Hermione Asker

    — Dați-mi drumul, la dracu cu voi toți!

    Scrâșnesc din dinți și îmi rotesc capul în direcția medicului aflat în spatele celor două asistente responsabile pentru pornirea mea nervoasă. Mâinile îmi sunt poziționate de o parte și de alta a corpului, legate de pat cu un fel de material ciudat care nu îmi provoacă disconfort fizic, însă care mă face să mă simt ca un animal în lanțuri.

    Mâna din care mi-a fost smulsă perfuzia nu îmi mai sângerează, iar pielea tensionată și iritată mi-a fost bandajată și dezinfectată, în timp ce o altă perfuzie mi-a fost înfiptă în cealaltă mână.

     — Asistentele mi-au spus că te-au găsit fără perfuzie și cu brațul sângerând, denotă bărbatul mâhnit.

    — Și ce? mă foiesc și un hârâit îmi scapă printre buze. Urăsc locul ăsta!

    Pentru că tatăl meu vitreg m-a umilit aici.

    — Am semnătura tutorelui tău, așa că poți pleca în seara aceasta, domnișoară, își plimbă ochii concentrat de-a lungul fișelor sale.

    — Seara? mă sinchisesc să-mi păstrez tonalitatea cât mai slab interesată de răspunsul pe care urmează să-l primesc. Refuz să cred că durează atât de mult să mi se administreze o nenorocită de perfuzie!

    — Durează în jur de trei ore. Ți-aș fi dat drumul mai devreme dacă nu te-ai fi încăpățânat să-ți smulgi perfuzia.

    Îl surprind cum scoate un fel de fițuică din fișele sale, pe care o așază pe măsuța de lângă patul meu. La o distanță de câțiva centimetri, îmi lasă câteva din hârtiile pe care le studiase recent.

    — Fișele acestea sunt analizele tale și diagnosticul pe care îl ai. Hârtia micuță este rețeta pentru suplimentele pe care trebuie să le consumi în decursul primelor două săptămâni.

    El chiar crede că o să mă droghez cu idioțeniile lui de pastile?

    — Acum pot să fiu singură? rostesc cuvintele cu mai multă calmitatea decât m-aș fi așteptat.

    — Da, dar rămâi legată până ți se termină perfuzia, încearcă să nu se arate amuzat când mă vede strâmbând din nas. Nu vreau să ți-o smulgi din nou.

    Acestea fiindu-mi comunicate, sunt lăsată în sfârșit singură cu ale mele închipuiri. Încă de când a plecat Ares mi-am dorit asta, însă asistentele și doctorul au trebuit să se ocupe de hemoragia mea pentru a nu pierde prea mult sânge. Mi-au ținut predici legate de riscurile la care m-am expus smulgându-mi perfuzia, de parcă ar fi știut cu exactitate că eu am smuls-o și nu altcineva.

    Ares? Numele ăsta e toxic pentru mine și simt cum mă ustură și mă mănâncă buzele numai când mă gândesc la el, fără a-l rosti. Comportamentul său a fost ultimul lucru pe care mi l-aș fi putut închipui, și asta tinde să mă doară. Mi-am creat un ideal de persoană din el și am crezut că așa ar trebui să fie toți oamenii, fără a bănui măcar că perfecțiunea lui ar putea fi doar ceva de fațadă. Când începi să idolatrizezi o persoană, nu reușești să-i mai vezi minusurile și câte fisuri are inima ei de fapt, fiindcă ochii îți sunt blocați asupra calităților, iar rațiunea nu îi poate citi defectele.

    Codul rațiunii atunci când începe să tânjească după cineva este precum limbajul unui calculator: acceptă doar anumite semne, ignorându-le pe altele.

    Voi încerca să nu mai petrec atât de mult timp pe lângă el, însă nu pot pur și simplu să dispar din viața sa. Împărțim aceeași bancă și asta ne face prezențele să ni se intersecteze aproape zilnic. Nu-i pot spune cât de tare m-a speriat și m-a tulburat atingerile lui... vorbele pe care mi le-a impregnat în suflet și care m-au intoxicat. Cuvintele sale m-au făcut să mă arăt slabă, să-i plâng în urechi așa cum nu am mai făcut-o de mult timp în fața cuiva și să-mi doresc să dispar în cel mai jalnic colț al lumii, crezând că așa el nu mă va mai urmări dorind să mă rănească.

    La naiba, e un băiat, un bărbat în devenire! Și ar fi naiv din partea mea să nu cred că absolut toți masculii sunt la fel și că nu există unul care să nu vrea să-și îngroape coapsele în goliciunea unei persoane. Doar că, acea persoană nu e doar o bucată de carne – una pe care ei să o poată domina oricând au nevoie de câteva clipe anoste de plăcere. Acea persoană are un suflet, iar acel suflet are principii și răni pe care apropierea corporală nu are cum să le vindece vreodată.

    Un suflet vulnerabil nu se poate vindeca decât prin apropierea unui alt suflet vulnerabil.

    Trebuie să-l îndepărtez de mine și să-l uit acum pe Ares, cât sentimentele mele pentru el nu sunt foarte puternice. Căci odată ce voi simți tot mai multe, voi decădea în cel mai amar și urâcios delir. Îmi încleștez palmele în pumni, adâncindu-mi unghiile în piele și încerc să nu gem de durere când îmi simt mâinile mutilate de propriul gest. Pentru ființele ca mine, doar propria prezență grețoasă le mai pot alina amărăciunea. Înghit saliva acumulată în interiorul gurii și mă cutremur de acreala pe care o simt alunecându-mi pe gât. Pieptul mă înțeapă cu fiecare respirație pe care o realizez și îmi zdrobește coastele, iar eu nu știu dacă acest simptom se datorează anemiei sau e rezultatul eșecului brutal care-mi urlă în timpane.

    Proasto, proasto, proasto!

    Mă ghemuiesc pe o parte și îmi închid ochii, încercând să nu bag de seamă senzația neplăcută din mâna în care am perfuzia. Pleoapele îmi devin grele, iar fiecare clipire îmi implantează și mai profund dorința de a dormi măcar cinci minute, având în vedere că aseară nu am prea avut parte de o repriză bună de somn.

    Vreau să uit că exist, iar dormitul pare să fie cea mai bună alternativă pe care o am la îndemână.

                           *   *   *

   Sunetele din jurul meu parcă mă fac să mă trezesc la o secundă după ce am adormit, deși presupun că au trecut mai bine de câteva ore. Mâinile-mi sunt dezlegate și lipsite de perfuzie, iar asta mă face să rânjesc involuntar.

    — În sfârșit! mă ridic în fund și exclam în timp ce-mi trosnesc articulațiile.

    — Sper că nu obișnuiești să îți trosnești degetele foarte des, îmi întrerupe medicul victoria de a-mi simți membrele din nou libere.

    Doctorul ăsta!

    Pufăi exasperată printre nările dilatate și mă uit urât la bărbatul ce îmi atrage atenția folosindu-se de index pentru a se asigura că am de gând să iau cu mine rețeta lui idioată cu medicamente. Dau din cap aprobator, iritată.

    — Te rog să vii la control peste două săptămâni, îmi zice odihnindu-și mâinile în buzunarele halatului.

    Nu-i răspund.

    — Vreau să fac tot ce pot pentru tine, continuă în a mi se adresa, dorindu-și să obțină un răspuns afirmativ din partea mea.

    — Mă voi gândi, dar nu promit nimic.

    Replica mea pare a-l pune pe gânduri, căci îl văd cum își coboară capul și dispare de cealaltă parte a ușii. După ce părăsesc salonul în care mi-am petrecut ultimele ore, constat că afară s-a întunecat și că cel mai probabil cămașa subțire de liceu pe care o port nu-mi va ține de cald. Mă împac repede cu această idee, însă spitalul se află la mai mult de o oră de cartierul în care stau și nu-mi surâde deloc să merg noaptea pe stradă.

    Cu inima făcută ghem și înfiptă în gât, mă deplasez către ieșirea din clădire. Cerul e fumuriu și mă dau un pas înapoi, strângând din buze la fulgerul care îi luminează vastitatea și îmi torturează timpanele, urmat de sunetul vijelios al vântului și al picurilor uriași de ploaie.
   
    Curentul de aer produs în clipa în care deschid ușa clădirii îmi biciuie trupul până la oase, făcându-mi mușchii să mi se încordeze și încerc să ignor senzația ce aproape că mă dărâmă. Oricât de periculos ar fi să mă plimb noaptea pe străzile pustii, nu pot să alerg prin furtuna asta o oră și treizeci de minute, așa că decid să rămân câteva minute sub acoperișul spitalului, în speranța că vremea se va liniști între timp. Mâinile mi-au înghețat deja pe hârtiile primite de la medic, și-mi amintesc brusc de ghiozdanul meu.

    Idiotul ăla mi-a furat ghiozdanul! 

    Îmi îndemn picioarele tremurânde spre coșul de gunoi, pentru a arunca fișele.

    Nu apuc însă să scap hârtiile, căci o voce masculină, răgușită și cunoscută – cea pe care am ajuns să o percep inconștient ca fiindu-mi leac pentru suflet – îmi paralizează fibrele corporale.

    — Să nu îndrăznești să le arunci, tâmpito! îmi vorbește pe un grai certăreț umbra din spatele meu.

    Aproape că am uitat cum să clipesc sau cum să merg, așa că îmi ia ceva până reușesc să mă răsucesc spre el.

    — Dispari sau te calc pe cap! mă răstesc la el, dar fac ochii mari când îl văd mestecând plictisit la mâncarea aflată în pungile din carton de lângă picioarele sale.

    Ares se află la un metru de mine, într-o poziție de șezut, cu spatele sprijinit de clădirea spitalului, cu genunchii îndoiți și depărtați, semn că stă de ceva timp acolo.

    — Vrei? îmi întinde o pungă din carton, continuând să molfăie cu gura plină și ignorându-mi amenințarea.

    — Nu, îmi mut ocheadele în altă parte și-mi concentrez atenția asupra picăturilor uriașe ce cad din cer cu o viteză neimaginabilă, pentru ca apoi să se spargă de duritatea asfaltului.

    — Atunci vrei să te conduc?

    Dacă el are impresia că am uitat tot ceea ce mi-a făcut și felul inferior în care m-a făcut să mă simt... Se înșală! Mai bine merg noaptea prin ploaie și cu stomacul chircindu-se decât să fiu însoțită de individul ăsta intimidant și al naibii de schimbător!

    — Perfuziile nu sunt cea mai delicioasă modalitate de a te hrăni, Hermione, comentează tipul cu ochi de gheață, surâzând nevinovat.

    — Du-te acasă, Ares, numele său îmi alunecă printre suspine și îmi implantează o stare de rău în suflet.

    Acesta pare a-mi observa numaidecât reținerea și-și mijește ochii ușor, iar eu îl analizez stânjenită cum se ridică și se apropie de mine fără să-mi adreseze niciun cuvânt. Postura lui dreaptă și robustă îl face să arate dominant, însă felul în care izbucnește îi scade din puncte, clasându-l la categoria copiilor răzgâiați de grădiniță.

    — Nu, nu! clatină vehement din cap. N-am petrecut atâtea ore aici așteptându-te doar ca să te las singură!

    — Nu te mai încăpățâna atâta! răcnesc eu. Nu te-a pus nimeni să mă aștepți, așa că bagă-ți coada aia veninoasă între picioare și șterge-o de lângă mine!

    — N-am vrut să te rănesc, și nici să te înspăimânt acum câteva ore, bâguie pe un glas domol, șoptit, pe care cu greu reușesc să-l descifrez.

    Minți.

    Minte cu atâta nerușinare, încât nu-mi doresc să mai iau parte la o asemenea scenetă de teatru ieftin. Pentru că îmi face rău. Doare să știu că ceea ce spune sunt doar niște minciuni aruncate-n lung și-n lat, cu scopul de a ajunge la inima mea și de a o face să adore și mai tare acest crunt mod de a spera, de a tânji și de a crede. Minciunile pot deveni adevăruri nefaste, dacă ne sunt repetate neîncetat, în timp ce creierul nostru ajunge să devină dependent de dulcea otravă care i se oferă pe tavă.

    Nu vreau să devin dependentă de minciunile sale, iar acest gând îmi e suficient pentru a mă face să-mi doresc să o iau la fugă prin ploaia ce parcă a devenit și mai violentă. Nu reușesc însă să-mi finalizez intenția, căci mâna lui Ares mă apucă de încheietură, trăgându-mă spre el. Mă smucesc în strânsoarea sa, în timp ce pieptul îmi urcă și îmi coboară cu un anume ritm alert și ucigător. Deși atingerea lui nu este deloc respingătoare sau vulgară, mă debusolează și mă face să-mi amintesc cum greutatea corpului său a presat-o pe a mea acum câteva ore, într-o mișcare lascivă și trezindu-mi amintiri distrugătoare.

    — Sunt convinsă că asta intenționai să faci! Voiai... îmi dreg vocea răgușită, inspirând adânc aerul răcoros. Voiai să o faci.

    Nu pot rosti aceste cuvinte.

    — A fost vorba de un test.

    Degetele sale lungi se încurcă în părul meu și îmi îndepărtează cu blândețe porțiunea ce-mi acoperă ochiul căprui, și mi-l expune privirii sale înghețate. Îmi strâng picioarele în jurul bazinului din cauza frigului resimțit în fiecare terminație sensibilă, dar nu îndrăznesc să mă îndepărtez de adolescentul pe care îl am lângă mine. În ciuda ochilor săi lipsiți de emoții, pare să aibă regrete cu adevărat faptele comise, și asta pot deduce din mișcările ce i-au devenit deodată nesigure și din tonul deprimant pe care îl folosește, oarecum încărcat în regret.

    — Nu sunt atras în felul ăla sexual de tine, mărturisește de data aceasta cu nonșalanță, de parcă ar rosti cel mai banal și neînsemnat lucru.

    — Nici mie nu-mi place de tine în felul ăla! mă grăbesc eu să-i răspund, chinuindu-mă să-i crestez expresia.

    Nu consider că l-am mințit. Chiar nu-mi place de Ares în felul acela sexual și carnal. Îmi place sufletul lui. Îmi place personalitatea cu care se afișează, dar tare îmi e teamă că aceasta s-ar putea dovedi a fi doar o iluzie.

    — În regulă! îmi zâmbește jucăuș, mai mult forțat.

    Își duce mâinile la spate, de parcă acesta ar fi unul din ticurile sale nervoase atunci când nu se simte în largul său. Zăbovește așa câteva secunde, ca și cum și-ar cântări mental cu grijă următoarele cuvinte.

    — Dacă știam că vei reacționa așa, atunci aș fi renunțat. Și chiar dacă te-ai fi arătat interesată, tot nu aș fi mers mai departe. Nici măcar dacă m-ai fi implorat să o fac, continuă să mi se adreseze regretabil.

    — Să te implor? mă dau câțiva pași înapoi, scârbită de cele auzite. Despre ce test îndrugi acolo?

    — Tatăl tău vitreg... face o pauză și-și umezește buzele. A spus că ești o persoană ușuratică, așa că... am vrut să te testez, ca să văd dacă e într-adevăr așa.

    Cu siguranță a spus lucruri mult mai odioase despre mine, însă apreciez faptul că Ares nu intenționează să le reproducă.

    — Te-ai oferit să mi-o tragi ca să vezi dacă sunt o curvă? îngăim frustrată, simțindu-mă stoarsă de puteri.

    Îmi mut greutatea de pe un picior pe altul și îmi ronțăi dureros căptușeala obrazului. Oricât de mult mi-aș dori asta, tipul cu ochi de gheață nu mă poate înțelege. Și asta pentru că tipul cu ochi de gheață nu are îndeajuns de multă încredere în mine, dar nici nu mă miră acest aspect. Nu cred că există cineva în această galaxie care să-i inspire încredere și siguranță lui Ares, și asta tinde să mă devoreze pe interior.

    — Hermione... se plânge el indignat, cu ambele mâini presate pe urechi. Încearcă să te exprimi mai frumos!

    — O spui de parcă tu te-ai exprimat mai puțin vulgar acum câteva ore! îi întorc cu rapiditate comentariul și dau să plec de lângă el.

    — Așteaptă-mă aici, își răsucește trupul și iese de sub acoperișul spitalului.

    Ploaia îi distruge de îndată cămașă, iar răceala și frigul îi pătrunde prin material, ajungând la pielea sa. Îl văd cum se arcuiește și cum strânge discret din ochi când fiorii de gheață se transformă în senzații. Fără îndoială că nu se aștepta ca picăturile să fie atât de reci, de nemiloase cu el.

    — Unde te duci? mă încumet eu și-i vorbesc adolescentului ud din cap până în picioare și înfrigurat.

    — Mă duc să cumpăr o umbrelă. Sau o pelerină... orice care să te ajute să te deplasezi prin potopul ăsta! ridică puțin vocea la mine, căci ne auzim cu greu din cauza picurilor ce ne înconjoară.

    — Mă descurc și singură, șușotesc, știind că nu mă aude.

    Oricât de mult îmi doresc să o pot face, nu-mi pot lua privirea de la ochii săi. Sunt la fel de indiferenți și de goi ca de obicei, însă oarecum m-am obișnuit cu gheața din ei, reușind să o asociez cu o emoție nemaiîntâlnită până acum de mine. O emoție ce a fost cândva atât de profundă, încât s-a transformat în scrum și a devenit nimicul nefast de acum.

    — Rămâi aici până mă întorc, îmi despică gândurile cu al său ton indulgent și deloc copilăros în acest moment.

    Mă întorc cu spatele la el fără a-i răspunde și nu mă mișc decât după cinci minute, timp în care mi-au amorțit ligamentele. Sunetul vântului îmi vâjâie în urechi și nu știu dacă dispariția lui Ares a înfuriat vremea, căci pare mult mai frig de când a plecat el. Mă cuprind cu ambele brațe, încercând să îmi țin de cald, însă fără rezultat. Materialul vaporos al cămășii pe care o port se lovește de pielea mea făcută ca de găină și-mi provoacă mai multe frisoane.

    Nu știu ce să cred despre acel test al lui, fiindcă pare... complet lipsit de noimă! Ce s-ar fi întâmplat dacă nu i-aș fi tras acea palmă? S-ar fi oprit, așa cum susține el că ar fi făcut-o, sau ar fi continuat? Doar închipuindu-mi o astfel de scenariu îmi simt sângele alergându-mi ca nebunul prin corp, cu o aciditate care îmi crapă și îmi distruge venele.

    Îmi place Ares, dar asta nu-i oferă lui dreptul să facă ce vrea din mine!

    De fapt, faptul că îmi place de el nu-i oferă niciun drept asupra mea.

    Mânată de acest crez, îmi îndes hârtiile mototolite în buzunarul de la fustă și ies de sub acoperișul spitalului, simțindu-mi brusc trupul preschimbându-se într-un aisberg. Părul drept îmi devine cârlionțat pe la vârfuri. Îmi chircesc spinarea, trepidând cu cămașa strânsă de corp. Ajutându-mă de o mână reușesc să îndepărtez porțiunea de breton lipicios și încărcat de apă, întinsă peste ambii ochi. Mă tentează ideea de a mă întoarce înapoi de unde am plecat și de a-l aștepta pe Ares precum o creatură supusă.

    Cât de naivă poți fi? mă interoghează sinele meu.

    În final, ajung la concluzia că nu mai pot pierde timpul lângă o persoană impulsivă și cu niște gânduri atât de indecente, așa că o iau la fugă prin întunericul nopții, plasându-mi palma în zona inimii de fiecare dată când cerul se luminează, făcând loc unui fulger de proporții. Nu alerg încercând să ajung undeva, căci acasă nu mai înseamnă de mult timp acasă pentru mine.

    După câteva clipe mă opresc, sleită de la efortul fizic și cu coastele înțepându-mă. Aud pași șerpuindu-se dintr-un anume unghi, însă prefer să cred că e doar imaginația mea. Realizez că m-am înșelat amarnic când aud zgomotul de cioburi sparte, în timp ce o notă joasă și bărbătească îmi face inima să mi se zbată haotic în piept și să sară peste câteva bătăi.

    — Te-ai pierdut, păpușă? mi se strânge stomacul când reușesc să-i creionez silueta străinului în obscuritate, constatând că este cu mult mai puternică și mai musculoasă decât a mea.

    Fac ochii mari la aluzia sa vulgară și brusc mă cuprinde vina că nu l-am ascultat pe Ares și că am plecat noaptea de una singură. Nu mai simt nici frig, nici umezeală cămășii lipicioase pe care o port. Tot ceea ce-mi conturează ființa acum e spaima că intențiile acestei persoane nu sunt tocmai bune. Un fulger urmat de un tunet răsunător îi luminează expresia bolnavă, cu ochii injectați și pupilele minuscule. Mișcările îi sunt împleticite.

    Este cumva... beat?

    Atenția îmi este captată de seringile de la picioarele sale și de praful alb și uzat, ce îi murdărește hainele și încălțămintea. Mă apropii de colțul respectiv, controlată de curiozitatea de a afla ce face cu acele seringi și sunt conștientă mult prea târziu de unghiile necunoscutului ce-mi sunt înfipte adânc în creștetul capului, zgâriindu-mi nervii și umblându-mă de teamă. Mă smucesc respirând greoi, dar mâna sa e înfiptă în părul meu asemenea unui liliac ce și-a făcut cuibul în el, iar oricât de mult mă zbat nu pot decât să intensific durerea și să provoc și mai mult contrast între forța lui de neegalat și fragmentul meu cu care abia de mă mai mențin pe picioare.

    Inserez un scâncet în aer, unul îndeajuns de strident încât să scot niște înjurături la adresa mea din partea celui ce mă ține imobilizată. Vederea mi se încețoșează din vina lacrimilor ce ajung să-mi curgă necontenit pe chip și încep să-mi doresc să mor mai degrabă decât să suport tortura pe care această creatură dominantă pare a tânji să mi-o aplice.

    La un moment dat, nici eu nu știu după cât timp, reușesc să remarc prezența unei noi persoane acaparatoare. Vântul ce îi tachină părul trecut de umeri îmi oferă o senzație vag cunoscută. Tresar odată cu un alt fulger ce se desfășoară cu măiestrie, confirmându-mi bănuielile avute în legătură cu prezența celui ce mă privește nepăsător pe mine și pe necunoscut, cu nările fumegând. Întreaga dantură și maxilarul proeminent îi sunt scoase în evidență, pironindu-i un aspect răzbunător, aprig și trufaș.

    Mai puțin de o secundă mi-a fost de ajuns pentru a-mi da seama că Ares de acum e diferit de cel de dinainte. Mai diferit chiar și decât cel ce m-a supus acelui test dezinvolt.

    Ares de acum emană prin toții porii calamitate, furie și răzbunare.

    Ares de acum e un înger decăzut, fiindcă nu cunoaște mila, ci doar dorința războinică a distrugerii.

    În una din mâinile sale zăresc o umbrelă, dar apoi îl văd cum o ridică cu ambele brațe, precum un fus ascuțit deasupra capului său. Cu ochii împăienjeniți îl implor fără a scoate vreun sunet să nu facă ceva necugetat. Acesta mai săvârșește câțiva pași și ajunge la mai puțin de un metru de mine. Își duce palmele la spate, luându-și avânt pentru ceea ce urmează să comită, iar o greutate îmi atârnă greu de măruntaie când deduc că intenția sa este să-l lovească pe necunoscut în cap.

    — Stai... icnesc înspăimântă de comportamentul său, dar nu reușesc să obțin din partea adolescentului mânios nici măcar o clipire de pleoape.

    Degetele i se strâng în jurul mânerului sofisticat, albindu-i pielea și oricât de mult aș vrea să îl liniștesc, îmi dau seama că e imposibil.

    Pentru că vocea mea nu poate ajunge la el.

    Pentru că eu nu însemn nimic în jocul lui violent.

    — Nu te atinge de ea! mârâie grav, răstindu-se în timp ce mâinile i se rotesc haotic, iar umbrela îi alunecă printre acestea cu o experiență care mă împunge în pântec.

    Îmi acopăr ochii și îmi presez palmele peste ei agonizant, însă orice ce aș face nu voi putea să-mi scot din minte setea de distrugere ce i se citea cu atâta ușurință pe chipul tipului cu ochi de gheață. Strânsoarea ca de clește din părul meu dispare imediat, dar asta nu-mi conferă siguranță deloc. Când îmi dezlipesc degetele am un șoc imens la vederea petelor negre de sânge de pe asfalt, și-mi ridic capul îngrozită către cel care a făurit această oroare.

    — L-ai omorât! îmi apăs mâinile în dreptul gurii pentru a nu țipa, încercând să-mi astup sughițurile.

    Străinul zace acum la pământ, cu tâmplele sângerând. Oftez ușurată când îl văd mișcându-se și mă sinchisesc să-mi reglez ritmul accelerat al respirației.

    — Doar l-am amețit un pic, îmi răspunde teribil de firesc. Ți-a făcut ceva?

    — Nu, îi răspund sughițând și clatin din cap în semn că nu.

    Nu atât de multe pe câte mi-ai provocat tu, aleg să nu ofer muzicalitate acestor vorbe.

    — Ești... violent! mă distanțez încet de el și mă pierd în strălucirea ochilor săi plănuind să fiu precaută.

    Și asta îmi amintește de tatăl meu vitreg.

    — Poftim? lărgește ochii la mine și lasă să-i scape umbrela sângeroasă. Nu!

    În aspirația de a mă afla cât mai departe de el deocamdată, mă răsucesc pe călcâie, făcând câțiva pași stângaci cu spatele. Ares nu-mi dă de înțeles că vrea ca eu să fac asta, deoarece, se apropie de mine răpind fiecare centimetru pe care eu vreau să îl pun între noi. Din cauza neglijenței și pentru că nu dispun de o pereche de ochi la nivelul cefei, calc strâmb pe una dintre seringile bărbatului necunoscut. Corpul îmi vibrează la sunetul produs de spargerea cilindrului din sticlă, într-o perfectă armonie blestemată cu ploaia năbădăioasă.

    Ares își mută de îndată percepția vizuală de la mine la seringile sparte, uitând parcă să clipească sau să mai respire. Pupilele sale arată ca și cum și-ar dori să astupe întreaga imagine, hipnotizat de punguța transparentă cu praf alb, aflată în spatele seringilor. Mărul lui Adam îi coboară chinuitor de încet, contopindu-se cu buzele sale presate una peste alta și cu profunzimea maniacă din privire, creând o atmosferă de-a dreptul dubioasă. Îmi mișc capul în direcția respectivă, cu scopul de a rupe vraja ce pare că l-a paralizat pe adolescentul misterios. Se încruntă, fruntea fiindu-i cutată și mâinile sinistru căzute pe lângă corp.

    — Dă-te din calea mea, îl aud ca printr-un vis, vorbindu-mi impunător și afectat.

    Nu-mi oferă timp să reacționez, căci degetele sale se odihnesc pe umerii mei și mă dau din calea lui. Se apleacă, ocupând exact locul din care a apărut necunoscutul și apucă una dintre seringi între degete. Apasă pe piston, eliberând dinăuntrul ei un lichid alb spre cenușiu. Clipește de mai multe ori pe secundă, cuprins de un spasm ciudat, ca și cum un curent electric l-ar fi străbătut. Un rânjet slab îi încolțește buzele arcuite, iar tot ce fac e să mă uit nedumirită la el cum își apropie seringa de față, cercetându-i fiecare detaliu îndeaproape.

    — Ares... numele său îmi iese precum o șoaptă dezordonată. Ce sunt alea?

   — Droguri intravenoase, îmi replică sec, lipsit parcă de vlagă.

   Asta înseamnă că bărbatul care m-a atacat era... drogat?

    — Dacă știi ce sunt atunci de ce nu stai departe de grozăviile astea? îl interoghez eu și mă poziționez iritată lângă el.

    Îi împung palma cu cotul și îl fac să scape seringa fragilă care se sparge la contactul cu asfaltul. Ares însă, nu mai face parte din această lume. E robust, tăcut și fermecat de praful alb de la picioarele sale.

    Simt cum ceva mă apucă de picior, provocându-mă să gem și rămân împietrită când descoper că pumnul bărbatul de mai devreme îmi înconjoară glezna. Ares se întoarce robotic către mine, conștient de locul în care se află și pare că și-a revenit la normal.

    — Nermenicule! își încleștează maxilarul, ridicându-și un picior pentru a-l lovi din nou.

    — Oprește-te! Nu-i face rău... șovăi rugător, privindu-i piciorul înțepenit, pironit în aer și în furtună.

    Am colțurile ochilor umezite și strâng din ochi în dorința de a nu plânge iar. Limba mi se împleticește în gură, dar chiar și așa decid să îi spun ceea ce simt că trebuie să știe.

    — Dacă într-adevăr este un drogat, atunci înseamnă că nu se mai recunoaște! țip la el și îmi flutur piciorul, reușind să îmi eliberez glezna.

    Acum că știu motivul acțiunilor sale, nu-l pot privi pe acest străin fără a-mi fi milă de el.

    — Urăsc drogații.

    Vocea tipului cu ochi de gheață e umbrită de o formă mortală și ascunsă de dezgust. Una a naibii de molipsitoare.

    — Nu merită tratamentul pe care dorești să il aplici! mă postez în fața sa, crezând că așa voi reuși să-i mai potolesc din furie. Încearcă să te pui în locul lui, Ares. Cum ar fi fost dacă tu erai drogatul acela?

    Ochii i se înnegresc, poate de la faptul că ploaie s-a oprit și că nu îl pot analiza prea bine în întuneric. Suspin însă ușurată când îi percep umerii relaxându-se și statura îmblânzindu-se. Începe să semene din nou cu Ares cel compătimitor.

    — Dacă ai fi fost doar un sclav al prafului alb, nu ți-ai fi dorit în adâncul sufletului tău o lumină care sa te scoată din mizerie? mi-e din ce în ce mai dificil să-i vorbesc având în vedere că încerc să nu mă înec cu lacrimile. Una care să tragă linie între tine și paranoia euforică a drogurilor? Nu ți-ai fi dorit să ai un motiv pentru care să-ti dorești să trăiești liber, fără să depinzi de o nenorocită de dependență?

    De ce s-a întors cu spatele la mine?

    — Am spus ceva chiar atât de jalnic? mormăi către el cu nervii clocotindu-mi prin sânge.

    El tace, enervându-mă și mai tare, și chiar atunci când intenționam să-i trag un bobârnac peste ceafă, își înălță capul spre cerul negru, dar liniștit. Mă înmoaie pe dinăuntru și să mă resemnez, fiindcă mai mult decât sigur cuvintele mele l-au pus pe gânduri. Observ că are pumnii strânși.

    — De ce dracului nu-mi răspunzi? mă sinchisesc să-mi ascund emoțiile, știind că a mea sinceritate mi-ar putea fi nocivă.

    — Ba da, Hermione... îmi răspunde aerian într-un final și se întoarce cu fața la mine, zâmbind înduioșător. Chiar mi-aș fi dorit.

    Îl văd apoi făcându-mi semn cu degetul să păstrez liniștea și din nou nu-mi pot lua ochii de la buzele sale cărnoase.

    — Nu cred că ai vrea să-l trezești, înclină din cap spre bărbatul drogat de lângă noi.

    Îmi întorc capul în căutarea străinului, urmând ca apoi să-l zăresc dormind liniștit, precum un copil inocent și neînțeles în totalitate de societate.

    — Cumva... doarme? îl întreb fără a mă aștepta să primesc un răspuns.

    — Drogurile intravenoase produc stări complexe celui ce și le injectează în fluxul sanguin, mă informează detașat Ares. În primele minute asigură o stare de bine absolut, plăcere și euforie, în timp ce a doua fază a acestora constă în somnolență, împlinire și pace sufletească.

    — E o pace iluzionară, mă grăbesc eu să-l corectez. Nu e reală! În orice caz... decid să schimb subiectul acestei dezbateri. De unde știi atâtea despre droguri?

    Ares dispare din raza mea vizuală precum o fantasmă, poziționându-se lângă bărbatul adormit, în poziție turcească. Remarc cu îi ia capul în palme, aranjându-l pe unul dintre picioarele sale și comportându-se de parcă nu l-ar fi lovit cu umbrela adineauri. Îmi mișc membrele inferioare spre cei doi.

    — Îți vei murdări îmbrăcămintea de firmă, îl tachinez ușor răutăcios pe adolescentul cu părul alb.

    Deși sunt doar niște străini unul pentru celălalt, Ares se comportă de parcă ar empatiza cu experiența necunoscutului. Atât de tare, de parcă și el ar fi trăit-o cu aceeași profunzime cândva.

    — Sevraj, concluzionez ca pentru mine însămi.

    — Ce-ai spus? nu-mi dau seama că am spus-o cu voce tare până nu-i percep confuzia tipului cu ochi de gheață.

    — Aceasta este denumirea atribuită simptomelor pe care persoanele dependente de droguri le experimentează atunci când încearcă să renunțe la ele? mă încumet să-i afișez curiozitatea mea.

    — Da, un sevraj alb, îmi răspunde el absent.