuzat, iar eu amuțesc și îmi strâng bazinul jenată.

     La naiba, ăsta nu-i momentul potrivit pentru a afla acest detaliu!

    Când Ares mi-a oferit telefonul său și mi-a spus să caut în contactele sale numărul la care să apelez pentru a-l ajuta pe acel drogat, nu m-am putut abține și... m-am uitat peste întreaga listă. M-am simțit tare ciudat când am văzut numerele de fete pe care le avea. A fost de parcă o flacără nărăvașă ar fi pus stăpânire pe mine și fără a-mi da seama din prima, am sfârșit blocându-i aproape jumătate din contacte.

    — Mi-ai blocat nepoata de doisprezece ani, mătușile, diriginta din școala generală și pe Anemone, îmi explică exasperat și întoarce ecranul gadgetului către mine. Ai blocat-o chiar și pe Hera!

    — Pe ea nu intenționam s-o blochez, mă joc frustrată cu degetele, simțind cum un val de căldură pune stăpânire pe mine, prăjindu-mă de-a dreptul. Și nici pe mătușile tale, pe nepoata ta sau pe diriginta din generală...

    — Dar pe Anemone? îmi suflu timidă o șuviță din calea privirii.

    E atât de rușinos, încât până și urechile mi s-au aprins de stânjeneală!

    Scot un sunet speriată atunci când ușa de la intrare se trântește puternic, semn că tatăl meu vitreg a plecat. Nu-mi pot opri corpul trădător din vibrat chiar dacă acesta nu se mai află aici, iar euforia de mai devreme se evaporă de parcă nici n-ar fi apărut.

    — Fetița asta ești tu? mă întreabă tipul cu ochi de gheață pe un ton moale, nostalgic și oarecum deprimant, fluturându-mi o poză micuță prin fața pupilelor.

    Nedumerirea din graiul său îmi atrage atenția într-o bulă de sticlă și îl simt ca pe ceva care îmi despică diafragma. Preț de câteva momente tensionate niciunul din noi nu spunem nimic. Ajung să-l implor în sinea mea să-mi vorbească. Uitasem de foarte mult timp de acea fotografie care ilustrează versiunea mea de demult, din sertarul mobilierului vechi din sufragerie.

    Dacă mă recunoaște, înseamnă că el este acel copil de la care am cutiuța muzicală.

    Ares e băiețelul care m-a mințit încă de când eram niște copii de nouă ani? Am crezut că se va întoarce ca să ne mai petrecem timpul împreună și să uităm pentru câteva ore de cât de sensibile ne erau sufletele, chiar și de la vârsta aceea fragedă. Și pentru asta l-am așteptat. Am continuat să visez la el chiar și după ce am crescut, și am simțit nevoia de puțin sprijin emoțional din parte lui în ciuda faptului că îl știam departe – posibil într-un alt cotlon al universului.

    — N-ai de gând să-mi răspunzi, nu-i așa? mă împunge mental cu al său maxilar încordat.

    — Are vreo importanță pentru tine să știi asta? îmi încleștez pumnii la spate frustrată, umplută până în ultima terminație nervoasă de un resentiment amar.

    — Da, se ridică încet și cuprinzător de pe canapeaua pe care stătea, ajungând de îndată lângă mine.

    Ochii ne sunt intersectați la aceeași înălțime și dimensiune, precum o oglindă, și mi se pare al naibii de dubios să avem exact atâția centimetri în înălțime cât posedă celălalt! Un oftat îi eliberează buzele întredeschise, de la care eu nu-mi pot muta ochii chiar dacă aș vrea.

    — Semeni leit cu ea, și nu mă refer doar la irisurile diferite când spun asta!

    Nu, nu semăn deloc cu ea!

    Pentru că acea fetiță era întruchiparea inocenței pe lângă mizeria ordinară care sunt eu. Îi smulg revoltată fotografia, trecându-mi fugitiv ochii injectați de lacrimi peste ea. Îmi ronțăi partea interioară a obrazului între dinți și despart bucățica în două, și în tot acest timp agonizant mă lupt cu senzația că ceea ce fac e greșit. Reușesc însă să o îndepărtez complet mulțumită curajului de a  fărâmița și mai odios poza ce pare că l-a împietrit pe Ares.

    — Ce dracului faci? răcnește vizibil afectat de ceea ce se desfășoară în fața sa și mă trezesc împinsă brutal în fruntea lui.

    Mâna lui puternică o apucă pe a mea, strângându-mi degetele în jurul bucăților rupte.

    — Acea fetiță despre care tu vorbești a murit, zâmbesc acru la ochii care au uitat să clipească în șoc, căci tonalitatea mea e gravă și otrăvitoare. Eu am omorât-o cu mult timp în urmă și i-am luat locul.

    Nu, mint cu înverșunare.

    Nu eu am omorât-o, ci tatăl meu vitreg. I-a devorat puritatea și s-a hrănit cu ea precum un demon mâncător de vise, consumându-le pe toate în coșmaruri până când nu a mai rămas nimic din ea cu excepția unei ruine toxice.

    Iar acea ruină sunt eu.

    — Du-te după ea, dacă e ceea ce îți dorești, dar să știi că nu o vei găsi în interiorul meu, îi mărturisesc mistuitor, în timp ce îmi înfig unghiile în palma lui și îl fac să scrâșnească.

    Îmi dă drumul la mână, iar eu îmi deschid pumnul și las fragmentele rupte să cadă la picioarele mele. Asta cu siguranță nu poate decât să-l debusoleze pe Ares, care e inconștient de lupta dinăuntrul meu.

    — Ești nocivă, respiră el proeminent. Ești rea. Tu ești singurul cub de gheață dintre mine și tine, chiar dacă privirea ta este foarte expresivă și ușor de citit. Și asta pentru că tu ești cea care își flutură defectele cu scopul de a mă face să te urăsc. Dar știi ceva, tâmpito? Ura e cel mai profund sentiment, iar tu nu-l meriți. Fiindcă dacă mi-aș îndrepta disprețul asupra ta așa cum tu o faci cu mine, ar fi mult prea greu de suportat pentru tine și nu mi-ai putea ține piept!

    Ființa mea îi absoarbe fiecare cuvânt, fiecare silabă ce se pierde în distanța sufletească dintre noi și se izbește ucigător protecția mea iminentă care nu-mi poate ocroti sufletul mutilat. Simt un val de lacrimi colcăindu-mi pe la colțurile ochilor, intrându-mi prin porii expus de ale sale vorbe. 

    — Tu chiar nu vezi că tot ce fac e să strig după ajutor? izbucnesc cu obrajii arzând din cauza lichidului sărat care se rostogolește pe chipul meu în jos.

    Nu, nu poți vedea asta.

    Tu nu-mi poți auzi strigătul mut.

    De frica de a nu spune mai mult de atât le poruncesc măruntaielor mele să se îndepărteze de Ares înainte de a acapara întreaga încăpere în hohotul meu necruțător și plin de amărăciune.

    Imediat ce ajung în camera mea îmi permit să fiu eu însămi. Lacrimile îmi încețoșează vederea intrându-mi chiar și în gură datorită vitezei cu care acestea ies. Mă rostogolesc pe pat și-mi pun perna pe față, începând apoi să plâng urlător și astupându-mi fiecare oftat în materialul acesteia.

    E prea greu tot ceea ce trebuie să duc. E un calvar mult prea dureros și simt că o să cedez într-o zi și că voi mărturisi totul. Fiecare clipă îmi aduce un nou bagaj de suferință, iar spatele meu deja are coloana ruptă și fiecare ligament din ea sfărâmat din cauza încărcăturii imense pe care o târăște zi de zi, căci fiecare noapte e la fel și mă înnebunește! Mă seacă de orice speranță, de orice vis pe care îl am și emoție pozitivă, aruncându-mă într-o colivie cu gratii sângeroase și făcătoare de temeri. Am crezut că prezența lui Ares o să mă vindece, dar m-am înșelat. Mi-a estompat gândurile sinucigașe, fără a-mi umple însă golul din suflet care mă macină și mă dezintegrează, și până și eu știu că pentru a mă vindecă parțial e nevoie să scap de tatăl meu vitreg.

    Dar ce rost are să scap din mâinile lui grețoase dacă atunci când închid ochii îl văd provocându-mi durere, bătându-și joc în cel mai josnic mod posibil de mine? Se îngroapă în mine de parcă ăsta ar fi singurul mod care l-ar putea alimenta cu bucurie. De parcă moartea sufletului meu l-ar putea învia cumva pe al lui. Chiar dacă el ar dispărea din viața mea coșmarurile nu mă vor lăsa să dorm liniștită.

    E greșit să-mi placă de el, îngân în sinea, în timp ce îmi apăs mai puternic perna de chip până ce respirația îmi devin greoaie și disperată.

     Nu-i pot oferi nimic lui Ares. Nu îi pot spune cât de recunoscătoare îi sunt pentru că mi-a arătat că există și oameni care nu se gândesc doar la a distruge pe cineva. Nu-i pot oferi un viitor. Și nu pot fi afectuoasă cu el. Sufletul lui e prea departe, prea luminos pentru a fi acaparat de al meu, iar eu am avut falsa impresie că îi sunt egală doar pentru că el mă trata frumos. Adevărul străpungător e că nu-i sunt nici pe departe așa, căci el înaintează tot mai tare spre necunoscut, pentru a-și croi o viață mai bună, în timp ce eu nu pot decât să stau și să-l privesc cum se îndepărtează. Cum mă lasă în urmă fiindcă eu i-am cerut să o facă. I-am cerut asta pentru că în ciuda mizeriei odioase care mă înconjoară, îmi doresc să-l păzesc de orice rău existent. Inclusiv de mine.

    Nu realizez că mâna îmi este întinsă în aer decât atunci când aceasta îmi amorțește și începe să mă furnice.

    Pe cine aștept să mă salveze?

    Ce dracului urmăresc de fapt? 

    Nu mă înțeleg deloc și e atât de groaznic să mă aștept ca altcineva să o facă în locul meu. Am prea multe răni, atât de mult încât oamenii din jurul meu au început să creadă că cicatricile reprezintă o parte din felul meu de a trăi. Doar că rănile mele au bucăți de carne vie smulse și sângerează la nesfârșit, până în punctul în care mă voi îneca cu ele.

    Dacă ar afla adevărul despre mine, atunci nu-l voi mai vedea niciodată și voi fi condamnată la învăț să trăiesc din nou fără el.

     Îi disting pași cu foarte mare dificultate și pare că îl aud tot mai încet, în ciuda apropierii sale de camera mea.
   
    Mai bine mori decât să ți se întâmple asta, mă sfătuiește latura mea interioară, îndemânându-mă să nu ridic perna și să o apăs cu mai multă nerușinare. Să o sfărâm în așa fel încât fața să-mi explodeze sub ea.

    Lumina pătrunzătoare ce îmi chinuie pleoapele închise mă face să deschid ochii la doar câteva secunde după ce am decis să-mi accept dorința întunecată de a dispărea de pe fața Pământului, care e împânzit de oameni cruzi și egoiști. Am parte de un șoc imens când îl văd pe tipul cu ochi de gheață analizându-mi chipul plâns și ținând între degete perna pe care m-am bazat că va reprezenta călăul meu.

    — Știi cum se numește așa ceva? denotă pe un ton caustic, care mă face să-mi împing spatele în arcurile patului. Asfixiere.

    Pieptul mi se ridică și-mi coboară anevoios, cerșind pentru a se îndopa cu întreg oxigenul pătat.

    — O asfixiere plăpândă, continuă el să mi se adreseze. Acesta e un alt strigăt pe care eu nu-l pot auzi? Strigătul tău mut?

    — Ești frumos, constat pentru mine deodată și-mi aud inima urlându-mi în urechi, bătând precum un bas profund. Ești așa frumos.

    Și ireal.

    Și luminos, exact ca un înger.

    Ares continuă să însemne puritate pentru mine deoarece este imposibil de atins. Existența mea e mânjită de oroarea tatălui meu vitreg și nu vreau să-l infectez și pe el cu veninul său. De asta, mă voi mulțumi cu geaca lui, pe care am s-o îmbrățișez în fiecare seară atunci când voi avea nevoie de alinare.

    Nu-l merit, dar simt că m-aș minți o viață dacă nu aș recunoaște măcar față de mine că încep să am sentimente pentru tipul cu ochi de gheață. Sentimente afective – acelea pe care le ai pentru o persoană căreia ai vrea să-i dăruiești totul în ciuda faptului că nu ai nimic și fără a te aștepta să primești ceva în schimb. Sentimente afective care leagă sufletele unele de altele și le pecetluiesc cu infinite emoții. E atât de nepermis și de hilar, căci eu urăsc băieții și cu toate acestea am în fața mea un astfel de specimen... Însă inima nu-mi poruncește să-l gonesc. Inima mea îl adoră fără ca măcar să-și dorească asta. Îl adoră în neștiință și se zbate numai pentru ochii săi lipsiți de trăiri.

    — Poftim? replică el întrebător și al naibii de calm.

    Privirea lui e goală chiar dacă eu mă ofilesc și-i plâng. Lacrimile mele nu-l vor putea niciodată sensibiliza îndeajuns încât să-l facă să se uite la mine compătimitor.

    Îl urmăresc cum se așază în șezut pe patul meu, aplecându-se pe lângă mine blajin. Își strecoară o mână pe după spatele meu și mă ajută să mă ridic în șezut.

     Am nevoie de el cu atâta ardoare și speranță, încât mi se frânge inima să știu că nu-l voi putea avea doar pentru mine la nesfârșit. Am nevoie de el exact cum o floare are nevoie de fluturele ei pentru a o face să realizeze cât de frumoasă este. Am nevoie de el așa cum Luna are nevoie de Stele pentru a nu se simți singuratică pe bolta cerului, când întunericul nopții o cuprinde. Am nevoie de el așa cum Soarele are nevoie de amintirea Lunii, pe care o poartă cu el de fiecare dată când îi lasă noaptea în grija ei.

    — Ești așa plăpândă, mă cuprinde într-o îmbrățișare apăsată, care mă topește și îmi îmblânzește o parte din tristețea mistuitoare. 

    — Plăpândă? murmur mâhnită și îi inspir mirosul înțepător de parfum tare și masculin, care spre surprinderea mea nu mă deranjează spre deloc.

    — N-am vrut să te fac plângi, îl aud ca printr-un vis lucid. Am spus acele cuvinte crezând că așa te voi putea scutura puțin și face să realizezi că nu toți oamenii merită să se lovească de scutul pe care l-ai construit în jurul tău. Există oameni care chiar își doresc să vadă ce se află dincolo de el, oameni care dacă o vor face nu se vor dezlipi de tine indiferent de ce povestea pe care o ai.

    — Lasă-mă să-ți ascult inima, îi cer pe un grai îngândurat și bâlbâit, încercând să ignor invitația sa silențioasă de a-i arăta sinceritate.

    Tipul cu ochi de gheață înclină din cap, reușind să contamineze aerul din cameră cu a sa arie nepăsătoare. Sunt luată prin surprindere de către mâna lui ce se cuibărește în părul meu încurcat și îmi coboară figura mai jos de chipul său, lipindu-mă cu obrazul de pieptul lui. Deși poziția nu este una foarte comodă – având în vedere că trebuie să îmi aplec coloana pentru a ajunge aproape de inima lui – am impresia că aș putea sta așa o bucată zdravănă de timp.

    — E bine așa? apleacă capul meu și îmi șoptește în dreptul urechii.

    N-am nici cea mai vagă idee de ce i-am cerut lui Ares să-i ascult inima sau cum s-a putut să-mi treacă prin minte ceva atât de îndrăzneț, însă de un lucru sunt convinsă: e prima dată când tânjesc după apropierea unui băiat. Și e al naibii de frustrant, căci el are nevoie de Anemone și ea de el, în timp ce eu îl vreau pe adevăratul Ares. Dar nu-i ca și cum nu pot să trăiesc cu presiunea gândului că nu-l voi putea niciodată face să mă privească așa cum o percepe pe ea.

    Am falsa impresie că m-aș putea împăca cu emoțiile mele împărtășite, dar asta a fost până să îmi răsucesc capul și să conștientizez că persoana iritată cu bucle aurii ce învârte de câteva secunde bune cheile pe degetele fine ca de porțelan reprezintă dovada clară că amăgirea mea cu Ares nu va duce decât la degradarea sufletului meu.

    Anemone trebuie să fie vizitatorul neplăcut despre care tatăl meu vorbea.

    Nu apuc să gândesc mai mult de atât, căci brațele celui care mă îndepărtează de a sa căldură protectivă mă înfrigurează. În mâinile sale sunt precum o marionetă care tace și se supune umilinței păpușarului ei – aceleia de a fi respinsă pentru păpușa frumoasă și fermecătoare de pe raftul de sus al vitrinei cu obiecte valoroase.

    Strâng plapuma între degete când ea se apropie de el și par să comunice din priviri, căci ambii au aceleași scântei indiferente și înghețate care-mi sfâșie inima tot mai tare. Parcă îmi vine să scâncesc din toți rărunchii când Anemone își lovește nasul de al lui și îi ia fața în palme, iar acesta nu se opune. Nici nu se încruntă, nici nu se strâmbă. Când îmi închipuiam că nimic nu mă poate răvăși și mai mult, următorul lucru pe care iubita lui îl face îmi deschide larg ochii și îmi rescrie pe retină usturimi, furându-mi cu nerușinare abilitatea de a mai mai clipi sau respira.

    Buzele lor dansează una peste alta, fiind complet lipite și produc un sunet care îmi stoarce creierul de rațiune și-mi întoarce stomacul pe dos. Faptul că nici măcar nu pot să îmi mișc gâtlejul uscat și amorțit mă face să devin ferm conștientă de adevărul ucigător care plutește între mine și tipul cu ochi de gheață ce continuă să o sărute pe ea.

    Este vorba de un adevăr pe care niciodată nu l-aș fi acceptat în același context cu persoana mea, iar acela este că...

    Sunt îndrăgostită al naibii de dureros de tipul cu ochi de gheață!