Ares Drivas

    Simt cum rămân fără aer din cauza hohotului de râs pe care nu mi l-am putut suprima, așa că după câteva secunde încep să tușesc și mă bat în piept cu pumnul pentru a-mi reveni la normal. A trecut ceva timp de când nu am mai râs atât de real.

    Îmi trec degetele prin blana micului pisoi, bucurându-mă de plăcerea care mă lovește când îl mângâi. Privirea domnișoarei arțăgoase este ațintită asupra mea de prea mult timp și încep să mă simt cumva expus. Mă ridic de pe cărămidă pe care am stat și îmi unesc buzele într-o linie dreaptă, continuând să mă joc în puful motanului.

    — De ce te holbezi la mine? o întreb pe un ton gros, înclinând ușor din cap.

    Hermione coboară numaidecât ochii, arătând rușinată și frustrată de faptul că am descoperit-o.

    — Ești un ciudat! bolborosește și își contopește expresia cu a mea.

    — Știu, chicotesc și mă îndepărtez câțiva pași de ea, distrugând distanța minusculă dintre noi.

    Mă îndrept spre ieșirea din cartier. Târziu observ că adolescenta care ar fi trebuit să se afle lângă mine nu mă urmează, așa că sunt nevoit să mă întorc înapoi după ea. O zăresc clătinându-se amețită pe membrele inferioare.

    — S-a întâmplat ceva?

    Nu-mi răspunde, doar dă din cap în semn că totul este în regulă. Palma ei lipită de frunte nu pare a-mi confirma asta.

    — Doar nu ai de gând să iei motanul cu tine la liceu, murmură șicanată când ajunge aproape de mine, presându-și difuză genele unele de altele.

    Arată rău. Mai rău decât ziua trecută.

    Mă întreb dacă ieri a mâncat ceva.

    — Azi nu mergem la școală, îi spun și îi înmânez ghiozdanul pe care l-am luat din clasă odată cu al meu.

    Hermione îl apucă de toartă, dar la nici o secundă îl scapă, iar ghiozdanul se lovește de asfalt. Refuz să cred că greutatea acestuia ar putea reprezenta o problemă pentru un elev sănătos. Nu are cum să fie bine, având în vedere că mănâncă o singură dată la câteva zile.

    — Tu chiar ești... foarte slabă, concluzionez mai mult pentru mine.

    Mă aplec după ghiozdanul ei ținând în continuare pisoiul în brațe. Îl ridic și mi-l inserez în spate.

    — Iar tu ești teribil de băgăcios, ca de obicei, îmi surâde caustic și pot remarca cu ușurință urma de deprimare din vocea ei.

    Nu știu cum anume aș putea să o ajut fără a o face să se simtă prost. Tipa asta e aprigă la mânie și nu de puține ori am simțit că trebuie să-mi cântăresc cuvintele în preajma ei.

    — În clipa asta lași nenorocitul ăla de motan jos și mergi cu mine la liceu! își smulge nervoasă ghiozdanul de pe umărul meu, cu o forță de care nu o credeam capabilă până acum. Nu accept obiecții!

    Ochii ei sunt pironiți de o emoție goală, în timp ce corpul începe să i se miște dintr-o parte în alta, formând un limbaj al semnelor indescifrabil. Ghiozdanul îi alunecă de pe umăr și se prăbușește din nou la pământ, deoarece oricât de mult încearcă Hermione să-l susțină n-are cum să reușească, fiindcă mâinile îi degeră. Adolescenta își privește palmele compătimitor, deloc surprinsă, iar asta înseamnă că nu este prima dată când i se întâmplă astfel de incidente. Dau să vin spre ea, însă oxigenul cald dintre noi devine deodată nociv la contactul mâinii ei întinse în direcția mea, cu scopul de a-mi bloca apropierea.

    Un nod mi se formează în gât atunci când vreau să-i vorbesc și nu pot.

    Pentru că privirea ei îmi răcește trupul, mi-l înfrigurează. Este efervescentă și ucigătoare, deoarece e lipsită de orice strop de umanitate.

    — Dispari, îmi rostește solemn, cu o calmitate ieșită din comun, însă pare că mă amenință subtil.

    Săvârșesc pași milimetrici în direcția ei, ca și cum aș avea o căprioară în fața ochilor cu picioarele lungi și experimentate, pregătită oricând să o ia din loc și să mă lase sub un nor de cenușă.

    — Vreau doar să te ajut, glasul îmi e șoptit și precaut, într-un fel și anxios, fiindcă nu vreau să o fac din nou să creadă ce e mai rău despre ea.

    — Tu... să mă ajuți pe mine? mâinile îi cad brutal pe lângă corp, asemenea unei marionete ce nu mai dispune de controlul păpușarului ei iscusit.

    O văd cum își dă capul pe spate, surâzând în surdina locului părăsit în care ne aflăm. Pisoiul din brațele mele se foiește mânat de instinct, și abia ce reușesc să îl liniștesc cu câteva mângâieri calculate. Îmi e greu să cred că cea aflată în fața mea ar putea fi individa care m-a implorat cu doar o zi în urmă să nu o urăsc sau copila de acum opt ani cu care m-am jucat în nisip.

    Nu-mi dau seama când a ajuns să mă domine cu a ei prezență aflată la doar câțiva centimetri de mine. Cert e că, atât mie, cât și motanului din brațele mele, ni s-au ridicat părul de pe corp la apropierea ei fulgerătoare.

     — Tu chiar crezi că banii pot cumpăra totul în viață, idiotule? îmi împunge fără niciun avertisment pieptul cu degetul ei lung și subțire, iar eu nu pot să nu-mi iau ochii de la tortura silențioasă pe care mi-o aplică.

    Degetul ei coboară cu încetinitorul pe trupul meu, paralizându-mă și curentându-mă apăsat acolo unde zăbovește mai mult de două secunde. Deși port cămașa albă pentru liceu, am impresia că îi pot simți fără pic de ezitare atingerea prin materialul subțire, deoarece e rece ca un aisberg abandonat și melancolic. Mișcările ei reprezintă cuvinte pe care nu le poate rosti, iar silabele acide și veninoase pe care limba ei pare a le oferi o muzicalitate aparte, devin sunete toxice de oțel.

    — Nu faci decât să te înșeli singur, îmi vorbește pierdută, pe un ton abia auzit și perceput. Eu nu sunt cine crezi tu că sunt.

    Atunci când degetul ei ajunge deasupra abdomenului meu, și-l retrage scârbită, scuturându-și mâna amorțită de câteva ori.

    — Eu sunt însuși întunericul, în timp ce tu ești lumină. Nu te merit și nu mă meriți, fiindcă suntem incompatibili. Paraleli. Opuși...

    Nu o las să-și termine ideea, pentru că o apuc de umeri și o iau prin surprindere. O zgâlțâi de câteva ori, la fel de confuz ca și ea. Cele două cuvinte pe care vreau să i le zic mă ustură pe cerul gurii, așa că trebuie să mă eliberez de ele.

    — Suntem prieteni... îi exclam aproape de ureche, încercând să ignor clipirile ei mult prea dese și starea de somnolență cu care pare a se lupta din greu.

    Trece un minut, dar Hermione nu-mi vorbește. Nici măcar nu se clintește. Se află în fața mea arătând precum o statuie din sare, cu pleoapele căzute și cu o moliciune care mă cutremură, ca de jeleu expirat. Mă întreb dacă mâinile mele ce îi mențin umerii reprezintă singura stabilitate pentru ea. În încercarea de a afla răspunsul acestei nelămuriri îmi iau mâinile de pe ea, însă nu durează mai mult de câteva fracțiuni ca trupul ei să se prăbușească strâmb. Norocul ei este că sunt lângă ea și că reușesc să o prind înainte de a face contact cu cimentul de sub noi.

    — Tu chiar ești bolnavă, tâmpito! izbucnesc, ridicând vocea mustrător la ea, fiindcă și-o merită după toată prostia de a-și ascunde stările de ceilalți, inclusiv de ea însăși.

    Hermione nu pare că îmi ia în considerare tonalitatea amenințătoare, căci îmi răspunde încet și vulnerabil, spunându-mi lucruri care mă fac să mă înec cu oxigenul și să mă încordez în jurul ei.

    — Ești cald, aceasta se lasă moale în brațele mele și își îngroapă buzele vișinii în cămașa mea, și știu că pentru ea ce tocmai am spus nu a contat câtuși de puțin. Foarte fierbinte.

    — Ce spui acolo? îi caut privirea, însă coloana îmi împietrește la contactul cu inexpresivitatea din ochiul ei albastru.

    Vreau să știu dacă și celălalt ochi e la fel de indiferent, așa că îi îndepărtez șuvița ce îl acoperă. Aproape că o scap din brațe când îi văd vânătaia înnegrită de sub ochi. Arată mai întunecată decât orice coșmar pe care l-am avut vreodată.

    Și asta pentru că ale mele coșmaruri sunt roși.

    Scot o înjurătură de la care am încercat să mă abțin și nu am reușit, iar următorul lucru pe care îl văd sunt pleoapele domnișoarei arțăgoase lipite una de cealaltă, adăpostindu-i mărgelele de culori diferite. Capul îi e căzut într-o parte, în timp ce corpul îi este rigid, și totuși aproape la fel de ușor ca întotdeauna. La început nu reușesc să asimilez imaginea trupului ei fără echilibru și lipsit de conștiință, însă, imediat ce o fac,  informațiile îmi curg prin cap și înțeleg adevărul pe care nu vreau să-l accept.

    Oricât de real ar fi, refuz să cred că tipa asta a leșinat în brațele mele!

    Inima îmi bubuie puternic, fiindcă nu știu ce aș putea face într-o astfel de situație. Motanul ne aruncă ocheade neutre, molfăind stângaci printre mustățile sale neglijente.

    — Nu te mai uita așa la ea! mă răstesc la el, și tot ce reușesc să scot din partea lui este un căscat plictisit.

    La dracu! Ce e de făcut acum?

    Îmi trec un deget pe după gâtul adolescentei inconștiente, încercând să-i verific pulsul, dar nu reușesc să simt nimic, iar asta mă frustrează. Pentru că nu știu dacă nu am făcut-o cum trebuia sau dacă sunt mult prea tensionat pentru a-i remarca bătăile.

    Sau dacă ea chiar nu are puls...

    Decid să arunc departe acest gând. Nu poți muri de la un leșin, nu? Ar fi ironic!

    — Hei... Hermione! îi suflu cu putere aer rece din interiorul meu, crezând că asta ar putea-o trezi. Să știi că ți-ai ales persoana greșită în brațele căreia să leșini! Nu știu să acord primul ajutor, ai înțeles?

    Sunt tentat să-i trag o palmă, dar nu mă lasă inima și în schimbul acesteia mă rezum doar la palparea obrazului ei, care e palid și nu cred că ar putea suporta un astfel de tratament. După aproximativ trei minute în care doar am pierdut timpul îmi scot telefonul din buzunar.

    Degetele îmi alunecă greu pe ecranul spart al telefonului meu, tastând numărul ambulanței. Trag aer adânc în piept înainte de a apela, și abia după ce termin de dat adresa reușesc să respir oarecum ușurat. Număr secundele, așteptând să ajungă la noi echipajul pe care l-am solicitat. Aceștia își fac apariția mai repede decât mă așteptam, iar la insistențele mele îmi dau voie să urc cu ei în autovehicul.

    Medicii din ambulanță exercită primul ajutor, reușind să o trezească pe Hermione. Primul și singurul lucru pe care domnișoara arțăgoasă pare a-l observa după ce se trezește este una din mâinile paramedicului înconjurându-i încheietura pentru a-i verifica pulsul. Ochii i se măresc într-o grimasă, de parcă șocul pe care îl are în acest moment i-ar provoca o durere cronică și surdă. Încerc să-i ignor comportamentul, crezând că își va reveni curând – în ciuda faptului că expresia de pe chipul ei arată din ce în ce mai rea. La fel ca și mine, paramedicul se străduiește să treacă peste aceste detalii, până când, urletul ei strident îl face până și pe șofer să frâneze brusc.

    — Nu mă atinge! își trage ea încheietura și făcându-se cocon.

    Mâinile îi sunt legate de targă și îi atârnă lejer și deloc forțat pe lângă corp, pentru a estompa orice risc de accidentare în timpul transportării ei la spital. Hermione nu pare să înțeleagă motivul pentru care este legată, așa că se foiește și se panichează, iar la puțin timp începe să plângă cu sughițuri și să tremure. Bărbatul de lângă ea îmi face semn să mă îndepărtez, după care îl văd cum îi șoptește ceva adolescentei speriate, reușind imediat să o calmeze. Fata aprobă și își închide ochii, mârâind exasperantă.

    Atenția paramedicului se concentrează pe mine, iar eu îmi dau seama după modul în care se uită la mine că are să-mi comunice ceva. Mă prefac nepăsător, deși să fiu al naibii dacă nu-mi doresc să aflu ce anume i-a șoptit Hermionei și cum a reușit să o calmeze atât de repede.

    — Ești rudă cu ea? mă interoghează sceptic, ridicând incriminator dintr-o sprânceană.

    — Sunt colegul ei de liceu, îi explic, încercând să par relaxat, dar nu reușesc deoarece plescăitul și bătutul din picior mă dau de gol.

    — Ce căutai în zona aceea retrasă cu ea?

    Nu-mi place individul ăsta. Nu-mi place nici unde intuiesc că își dorește să ajungă folosindu-se de această discuție. Îmi arunc ocheadele în spatele lui, dorind să văd dacă Hermione a adormit. Pleoapele îi trepidează, ceea ce înseamnă că este conștientă și că ne poate auzi pe amândoi. Bărbatul ce nu pare să aibă mai mult de treizeci și patru de ani pocnește zgomotos din degete în fața mea și sunt convins că tăcerea mea i-a implantat și mai multe nelămuriri.

    — Cred că ești curios să afli ce anume i-am spus domnișoarei, își bagă mâinile în buzunarele uniformei sale de lucru, comunicându-mi pe un grai urâcios. Am întrebat-o dacă i-ar fi mai ușor dacă o femeie ar examina-o. Nu mi-a spus absolut nimic, doar a dat din cap, iar în ochii ei puteai vedea... spaimă.

    Spaimă? Pentru un necunoscut?

    — Mi se pare ciudat cum doar prezența ta o acceptă, având în vedere că se teme de sexul masculin, pune accent pe ultimile două cuvinte și își scoate o mână din buzunar, urmând ca apoi să o treacă pe sub barba lui bogată. Sau poate că...

    Când înțeleg ce vrea să spună îmi încleștez pumnii și maxilarul, și sunt cuprins de o dorință greșită de mă lua la bătaie cu el. Reușesc însă să nu mă las în totalitate mânat de furia alimentată de a sa precizie greșită.

    Cum poate bănui una ca asta?

    — Insinuezi cumva că am agresat-o? îmi vine să-l înjur în toate felurile posibilele, aproape de urechile sale ascuțite, ca de elf.

    — Tu știi mai bine, n-am nicio dovadă împotriva ta, lejeritatea cu care își ridică umerii mă face să cred că nu mă voi mai putea controla pentru mult timp. Dar dacă nu i-ai făcut nimic, vorbește cu părinții ei. Ce i se întâmplă nu e normal. Ar fi indicat să consulte un psiholog. Sau un psihiatru, depinde.

    Hermione n-are nevoie de psiholog!

    Și nu îi este frică de bărbați. Ea doar s-a speriat puțin, și asta numai din vina paramedicului incompetent, care a apucat-o violent cu mâinile sale unsuroase. Ținând cont de faptul că domnișoara arțăgoasă era inconștiență și legată în acea clipă, nu avea cum să nu simtă frica. Cunosc genul acesta de oameni, care își fac treaba doar pentru a primi la finalul zilei un salariu pe măsura așteptărilor pe care le au.

    Mi-e scârbă numai când îmi amintesc că am fost acuzat de viol de către un medic nenorocit!

    Mă străduiesc să mă concentrez asupra drumului pe care îl mai avem de parcurs. Simt că această dimineață m-a scurs de puterile care oricum erau reduse de faptul că am dormit numai trei ore noaptea trecută. După ce ambulanța parchează în curtea instituției medicale, Hermione este dusă într-un salon de câteva asistente, în timp ce eu sunt obligat să merg cu una dintre ele într-o altă încăpere. Îmi sunt puse întrebări personale despre ea și familia ei, însă eu nu știu să-i comunic nimic în afară de numele, vârsta și o scurtă descriere a leșinului. Întrucât adolescenta se află sub supravegherea specialiștilor, mă așez pe un scaun din sala de așteptare.

    Mă simt singur.

    A trecut ceva timp de când nu am mai simțit ceva atât de amestecat. Se spune că starea deprimantă de spirit pe care o avem de obicei se agravează atunci când se preschimbă în indiferență. Pentru că indiferența nu doar că a ucis sentimente și emoții numărabile, ci și visuri, dorința umană de a trăi și într-un final, ajunge să ne consume nu doar la figurat trupul. Indiferența este cel mai silențios ucigaș al omenirii. Dar pentru mine însemna refugiu. Un drog atât de pătat în păcat, al cărui sevraj era etern până să mă ciocnească motivația de a scăpa de dependența față de el.

    În cazul meu, Hermione a însemnat acea motivație.

    Acea emoție efervescentă.

    Acea nenorocită de furtună vulcanică și brutală, ce nu a încetat niciodată să mă privească exact așa cum voiam, exact așa cum meritam. Ca pe un simplu om, nu ca pe fiul părinților mei. Sau ca pe un drogat externat recent din clinica pentru dezintoxicare.

    După patruzeci și cinci de minute în care asistentele au ieșit și intrat în salonul domnișoarei arțăgoase, ignorându-mă complet, îmi sprijin capul de celălalt scaun de lângă mine și îmi închid ochii, dorind să dorm puțin. Una dintre asistente strigă la mine, iar glasul ei îmbufnat îmi amintește de o prezență cu mult mai arțăgoasă decât a ei. Îmi spune că Hermione își dorește să mă vadă, iar eu mă ridic ca ars, simțindu-mi chipul adormit cum se luminează un pic. Respectiva doamnă ne lasă singuri, susținând că în scurt timp va ajunge medicul cu diagnosticul ei.

    Încăperea în care mă aflu miroase a naibii de familiar pentru mine.  Dezinfectant, medicamente și cearșafuri spălate. Paloarea din chipul celei întinse pe patul de spital este accentuată de îmbrăcămintea albă pe care o poartă și de lumina soarelui ce-i bate în față. Hermione are părul ciufulit și încurcat, însă întreaga față îi e expusă, cu tot cu heterocromia cu care s-a născut și cu tot cu vânătaia de sub ochiul drept, care strălucește și pare alunecoasă, semn că asistentele s-au ocupat și de aceasta. Mâinile îi sunt destul de dezgolite, și constat mai mult decât surprins că e plină de vânătăi și tăieturi adânci, care îi vor lăsa cicatrici chiar și după ce se vor vindeca.

    Tipa asta chiar se rănește singură?

    — Nu-i o simplă anemie, constat imediat ce îi observ perfuzia înfiptă într-una din vene.

    — Nici nu-mi pasă, murmură răgușită, umezindu-și buzele uscate.

    Mă neliniștește să o văd privind tavanul, ca și cum faptul că sunt aici, lângă ea, nu înseamnă nimic.

    — Ție chiar nu îți pasă de tine? o întreb în timp ce mă așez cu grijă în patul ei, în poziția de șezut.

    — Nu, îmi răspunde cu vehemență, inconștientă de fiorul neplăcut pe care comportamentul ei mi-l produce.

    — În felul ăsta nu o să mai reziști mult timp! mă sinchisesc să ridic tonul la ea, chiar dacă sună mai mult ca o rugăminte disperată.

    — Nu văd care-i problema ta, clatină zeflemitor din cap. Ar trebui să te intereseze mai mult treburile tale de bogătaș decât de mine.

    Mă chinui să rămân calm, pentru că știu că în acest moment eu sunt singurul capabil de a o scoate pe Hermione din starea negativistă în care se află. Îi mărturisesc primul gând ce îmi bântuie mintea, fără a băga de seamă înțepătura intercostală ce se formează în jurul corpului meu.

    — Nu meriți o amică atât de neghioabă cum sunt eu. Și apropo, n-ar fi trebuit să mă aduci aici. N-ai făcut decât să-mi prelungești amarul, iar pentru asta n-am să-ți mulțumesc, mi se adresează clinic, ucigând fragmente din mine cu a sa asprime.

    Asta este... dorința subtilă de a muri?

    La dracu, nu vreau să o văd cum se distruge!

    Fac un gest deplasat, însă asupra căruia nici măcar nu am încercat să mă opun, iar ceva îmi spune că nu-l voi regreta peste câteva minute. O apuc de mână, strângându-i degetele în jurul alor mele și încercând să i le încălzesc, deoarece sunt în continuare reci. Am impresia că ating un schelete îmbrăcat în flori. Îmi place emoția efervescentă pe care mi-o implantează adânc în pori atingerea pielii ei de a mea. Mă face oarecum să mă simt nemuritor și să-mi doresc ca timpul să nu mai treacă cu o repeziciune arzătoare. Vreau doar să știu că idioata asta e aici și că e în siguranță, în afara oricărui pericol.

    Simt o împunsătură în stomac în fracțiunea în care cuvintele de ieri ale tuturelui ei îmi degajă mintea de orice gând pozitiv. El susține că Hermione se rănește singură. Dacă e adevărat... vreau s-o ajut. Vreau s-o fac să nu-și mai dorească să-și provoace singură durere. Și poate că acesta este cel mai nepotrivit lucru pe care l-aș putea săvârși în situația decăzută în care ne aflăm amândoi, dar nu-i ca și cum mi-aș fi putut opri din timp buzele pentru a nu se contopi cu fruntea ei fină. Îmi e oarecum teamă de respingere, așa că decid să nu o privesc în ochii ei, ce ar putea arăta ca două cuie însângerate.

    Eu... i-am sărutat fruntea!

    E o grozăvie!

    Pielea Hermionei miroase frumos, a necunoscut, și e cumva intoxicantă, iar eu îmi doresc să mai zăbovesc așa încă puțin. Receptorii îmi ard din cauza miilor de gânduri hibride care îmi periclitează mintea, dar fruntea ei presată de buzele mele îmi conferă o liniște nemaiîntâlnită, una pe care aleg să o accept. Silabele care-mi încâlcesc mușchii limbii sunt mult mai puternice decât mă așteptam, așa că mă desprind de ea ușor dezamăgit. Marginile gurii îi tremură și târziu îmi dau seama că are ochii înlăcrimați și că lichidul ce i se scurge în jos pe obraji mă usucă și pe mine într-un sincron stângaci și posomorât.

   — Nu plânge...

    Lacrimile ei se simt precum un cuțit încins înfipt adânc în pieptul meu și răsucit.

    — Totul va fi în regulă, bine? îi spun și strâng cearșaful în pumni. Acum sunt aici, n-am să plec.

    — Taci, face un gest necugetat și își împinge fruntea în buzele mele, gemând atunci când firul perfuziei se pricopsește sub brațul ei și îi provoacă disconfort.

    — Ai grijă la perfuzie, tonul străin pe care îl auzim ne face pe amândoi să ne catalizăm atenție asupra bărbatului poziționat în tocul ușii.

    Fără îndoială că este medicul care se va ocupa de Hermione. Judecând după glasul său, pare să fie mai blând și mai înțelegător decât paramedicul. Se apropie de îndată ce eu mă ridic din pat, păstrând o distanță decentă de cei doi. Mâinile sale adăpostesc o fișă, dar eu nu pot citi ce scrie în ea, deoarece nu sunt îndeajuns de aproape.

    — Bănuiești măcar ce raport deplorabil am în mână?

    — Nu mă interesează, intervine iritată domnișoara arțăgoasă, arătând profund înecată în gânduri. N-m vrut să fiu aici. Mi-aș dori să-mi spuneți când pot pleca, dacă se poate.

    — Bineînțeles că se poate, îi zâmbește amabil medicul. Dar fiindcă ești minoră, te voi externa doar cu acordul unui părinte. Înainte de a-ți spune diagnosticul, te-aș ruga să-mi lași un număr valid de telefon al mamei sau al tatălui tău.

    Hermione îi arată bărbatului fără pic de rușine dinții strâmbi, încleștați din cauza valului de furie pe care îl simte.

    — Nu am așa ceva! răcnește oripilată de cererea acestuia, mârâind.

    La dracu! De ce este așa dificilă?

    — Încetează cu încăpățânarea asta! răbufnesc spre ea, conturându-mi tonul după al ei. Tatăl tău vitreg trebuie să știe că ești la spital.

    Mă apropii de patul ei și mă întind pentru a-i lua telefonul, însă adolescenta instabilă din punct de vedere mental se repede într-o fracțiune după mobilul ei, ignorând perfuzia care devine din ce în ce mai greu de suportat, cu fiecare mișcare necioplită pe care o face.

    Medicul apare lângă noi și o apucă de brațe pe Hermione, poziționându-i trupul într-o ipostază comodă, după care îi descurcă firul perfuziei și o amenință că va fi nevoit să o lege de pat dacă va mai avea astfel de reacții. Telefonul ei ieftin se află în palma mea, însă nu mă simt deloc învingător. Pentru că în loc de asta, mă simt vinovat pentru felul în care am supărat-o. Încerc să distrug această stare, repetându-mi lăuntric că o fac pentru binele ei și il ofer bărbatului din salon.

    — Nu o face! strigă rănită fata imobilizată la pat, dându-mi de asociat că o să izbucnească din nou în plâns. Dacă îl lași să-mi cheme tatăl vitreg, nu o să te iert niciodată!

    Doctorul acționează înainte ca eu să-i pot procesa mișcarea și îmi smulge telefonul Hermionei. Îl deschide și nu durează mai mult de o respirație ca să-i găsească numărul tatălui ei vitreg în agendă. Își scoate un carnețel din buzunar, începând să noteze cifrele, apoi îi înapoiază telefonul proprietarului. Adolescenta clătină nervoasă din cap și îl ia, îndesându-l sub cearșafuri.

    — Acum că... am lămurit ce aveam de lămurit, mormăie cu ochii în fișa sa, urmând ca apoi să-i ridice și să o fixeze pe domnișoara arțăgoasă cu ei. Ești subnutrită.

    — Subnutrită? șoptesc către el și îmi răsucesc capul în căutarea privirii colegei mele de bancă.

    Hermione nu reacționează în niciun fel, dar pieptul i se ridică și coboară incredibil de repede, ceea ce înseamnă că vestea pe care a primit-o nu a lăsat-o indiferentă.

    — Din cauză că nu te hrănești corespunzător, ești anemică, iar nivelul glicemiei tale este foarte scăzut. Ca să nu mai spun că ai început de hipotermie. La înălțimea ta, ar trebui să cântărești șaizeci și cinci de kilograme. În schimb, tu ai cincizeci și unu de kilograme la o sută optzeci de centimetri.

    Știam că eu și Hermione suntem diferiți. Și știam că nu mănâncă zilnic, însă o clipă nu m-am gândit că acest stil de viață al ei ar putea să o afecteze atât de tare pe termen lung. E ciudat, dar cumva mă simt responsabil pentru sănătatea ei...

    — Se poate trăi așa? o aud încețoșat, vorbindu-i debusolată bărbatului.

    Hermione își îngustează buzele, menținând presiunea asupra lor și mușcându-și vizibil obrazul pe interior. Medicul se strâmbă în dezacord la ea, în timp ce eu nu mai suport să stau și doar să ascult. Îmi încleștez unghiile în pumni și lovesc cu piciorul în colțul patului ei, făcând-o să icnească și să tresară exagerat, de parcă un curent electric i-ar fi trecut prin corp și i-ar fi retezat organele.

    Domnișoara arțăgoasă se ghemuiește în cearșafuri și se face mică în căldura acestora, tremurând atât de spasmatic încât arcurile scârțâie sub ea. Nu pare să fie genul acela de frison pe care îl ai atunci când îți este frig, iar imaginea cu ea înspăimântată mi se scurge prin vene și îmi otrăvește sângele ce-mi curge prin ele.

    Se teme de mine?

    — Tâmpito...! fac o pauză, neștiind ce aș mai putea să spun, din pricina  dezgustului de pe fața ei palidă.

    Mă dau câțiva pași înapoi, simțind că emoția din ochii ei nu e ceea mi-am dorit să obțin de la ea. Nu e o emoție efervescentă.

    N-am vrut s-o fac să simtă frică pentru mine, dar până la urmă.... ce am făcut mai exact? Nu am ridicat mâna la ea, n-am amenințat-o în niciun fel ca să merit tratamentul ei vicios.

    — Mănânci o singură dată la patru zile și te aștepți să poți trăi așa? reiau, în continuare mustrat de propria-mi conștiință.

    — O să-ți prescriu niște vitamine și suplimente care să nu-ți lipsească în următoarele săptămâni, medicul îmi acaparează vorbele în tensiunea încăperii, făcându-mă să tac instant. Pe lângă asta, trebuie să mănânci zilnic. Trei mese principale și două gustări. Mă duc să îți scriu rețeta.

    Aștept până când doctorul părăsește salonul în care ne aflăm pentru a-i putea vorbi din nou Hermionei. Dau să mă așez din nou lângă ea, însă văzând-o cum se îndepărtează spre marginea opusă a patului mă conformez și încetez să mă mai apropii de ea. Adopt o poziție încordată.

    — Ești în regulă?

    O surprind mișcându-și buzele pentru a-mi comunica ceva, dar se oprește înainte de a scoate vreun cuvânt. Hermione se îngroapă până la gât în cearșafuri și își mută capul în altă parte a salonului, arătând deloc pregătită să-mi vorbească.

    — Mă poți lăsa singură câteva minute? cerința ei sună mai mult a ordin, unul care nu-mi convine deloc, însă pe care nu am cum să nu-l săvârșesc.

    — Vrei să... plec? o chestionez, deși dorința ei este clară și nu lasă loc de îndoieli.

    Hermione nu mă vrea în preajma ei.

    Pentru că o dezgustă gestul meu de mai devreme.

    — Da, vreau să pleci! sâsâie ea afectată de a mea prezență, cu scopul de a scăpa cât mai repede de mine.

    Confesiunea ei a fost de ajuns ca să-mi facă picioarele să o ia din loc spre ușă. Cuprind mânerul acesteia în palmă, răsucindu-l încet și chinuitor. Totuși, trebuie să-i comunic ultimele cuvinte pe care le am de adresat persoanei aflate în patul de spital. Oricât de irascibil s-ar putea domnișoara cu arțăgoasă cu mine, îmi repet că nu trebuie să-i răspund cu aceeași monedă. Sunt convins că peste câteva minute își va reveni la normal, la fel ca de obicei.

    — Voi fi pe holul spitalului în cazul în care vei avea nevoie de mine, o asigur cast, așteptând cu înverșunare răspunsul ei întârziat.

    — N-am nevoie de tine. Nici acum, nici altcândva. Niciodată.

    Sau poate că nu-și va reveni prea curând...