Ares Drivas 

    Mi-e greu să cred că Hermione ar putea fi acel gen de persoană ușuratică care să i se ofere oricui. Și totuși... ce a spus tatăl ei vitreg părea să fie destul de evident.

    El și Hermione împart un secret, unul al dracului de păcătos.

    Un secret de natură sexuală.

    Observ că paharul din automat este plin, ceea ce înseamnă că cafeaua pe care trebuie să i-o duc bărbatului ce se află acum în salon cu domnișoara arțăgoasă este gata. Îmi strecor mâna înăuntrul aparatului, însă în acest moment sunt mult prea frustrat de cele auzite recent și strâng fără să vreau plasticul între degete. Lichidul fierbinte țâșnește, iritându-mi groaznic pielea. Rostesc câteva înjurături de la care deși mi-am dorit să mă abțin sau măcar să nu le zic cu voce tare, nu am putut. Trântesc paharul de asfalt cu tot cu compoziția sa, făcând oamenii ce așteaptă în spatele meu să se îndepărteze de mine.

    Îmi șterg mâna îmbibată în lichid lipicios de blugi și respir adânc, încercând să mă calmez și să ignor senzația de arsură pe care încă o mai simt parcă intrându-mi în carne. Îmi încleștez maxilarul și tastez pentru a doua oară comanda pentru cafea.

    La dracu, de ce merg toate pe dos astăzi?

    După aproximativ două minute reușesc în sfârșit să fac rost de un pahar plin fără a mă mai comporta ca un necioplit. Mă îndrept cu encefalul amorțit către spital, iar oamenii din jurul meu par a fi doar niște umbre gri fără chipuri și lipsite de orice detaliu. Oameni care au inima mult mai vraiște decât o am eu în această clipă, oameni care posibil să fi pierdut pe cineva drag în această zi. Oameni care sunt cu adevărat disperați.

    Oamenii sunt niște ființe atât de fragile... Atât de fragile, încât nu au nici cea mai mică idee despre cât de neprețuită le este viața și că șansa de a trăi e unică. Atât de fragile, încât sunt incapabile de a percepe faptul că dispariția lor le va smulge pentru totdeauna fragmente din inimile celor ce continuă să îi aștepte și că în locul lor vor domni doar goluri singuratice și răcoroase.

    Adevărata mea mamă a murit. Ea nu s-a gândit nici măcar pentru o secundă cât îi voi duce dorul. Doar s-a stins și a dispărut, ca și cum nu ar fi fost niciodată mai mult decât o iluzie.

    Buzunarul îmi vibrează chiar la intrarea în spital. Deschid apelul fără a privi numele contactului salvat, căci deja bănuiesc că dirigintele l-a anunțat pe tata sau pe Hera despre absențele mele din nou și că cel mai probabil, unul dintre ei mă sună ca să-mi comunice asta. Dacă m-aș fi aflat într-o altă situație, să fiu al naibii dacă le-aș fi răspuns, dar acum sunt nervos și tot ce-mi doresc e să-mi vărs focul aprig asupra cuiva. Spre marea mea surprindere, vocea de la capătul convorbirii nu aparține nici a tatei, nici a Herei.

    — Pe unde umbli, drogatule?

    Acest timbru arogant și zeflemitor...

    — Ce dracului mai vrei și tu? răbufnesc cu ecranul telefonului apăsat de urechea mea dureroasă.

    — Vreau să știu dacă Hermione e cu tine, mă informează el, și începe imediat să tușească strident prin difuzor.

    Aș minți dacă nu mi-aș recunoaște măcar mie însumi că lejeritatea cu care Apollo i-a pronunțat numele Hermionei nu mă deranjează. Totuși, aleg să-mi dau ochii peste cap chiar dacă el nu-mi poate vede gestul, decât să-mi descarc toți nervii pe adolescentul cu ochi de reptilă. În mintea mea roiesc o infinitate de întrebări ce nu par că își vor găsi răspunsurile prea curând.

    Cum s-au cunoscut oare Apollo și Hermione, mai exact?

    Au făcut-o aici, la liceu, sau rădăcinile lor își au originea în altă parte?

    — M-ai sunat doar ca să știi dacă e cu mine? Se pare că îți pasă mai mult decât pretinzi de Hermione, Apollo, îi accentuez numele așa cum pot eu mai bine, știind ca asta tinde să-l enerveze destul de tare.

    — Am înțeles mesajul tău, drogatule, îi simt tonul plin de mustrare, iar asta nu poate decât să mă înfurie și mai tare. Vrei să te las în pace pentru că ești ocupat.

    — Abia acum ți-ai dat seama?

    Trebuie neapărat să stau departe de conflicte pentru că sunt o minge de nervi în această clipă.

    — Ești cu ea în pat? surâde într-un oarecare mod vulgar.

    Îndepărtez telefonul și zăbovesc în liniște pentru câteva secunde, simțindu-mă de-a dreptul șocat de ceea ce tocmai am auzit venind dinspre acesta.

    Aș putea să-l mint și să îi spun că am făcut sex cu Hermione deja, însă dacă aș face asta atunci Apollo mi-ar cere pozele cu ea goală, iar eu nu aș avea de unde să i le ofer.

    — Nu... aleg să fiu sincer cu el, căci până la urmă nu am cum să îl mint. Și pe bune... dă-o dracului de treabă cu întrebările astea!

    Imediat realizez că adolescentul ce are întregul liceu la picioare mi-a închis, posibil indignat de cele auzite. Sau poate că doar asta a vrut să știe? Dacă eu și domnișoara arțăgoasă am făcut... sex?

    Pe culoarul spitalului aud o ușă trântindu-se, iar atenția mi se focalizează asupra sunetului. La câțiva metri depărtare îl văd pe tatăl vitreg al Hermionei butonând de zor în telefon. Eliberez ușurat aerul de care nici măcar nu eram conștient că l-am ținut prea mult în plămâni și mă apropii de el. Bărbatul înalt și concentrat în discuția pe care o are prin mesaje mă observă de îndată ce ajung lângă el. Ridică dintr-o sprânceană plictisit, urmând ca apoi să se întoarcă la convorbirea sa.

    Mă irită comportamentul său, având în vedere că i-am mai adus și nenorocita de cafea și că mi-a promis niște răspunsuri. Simt că am să cedez din clipă în clipă și că am să i-o torn pe toată în cap.

    Cafeaua să fi fost oare tactica lui de a rămâne singur cu Hermione?

    — M-am întors, mă chinui să mă exprim cât mai detașat, însă tonul îmi e crispat, deoarece am nevoie de răspunsurile lui, iar dacă nu le primesc nu știu de ce voi fi în stare.

    Individul ăsta nici măcar nu se sinchisește să se uite la mine. Timpul se scurge pe lângă noi cu o viteză ilegal de înceată, făcându-mi tâmplele să explodeze și respirația să-mi hârâie încet în urechi. Am în față un om fără scrupule, un ticălos atras sexual de o adolescentă de numai șaptesprezece ani, iar dacă Hermione este și ea la rândul ei atrasă de acest huligan, înseamnă că e un gunoi mai mare decât este el!

    N-am nici ce mai vagă idee despre cum ar trebui să mă afișez, căci prezența sa pare să-mi trezească cele mai urâte gânduri și să mă instige la ură. Și e tare ciudat, să simți că disprețuiești pe cineva cu tot sufletul tău fără ca măcar să-i cunoști trecutul și ce l-a determinat să devină ființa hidoasă care este în prezent.

    — Cafeaua, scrâșnesc din dinți când realizez că e pornit să mă ignore.

    Tatăl biologic al Anemonei pare a-și aminti în sfârșit de mine, așa că își îndeasă telefonul în buzunarul blugilor săi spălăciți. Ochii lui sunt apatici, deloc interesați de ceea ce văd. Dă să apuce paharul de cafea, dar se oprește înainte de a-l atinge.

    — Cafeaua e rece, constată el nemulțumit. Dacă vrei să vorbești cu mine, împlinește sarcina așa cum trebuie!

    Rostește batjocoritor și se întoarce cu spatele la mine, mai mult decât sigur pentru a pleca.

    — E adevărat că te-ai culcat cu ea? mă ia gura pe dinainte, eliberându-mă astfel de tot surplusul de frustrare ce îmi bântuia gândirea.

    Presimt că răul de abia acum începe. Pentru că nu știu cum anume aș mai putea-o privi pe Hermione în ochi dacă răspunsul acestui bărbat ar fi unul afirmativ. Nu știu dacă aș mai putea sta lângă ea fără să mi se strângă stomacul împotriva mea de fiecare dată când mi-aș aminti că el a atins-o.

    — Amica ta e de fapt o stricată care își desface picioarele în întâmpinarea oricărui om pe care îl întâlnește, atenția mea rămâne blocată pe rânjetul său discret și aproape inexistent, întipărit undeva în zona colțurilor gurii.

    Cuvintele sale mă fac să devin rece și rigid pe exterior, însă pe dinăuntru mă pun în dificultate și mă împing în mrejele confuziei. Ceva îmi apasă aerul din gâtlej și îmi dau seama că acela este de fapt nodul imens și aprig ce mi s-a format și pe care nu îl pot îndepărta oricât de apăsător aș înghiți. Deoarece nodul resimțit e format din amărăciune stricată, e toxic și îmi torturează vârful limbii cu un gust acru. Îmi poziționez limba otrăvită între dinți și decid că e momentul să o otrăvesc și mai mult decât a fost deja.

    — Te numeri și tu printre acei indivizi cu care a întreținut relații sexuale? îl întreb pe un ton insultător, dorindu-mi să-l fac să se simtă incomod, pentru a face astfel mai ușor rost de adevărul mult dorit.

    Pentru prima dată de când îl știu îl surprind gânditor. Foarte gânditor, ca și cum de acest răspuns ar depinde libertatea sa. După câteva secunde de liniște totală, decid să fiu eu cel în mâinile cărui să se odihnească biciul de replici usturătoare.

    Tăcerea lui îmi e de ajuns ca să știu că a făcut-o. Pentru că uneori, tăcerea e o grimasă, iar grimasa a răspunsul vinovatului.

    — Știi că poți face închisoare dacă te culci cu un minor, nu-i așa?

    — Minor? își dezvelește gălbuiul dinților și răpește centimetri de distanță, apropiindu-se tot mai mult de statura mea. În câteva luni va fi majoră.

    — Asta nu înseamnă că... nu apuc să îmi duc fraza la sfârșit, căci glasul său calculat mă lasă fără darul de a mai vorbi. Împietresc.

    Se justifică. E încordat, iar eu simt că înnebunesc, căci toate semnele acestea nu pot decât să-mi aprobe ipoteza dezgustătoare.

    Dumnezeule, ei chiar au un soi de relație!

    — De ce să fac închisoare dacă ea e cea care mă imploră în fiecare noapte să o posed sălbatic? Vrei să o auzi cum îmi geme numele? am impresia că îi pot simți atingerea mâinii sale pe umărul meu, însă când îmi răsucesc capul nu văd nimic, și parcă îl aud ca printr-un coșmar.

    Mă trag în spate doi metri de chipul întunecat al individului cu ani întregi mai în vârstă decât mine, simțind că dacă nu o fac atunci am să izbucnesc într-un anume fel violent pe care nu mi-l doresc. Îmi permit să-i memorez trăsăturile care par a striga prin toții porii cât de convins este de ceea ce tocmai a mărturisit. Ceva îmi alunecă în sus cu încetinitorul și arzător pe gât, sfărâmând astfel nodul persistent cu care continuam să mă confrunt. Mă simt de parcă refluxul gastric mi-ar fi pătruns în esofag și l-ar fi dezintegrat, fiindcă nu mai reușesc să articulez nimic.

    Nu vreau să mă îndepărtez de Hermione, dar nu știu dacă am de ales. Nu pot să stau lângă ea, nu pot să îi vorbesc, nu pot fi singur cu ea. Nu pot nici măcar să îmi împlinesc datoria pe care o am față de Apollo, pentru că asta ar însemna să o ating în locurile în care probabil că tatăl ei vitreg a făcut-o deja.

    — Vreau să-ți ofer un sfat cât se poate de prietenesc, fiindcă în ciuda modului în care ne-am vorbit până acum îmi pari simpatic, îmi zice mai puțin amenințător, în timp ce își mângâie rădăcinile minuscule de barbă. Du-te la Anemone, ea te iubește. Nu te mai ține atâta după fundul unei târfe, când ai lângă tine tot ce ai nevoie.

    Târfă... nu cred că îmi voi putea scoate cuvântul acesta din minte prea curând.

    Domnișoara arțăgoasă nu e cine cred eu că e. Asta înseamnă că este o persoană ușuratică?

    Îmi ascund un mârâit printre dinți și îmi răsucesc corpul spre ușa salonului Hermionei. Intru în încăpere, iar un junghi intercostal îmi periclitează trupul când o văd învelită până la gât în cearșafuri și tremurândă. Arată ca un cocon de fluture plăpând și neajutorat, cu constelațiile pictate în fiecare centimetru al pielii ei palide și bolnăvicioase. Nu-i pot vedea chipul, nici ochii de nuanțe paralele de care am fost fascinat încă de prima dată când i-am văzut, căci este întoarsă cu spatele. Vreau și încerc să îi invoc imaginea feței ei în minte, dar nu reușesc să văd nimic altceva în afară de rânjetul meschin al tutorelui ei convins că adolescenta din fața mea e o târfă.

    Oricât de mult mi-aș dori să nu cred nimic din ceea ce am auzit recent despre ea, nu pot. Pentru că nu știu nimic personal despre Hermione și de-a lungul timpului pe care l-am petrecut alături de ea m-am concentrat numai pe ceea ce am simțit eu în compania ei. Niciodată nu m-am întrebat ce simțea ea când era cu mine, ce lucruri îi plăceau și îi displăceau cu adevărat. Refuz să cred că nu îi plac pisicile și refuz să cred că este o persoană atât de arțăgoasă pe cât dă impresia că este.

    Acum câteva minute aș fi refuzat să nu cred că e o fată bună, însă judecând după cele ce s-au desfășurat într-un interval atât de scurt, acest crez începe să-mi dispară încet și sigur.

    Dacă a pretins că este ceea ce nu este?

    Nu pot scăpa de această întrebare, care e vicioasă și își face loc cu nerușinare în venele mele, secându-mă de fiecare picătură de sânge pe care o am în trup și rescriindu-i compoziția.

    Pășesc cât mai silențios prin salonul ei. Mă surprinde faptul că nu mi-a observat până acum prezența, însă se prea poate să mă fi observat încă de la bun început și să fi decis alături de tutorele ei să mă ignore.

    Naiba să-l ia pe bărbatul ăla!

    Când ajung îndeajuns de aproape încât să o pot atinge, îmi trec degetul arătător peste spatele ei. Fata se arcuiește și sâsâie de parcă aș fi curentat-o fără să-mi dau seama, apoi se învelește mai adânc în așternuturi.

    — Sunt eu, o asigur de a mea tonalitate, cu scopul de a o face să se întoarcă cu fața la mine, însă nu o face.

    — Poți să mă lași în pace câteva minute? Mi-e rău și nu te vreau lângă mine. Nu acum, adaugă ea, imediat ce sensul uriaș al propriilor cuvinte o lovesc din plin.

    Glasul ei e frivol și dezamăgitor de încet, și îmi spintecă pe jumătate fiecare neuron. Mă liniștește subit, însă nu destul pentru a-mi reveni din tranșa disprețului pe care îl simt față de ea. Îmi strâng unghiile în palme și ocolesc prin cameră, fiindcă îmi doresc mai mult decât orice în această clipă să-i privesc chipul.

    Să-i privesc chipul inocent și să mă frustrez de câte secrete și mizerii ar putea ascunde sub acea mască de fragilitate. Un zâmbet acut, amar și deloc firesc mie îmi înflorește vag pe la colțurile gurii când ochii mei lipsiți de emoții îi întâlnesc pe ai ei.

    — Am zis să dispari, îmi vorbește de parcă limba i s-ar fi împleticit în silabe, săvârșind pauze mari între cuvinte.

    Dacă tot ce ai avut în plan a fost să mă amăgești și să mă distorsionezi, atunci am să-ți dovedesc că eu știu mai bine te amăgesc, îmi spun în sinea mea, încercând să mă conving că nu trebuie să mă simt vinovat pentru ceea ce urmează să fac.

    — De ce trebuie să fii dureros de sinceră când vine vorba de lucrurile total nesemnificative? nu acord atenție mârâitului ei de pechinez tensionat și mă așez fără permisiunea ei la marginea patului. De ce nu poți fi sinceră și când am eu nevoie să te ascult? 

    Te voi supune unui test, Hermione.

    — Unde îți este perfuzia? o interoghez când o văd cu una dintre mâini lipsită de branulă.

    — Perfuzia e în cealaltă mână, doar că mi-e frig și nu o pot scoate, îmi explică ea după câteva secunde de tăcere și își înclină capul spre cearșaful ce îi acoperă una din membrele sale superioare.

    Remarc încruntarea din tonul ei atunci când mi se adresează, ceea ce îi întărește și mai tare vorbele de mai devreme potrivit cărora își dorește să plec. Nu iau în considerare frisonul ce-mi contractă pieptul și mă străduiesc pe cât de mult pot să îi vorbesc impunător.

    — Privește-mă, mă relaxez puțin când ea se conformează și face după cum mi-am dorit, apoi apuc un capăt al plapumei și îi dezvelesc silueta.

    O crăpătură micuță i se formează între buzele întredeschise și se pregătește să îmi spună ceva. Elimină această intenție înainte de a o face să înflorească. Mâna în care presupun că se află perfuzia este îngropată sub cearșaful mototolit, iar eu încerc să nu o incomodez când înaintez spre ea. Mă aplec peste frivolitatea ca de sticlă a trupului ei încălzit și simt o împunsătură în suflet atunci când mă las peste ea, fiindcă e atât de moale și încordată, de slabă și neajutată, încât mă face să-mi închipui cum o voi face bucățele în următoarea secundă.

    Pentru o fracțiune de nanosecundă mă gândesc că ar fi mai bine să renunț la încăpățânarea de a o face pe Hermione să-mi dovedească cine este de fapt, dar vocea tatălui ei vitreg continuă să-mi răsune neclar și strident ca printr-o scoică. Sentimentul vag de vinovăție este înlocuit pe nerăsuflate de o emoție furioasă și imperceptibilă, care mă face să-mi lovesc grav șoldurile de ale ei, așteptându-mă parcă să-i aud măruntaie spărgându-i-se. Gestul meu reușește să scoată un icnet din partea domnișoarei arțăgoase, pe care îl fac să dispară plasându-mi palma pe sub spatele ei, dincolo de îmbrăcămintea ei de spital.

    — Ce faci? e tot ce reușește ea să mă chestioneze, pe o notă abia auzită și însoțită de o respirație fumegătoare.

    Vreau să-ți văd reacția, îmi spun în gând, și decid să nu ofer glas acestor cuvinte.

    — Oprește-te, dinții ei scrâșnesc în urechile mele afectate de sunetul produs, în timp ce ochii i se măresc din cauza șocului pe care îl are.

   Acesta e un test de la care nu are cum să chiulească. Cu ajutorul cerințelor dezinvolte, intenționez să-mi conturez o părere mai amplă despre cine este și ce face Hermione atunci când nu ne intersectăm timpul. Doar prin el îmi voi putea dovedi mie în primul rând că nu m-am înșelat făcându-mi o impresie atât de bună despre ea. Sau, în cazul contrar, îi voi demasca firea păcătoasă.

    O simt mișcându-se și foindu-se pe sub mine pentru a se elibera, după care mâna descoperită mi-o implantează pe piept și începe să mă împingă, dorindu-și cu orice preț să o las în pace. Nu am de gând însă să-i permit să scape atât de ușor, nu până nu-mi trece testul și până nu-mi evaporă cumva mânia ce-mi clocotește capul și îl face incredibil de înțepător. Puterea cu care încearcă să mă îndepărteze de ea pare să fie mai slabă decât a unui copil, atât de slabă încât mă face să cred că e ireală și prefăcută.

    Mânat de această repulsie distrugătoare, îmi strecor cealaltă mână pe sub hainele pe care le poartă, însă de data aceasta ajung în partea din față a corpului ei. O ridic pentru a ajung la sânii ei, și în tot acest interval mă asigur că urc încet pe pielea ei. Mâna ei îmi părăsește pieptul și se poziționează între intenția mea de a o corupte să pice testul și unul dintre sânii ei. Îmi strânge încheietura între degetele ei ca de gelatină, și abia de îi simt atingerea anemică.

    Decid să condimentez puțin atmosfera, pentru a face testul să devină și mai dificil de trecut.

    — Concentrează-te asupra stimulilor tăi de plăcere, îi șoptesc aproape de lobul urechii ei și reușesc să fac rost de un scâncet din partea ei.

    — Nu am așa ceva! îmi răspunde oarecum panicată, trepidând și vibrând sub mine, și se chinuie să scape atât de mult încât își lovește brutal capul de baza patului de spital.

    Hermione își mușcă obrazul pe interior, deformându-și astfel o parte din chipul ei slăbănog. Răcnește nervoasă la durerea resimțită în moalele capului, provocată de lovitura recentă, iar respirația îi devine sacadată și haotică, sunându-mi în receptorii auditivi de parcă ar avea astm și eu nu știu. Câteva clipe rămân tăcut, cuprins de mila de a o vedea într-o stare atât de deplorabilă. Ucid la fel repede cum a și apărut această rădăcină de gând vulnerabil și cobor în jos cu capul câțiva centimetri, până când ajung la gâtul ei.

    — Spune-mi, Hermione... vrei să simți mai mult de atât? continui a încerca să o ispitesc și îi suflu aer cald în scobitura gâtului. Mă vrei înăuntrul tău?

    Nu vreau să-mi cedeze, deoarece dacă o va face, atunci nu-mi va mai păsa de ea!

    — Nu vreau, îngână vibrând.

    Mă simt jalnic în acest moment. Mă simt de parcă aș fi șarpele parșiv din Biblie ce a ispitit-o pe Eva la păcat. Însă acesta este singurul mod în care aș putea smulge adevărul de la ea. Unicul fel în care aș putea să o cunosc mai bine și oricât nedrept ar putea fi această confuzie parșivă, n-am să mă lepăd de ea prea curând.

    Dacă îmi acceptă avansurile, înseamnă că i le-a acceptat și pe ale tutorelui ei și că i s-a oferit lui. Însă dacă mă va refuza, voi considera că Hermione e nevinovată și că nu a întreținut nimic sexual cu el.

    Dacă mă acceptă, nu-mi va păsa de ea.

    Dacă mă respinge, îmi va păsa.

    — Cât de sigură ești de asta? îmi scot mâna de sub îmbrăcămintea ei și îi ciufulesc ușor părul.

    — Nu cred că am fost vreodată mai sigură decât sunt acum! îmi acaparează mâna în ale ei degetele subțiri.

    — Nu trebuie decât să-mi ceri să termin cu tine, și-am s-o fac, îi cuprind palma în a mea și o ghidez spre un drum interzis, spre coapsele noastre presate.

    Respinge-mă.

   — Vreau să-mi gemi numele exact așa cum ai făcut-o și cu el. Fă-o! mă răstesc la ea și reușesc să fac rost de un tresărit care aproape că mă cutremură și pe mine. Arată-mi cât ești de târfă de fapt!
   
    La naiba, spune-mi că nu te-ai culcat cu el!

    — Ce dracului s-a întâmplat cu tine? Mă sperii! ridică vocea la mine și pot observa cu ușurință cristalele de lacrimi de la marginile ochilor ei colorați diferit. Ești... a doua cea mai înfricoșătoare ființă pe care o știu!

    Ființă înfricoșătoare?

    Care este prima ființă înfricoșătoare pe care o știi?

    Hermione reușește să își smulgă mâna din a mea, iar odată cu această își descătușează și mâna în care ar fi trebuit să aibă perfuzia, aflată până acum sub cearșaf. Sângele care îi înconjoară întregul braț mă face să scot un sunet gutural de protest, și o secundă îmi e de ajuns pentru a-i simți sângele scurgându-se pe obrazul meu. Senzația această este de-a dreptul terifiantă, dar nu se poate compara cu ceea ce am făcut-o eu să simtă.

    Îi aud inima bătându-i de parcă ar sta să-i iasă din piept și plămânii umflându-se de aer, producând o răgușeală care îmi implementează ură reală față de propria persoană. Domnișoara arțăgoasă se uită la mine șocată și înspăimântată, nevenindu-i nici ei să creadă ceea ce tocmai mi-a făcut. Pare a mă considera un demon ce ar vrea să o sfâșie și să-i guste fiecare participă din piele, până când ar consuma-o de tot și i-ar răpi strălucirea.

    Durează ceva până când realizez că mi-a tras o palmă, una de-a dreptul usturătoare și care cel mai probabil mi-a imprimat forma palmei ei pe față, însă pe care o meritam din plin. Decid că e timpul să pun capăt acestui experiment eșuat și parșiv. Pentru că am mers prea departe. M-am lungit atât de mult încât am speriat-o și n-am să mă iert prea curând știind că i-am provocat atâta spaimă. Mă ridic de pe corpul ei strâns ca un covrig și am îndrăzneala să o privesc. Îi observ chipul frumos umbrit de lacrimi imense și sărate, care mă rod îngrozitor pe dinăuntru.

    — Te rog să faci orice îți dorești cu mine, îmi plânge în timp ce își duce ambele mâini la urechi, acoperindu-le. Orice. Lovește-mă. Rănește-mă. Omoară-mă.

    Nu dispun de curajul de a-i vorbi, nu după ce am recapitulat tot ceea ce am făcut-o să simtă. Cuvintele ei sunt mai agonizante decât un cuțit încins străbătându-mi trupul.

    — Doar nu-mi face asta, clatină din cap, având pupilele transparente și încețoșate din cauza lacrimilor. Nu mă atinge atât de intim și nu-mi spune acele lucruri. Deoarece aș prefera să mor decât să te atingi de mine așa. Pentru că nu mai suport!

    În scurt timp singurele sunete pe care le percep în jurul meu sunt suspinele ei, acompaniate de un plâns zgomotos, cu respirații grele și nasul înfundat. Acel gen de plâns care îți taie răsuflarea, care se simte precum o greutate în piept, care îți implantează înțepături și tremurături în tot corpul și care nu îți dă voie să te mai exprimi în niciun fel.

     — Tu chiar nu înțelegi... reia ea, în timp ce își cuprinde trupul în brațe și nu bagă de seamă vena posibil spartă din mâna ei dreaptă.

    Aș vrea să o îmbrățișez și să îi mărturisesc că scopul meu nu a fost să-i provoc durere, însă oricât de mult și de atent îmi doresc să mă apropii de ea, nu pot. Prezența mea nu o face decât să se teamă și mai tare, să se simtă în pericol.

    Și toate acestea din cauza acelui bărbat dubios, care m-a făcut să mă încred în vorbele lui acidulate!

    — N-am vrut să te rănesc, Hermione... dau să o îmbrățișez, dar strigătul pe care îl aruncă în aer îmi perforează timpanele.

    — Stai departe!

    Tristețea și dezamăgirea ei îmi fac ochii să mă usture pe la colțuri și când îmi dau seama că aș putea izbucni la fel de cuprins de resentimente ca și ea, clipesc de mai multe ori.

    La dracu! La dracu! La dracu!

    Regret atât de mult ceea ce i-am făcut!

    Strigătul adolescentei temătoare este îndeajuns de puternic pentru a atrage atenția personalului spitalului. Inițial, medicul care se ocupa de ea a avut o urgență și a trebuit să se ocupe de ea, din acest motiv nu a mai dat în salonul ei și a uitat să-i aducă rețeta. Cred că este mai bine așa deocamdată. Sunt convins că până și medicul cu zâmbetul său blajin ar fi înfricoșat-o pe Hermione. Constat că spusele paramedicului din ambulanță erau adevărate, fiindcă domnișoara arțăgoasă chiar pare a se simți în largul ei înconjurată de asistente. Femeile nu îi trezesc pic de incertitudine.

   Nu reușesc să văd mai multe de atât, căci asistentele îmi interzic să mai intru în spital după starea în care au găsit-o pe adolescentă, iar motivul perfuziei smulse din mâna ei este necunoscut deocamdată. În drum spre ieșirea din clădire, mă întreb care e motivul pentru care Hermione se teme.

    De ce te-ai teme de oameni, dacă tu ești un om?

    Pentru că oamenii sunt monștrii ce au pus stăpânire pe univers și l-au îngenuchiat.

    Pentru că oamenii sunt cea mai înfricoșătoare și totuși, cea mai fascinantă și inocentă creație a lui Dumnezeu.