Vineri, 20 octombrie, 2023

    Hermione Asker

    Moalele capului îmi pulsează necontenit, iar lumina stridentă pe care reușesc să o văd chiar și având ochii închiși mă face să strâng din colțurile acestora. Trupul îmi e amorțit și îl simt ca pe o bucată de oțel oxidat și de o greutate sfărâmătoare. Oricât de mult mă străduiesc să îmi mișc picioarele întinse pe gresia rece și albicioasă nu pot, deoarece nu fac decât să obțin înțepături și mai proeminente în craniu.

    Îmi e teamă să-mi deschid ochii, iar gândul acesta e îndeajuns pentru a mă face să-mi doresc să rămân oarbă pentru totdeuna. Ceva fierbinte țâșnește din corpul meu și mă ia prin surprindere. Viteza haotică cu care lichidul sărat îmi inundă chipul îmi dizolvă obrajii și încep să respir zgomotos și rapid, încercând să alung dorința a naibii de copleșitoare de a plânge cu lavă fierbinte. Cu urlete. Cu suspine. Și cu bucăți din întreaga mea ființă. Chiar dacă sunt singură în încăperea asta mai mult decât monstruoasă și după toate cele întâmplate în urmă cu cel puțin nouă ore merit să plâng. Să mă sfărâm.

    Mi-e frică de ce aș putea vedea, de asta continui să-mi țin ochii închiși. Conflictul de ieri cu tatăl meu vitreg nu a putut aduce nimic bun și nu vreau să mă scârbesc și mai mult de modul în care arăt în clipa asta. Îmi e de ajuns greața pe care o simt deja pentru slăbiciunea mea.

    Mi-e scârbă de mine pentru că mi-e frică de el.

    Și pentru că oricât de multă încredere mi-aș pune în frumusețea zilei ce va urma, întotdeauna voi ajunge să mă înșel, căci la finalul ei tot va trebui să simt greutate lui zdrobindu-mi coastele.

    Mă cutremur când îi simt buzele peste gâtul meu dezgolit și mâinile ce i-au pornit în cercetare de-a lungul șanțurilor trupului meu. Moliciunea cu care își îndeasă bazinul în al meu mă face să-mi deschid ochii într-o grimasă, realizând apoi că nu se află nimeni lângă mine și că doar ce mi-am imaginat prezența sa aici. Retina mă ustură din cauza luminii ce se reflectă prin micul geam al băii direct în privirea mea și reușesc să mă ridic în coate oarecum paralizată de poziția incomodă în care am adormit.

    Primul lucru pe care îl săvârșesc după ce mă dezmeticesc este să pipăi gresia în căutarea cheii pe care am aruncat-o la repezeală după ce m-am încuiat în baie. Oftez ușurată când o găsesc.

    — Azi nu mai scapi, mă auzi? bătăile insistente în ușă mă fac să tresar în încăperea minusculă în care mă aflu. Aseară ai avut norocul că am fost obosit și că nu m-am pus la mintea ta de târfă, altfel aș fi spart ușa!

    — Mă îndoiesc că ai fi în stare s-o înlocuiești după ce ai sparge-o, îmi fac curaj și îl împung cu vocea mea morocănoasă.

    — Să înțeleg că nu ți-a ajuns bătaia de ieri.

    Îmi mușc obrazul pe interior și deschid ușa cu mișcări stângace și frivole. Mă rezem de ea și îmi trag mâinile la spate temătoare de chipul demonului din coșmarurile mele, aflat la doar câțiva centimetri de fața mea și îmi înfig degetele în lemnul dur al ușii, simțind cum vopseaua ieftină se cojește sub unghiile mele.

    — Ai rămas la fel de arogantă, îmi scuipă silabele în timpane, îmbibate în defetism.

    — Te deranjează faptul că nu-mi pot ține ura în frâu?

    Îi vorbesc pe un glas scarojit, urât și întunecat. Intenția inexplicabilă de a izbucni într-un râs pătat de răutate îmi provoacă durerea asemănătoare unui pumn primit în stomac, așa că decid să nu mă mai tot chinui să par ceva ce nu sunt și să-i arăt cât de trufașă pot să fiu atunci când îmi doresc cu adevărat.

    — Haide, lovește-mă, îmi cuprind corpul în îmbrățișarea mâinilor mele înfrigurate și scot un surâs care îmi face urechile să țiuie, avertizându-mă că nu e bine cum procedez. N-ai decât să te joci cu trupul ăsta idiot și jalnic.

    Bărbatul mai în vârstă decât mine mă privește mânios, arătând de parcă ar urma să ia foc din cauza comportamentului meu deplasat. Nu-mi spune să mă opresc, așa că continui în a-l enerva, chiar dacă știu că singura care va avea de suferit după toată mascarada asta ridicolă sunt eu.

    — Orice mi-ai face, te asigur că doar îți mănânci singur din timp. Niciodată nu o să îngenunchez la picioarele tale, nici măcar dacă viața mea o să atârne de mâinile tale.

    — Nu mă provoca, Hermione,  răcnește nervos și îmi accentuează ultimele două litere ale numelui meu.

    — Nu mă poți controla, nu-i iau în seamă tonul amenințător și continui să-i vorbesc.

    Lacrimile îmi alunecă pe gât din abundență, iar compoziția lor mă face să mă înec ușor. Dacă le-aș lăsa să-mi acapareze ființa și să mi-o elibereze, atunci aș arăta vulnerabilitate tatălui meu vitreg. Și mai bine mor decât să mai plâng în preajma sa. Clipesc printre genele încurcate și umezite și încerc să par inuman de dură, deși nu-mi iese. Prezența lui mă face să-mi doresc să-mi petrec întreaga zi la toaletă, vomitând toate atingerile și brutalitățile sale. Însă dacă ar fi fost atât de ușor, atunci aș fi scăpat de mult de amintirea corpului său.

    — Nu, pentru că deja te afli sub controlul meu, nu observ cât de aproape este de mine, decât atunci când dinții săi se strâng în jurul lobului urechii mele.

    Icnesc înfricoșată de gestul său.

    — Ești un nimeni, mă trezesc vorbindu-i calm, încercând să-mi maschez frisonul care mă face să par de dimensiunea unui atom. Nimic din ce-mi faci nu mă afectează, ci doar mă lasă indiferentă.

    Minți! mă mustră latura mea interioară, atât de real și de aspru, și mă apucă din nou amețeala și durerea de cap.

    Doar că acum nu mai are cine să mă prindă în cazul în care mă prăbușesc.

    — Știi ce anume e mai jalnic decât trupul ăsta al tău grețos și plin de cicatrici?

    Profită de neatenția mea și-și rotește o porțiune din părul meu lung și desfăcut pe după degete. Văzând că nu am nicio reacție, cel care ar fi trebuit să-mi fie tată își îndepărtează mâna în direcția opusă, trăgând odată cu ea de porțiunea de păr care frige sub atingerea sa. Reușește să scoată un scâncet din partea mea, ce pare că îi oferă satisfacție.

    — Sufletul tău, coboară ochii spre corpul meu, de parcă ar prevesti că urmează să plâng, trădându-mi astfel cuvintele de mai devreme.

    Tatăl meu vitreg știe exact ce să spună ca să mă facă să mă simt un gunoi și mai impertinent decât este el. Gustul lacrimilor mi se întoarce pe gât, provocându-mi și mai multă scârbă. Îi înconjor brațul cu o mână, încercând fără sens să-l deraiez de la durere, însă el opune rezistență și mă face să cred că are în componența sa piatră.

    — Pentru că ai impresia că niște cuvinte rostite cu atâta tremur mă vor face să cred că nu te-am rănit niciodată, îmi cuprinde încheietura cu mâna lui și trage ușor de ea, de parcă ar ști că acela e brațul pe care acum două luni l-am avut dislocat.

    Un junghi își face apariția în umărul meu și îmi rupe cu nerușinare conștiința, transformând-o în frânturi deprimante.

    — Ești o pramatie de târfuliță. Dacă ai fi fost mai mult de atât, n-ai fi ajuns în situația în care ești acum, se lasă moale, iar eu reușesc să mă eliberez de strânsorile sale ca de ace. Ți-e frică că o să te arunc în stradă? Având în vedere că e apartamentul meu, aș putea să o fac oricând.

    Uit să respir și tot ce sunt capabilă să aud sunt cuvintele sale sângeroase.

    — Ți-e teamă de ce-ar putea crede ceilalți despre tine când ar afla că nu ești altceva decât un obiect sexual? Sau ești atât de egoistă încât preferi să te murdăresc în loc să renunți la viața ta bună de nimic? Pentru că viața asta... chiar e lipsită de sens.

    Toate la un loc. E greșit să simt asta, nu-i așa? 

    Sunt atât de egoistă, iar cuvintele tutorelui meu mi se impregnează în pori și suspin când reușesc în sfârșit să mă strecor pe după corpul său, îndepărtându-mă de el și refuzând să mă uit în spate.

    Ajung în camera mea și îmi scot de la încărcat telefonul acaparat de zeci de linkuri cu piese rock.

    Tipul ăsta n-are de gând să mă lase în pace până nu mă convertește și pe mine la stilul său de muzică, pufăi amar și derulez mesajele, pentru a ajunge la ultimul și cel mai recent.

    Hermione, pe unde naiba umbli?! Dacă nu vii acum la școală, o să chiulesc de la toate orele și nu-mi va părea rău! 

    Ba nu o să chiulești! încep să tastez cuvintele. Am uitat să-mi pun alarma, n-am cum să particip la prima oră. Ne întâlnim la a doua! trăncănesc exasperată deși știu că nu mă poate vedea sau auzi, după care mă holbez câteva secunde la ecranul telefonului înainte de a-i trimite mesajul.

    Mă aplec după ghiozdanul aruncat pe podea și îmi scot manualele și caietele specifice zilei trecute, înlocuindu-le cu cele pentru ziua de astăzi. Norocul meu e că nu am mai apucat să-mi dau uniforma jos ieri, însă dezavantajul pe care îl am este că arăt ca inserată dintr-un roman horror. Cămașa e mototolită, cearcănele îmi atârnă până jos și am buzele crăpate. Ca să nu mai spun că rana de sub ochiul drept s-a înnegrit și arată groaznic, mai ales că începe să-și mărească aria.

    Mă întreb dacă îmi pot coase părul de față.

    Îmi acopăr jumătate de chip cu părul și ies periculos de repede din apartament, dorindu-mi numai să nu fiu observată de tatăl meu vitreg. Fiind și în întârziere, încep să alerg pe stradă ca o bezmetică, și mai am doar zece minute până la liceu când amețeala ce mă chinuie de luni bune își face din nou apariția. Mă deplasez cu grijă și încetinesc pasul, ajungând la concluzia că trebuie să mă așez undeva. Asta în cazul în care nu vreau să mă mai aflu din nou la un pas de a-mi zdrobi creierul de asfalt.

    Mă strecor pe după niște blocuri mediocre, într-un loc în care nu am mai fost și lipsit de oameni. Pare să fie un șantier abandonat, fapt pentru care zona e plină de fiare și ciment. Mă așez cu fundul pe o cărămidă prăfuită din fața unui schelet de clătire, iar în încercarea de a inspira pieptul mă înțeapă.

    Cât timp zăbovesc aici, gândul îmi zboară la Ares și la ziua ce a trecut.

    Cât de naiv să fii ca să nu-ți dai seama că omul ăla mă umilea? 

    Presupun că nu voi afla niciodată răspunsul. Dacă nu mărturisesc eu, atunci nimeni nu are să afle despre acțiunile deochiate ale tatălui meu vitreg. Dacă eu nu învăț să iau atitudine, nimeni n-o va face în locul meu. Dar nu e la fel de ușor precum pare. Nu vreau ca Ares să simtă milă pentru mine. Mila e unul din cele mai jalnice sentimente simțite vreodată și n-aș putea suporta tortura de a-l vedea scârbit de tot ceea ce are legătură cu mine. Cu toate astea, unui colț al inimii mele îi place să mă vadă slabă și vrea ca eu să fiu sinceră celui față de care simt o fărâmă de afecțiune.

    O fărâmă? Poate mai mult de o fărâmă.

    O fărâmă și jumătate. 

    După cinci minute mă ridic și mă pregătesc să o iau din loc, însă picioarele mi se încolăcesc în jurul a ceva mișcător, făcându-mă să gem înfundat. În încercarea de a nu mă împiedica reușesc să calc strâmb. Scap câteva insulte urâte la adresa ghemotocului de blană care mă privește nedumerit.

    E o pisică!

    Și e neagră!

    Strâng din dinți, iar durerea din picior e prea recentă și mă așez din nou. De la o simplă analiză deloc amplă nu-mi dau seama care este sexul micii feline, dar după ochii arcuiți, de parcă ar fi machiată, sunt aproape convinsă că este o femelă. Sau un pui, căci pană la urmă e cam mică pentru a fi o pisică adultă. Îmi sprijin călcâiul dureros de genunchiul piciorului sănătos și încep să-l masez ușor, încercând să ignor prezența necuvântătoare care nu se clintește de lângă mine.

    Totuși, nu pot să nu arunc câte o ocheadă îmbufnată, cerându-i creaturii să-și ia tălpășița. Aceasta în schimb, nu pare afectată de flăcările din ochii mei și nici de limbajul acid pe care îl folosesc. Se rânduiește lângă mine în poziția de șezut și își duce una dintre lăbuțele murdare către limba aspră. În tot acest timp, pisica nu se sfiește din a se uita la mine concentrată.

    Nu-mi plac pisicile! Asta... îmi doresc să cred.

    — Pleacă! ridic tonul la ea și îmi unduiesc brațele în aer în speranța că voi reuși să o alung.

    Nu apuc să spun mai multe, căci creatura blănoasă se freacă de corpul meu, legăndu-se dulce. Câteva sunete de plăcere îi reies printre dinții subțiri și începe să toarcă numaidecât și să mă mângâie de parcă m-ar cunoaște de o viață.

    Îmi prind limba între dinți atunci când încep să clatin din picioare, cu scopul de a face mica felină să dispară. Văzând-o că nu are nici cea mai mică intenție de a se clinti, o lovesc puțin, asigurându-mă însă că nu o rănesc și că doar o fac să-și dorească să păstreze distanța de mine. Îmi fixez ghiozdanul pe umeri mai bine și pornesc către liceu, lăsând în urmă creatura ce acum două fracțiuni de timp s-a comportat atât de drăgăstos cu mine.

    Sentimentul de vinovăție mă cuprinde în drum spre liceu și abia de reușesc să îl ascund pe măsură ce mă apropii tot mai mult de clasa mea. Nici măcar mâna întinsă a lui Ares ce mă întâmpină din banca noastră nu reușește să mă binedispună.

    — Este ceva în neregulă cu tine, îmi face loc ca să mă așez pe scaunul său, căci el stă pe scaunul meu.

    — Ce cauți în locul meu? îl mustru eu, încercând să duc discuția pe care o avem spre o altă ramură.

    Ares își mijește ochii albi și indiferenți, dându-mi de asociat că tactica mea nu va merge asupra lui.

    — Nu schimba subiectul, Hermione, moțăie pe jumătate adormit, cu capul sprijinit în palme.

    Face o pauză de câteva secunde, iar eu îmi închipui cum ar fi dacă mi-aș trece degetele prin părul său, ce pare să fie descurcat și armonios pe lângă al meu. Îmi dau seama că tatăl meu vitreg poate chiar a avut dreptate într-o anume măsură astăzi, când mi-a spus că sunt prea egoistă pentru a renunța la viața mea. Și poate că această doză efemeră de egoism îmi e necesară pentru a nu ceda psihic lucrurilor ce orbitează meschin în jurul meu.

    Poate că Ares e motivul pentru care am încetat să-mi mai doresc să dispar, căci viața mea n-a mai fost atât de banală de când a apărut tipul cu ochi de gheață în ea. Nu degeaba am crezut despre el că e puritate, când l-am întâlnit în prima zi de liceu.

    Mi-a purificat o fărâmă din suflet asupra căruia credeam că nu mai dețin control. Individul ăsta care-mi trimite linkuri cu piese rock aproape în fiecare noapte pe la trei – în ciuda faptului că i-am spus de nenumărate ori că la acel interval dorm – , m-a făcut să tânjesc mai mult ca niciodată spre a fi liberă. El, care în loc să-mi înapoieze fragmentele pierdute din inima mea le-a păstrat pentru sine, urmând ca apoi să mi le insereze înapoi în ființă modificate și să mă facă să mă topesc cu ardoare după sa prezență.

     Tipul ăsta care nu încetează din a mă face tâmpită și domnișoară arțăgoasă mi-a redat pofta de viață. Și nu cred că am să-i pot arăta vreodată cât de recunoscătoare îi sunt pentru că m-a salvat din brațele disperate ale demonilor mei interior.

    — Ares, eu... inima îmi vâjâie în urechi cu o intensitate care îmi prăjește simțurile și le face să devină inactive.

    Nu știu cum să explic ca să nu mă urăști. Tot ce vreau e să-mi iau o piatră de pe inimă vorbindu-ți și în niciun caz nu aștept mila sau înțelegerea ta.

    — Nu mă simt prea bine, îi declar cu oxigenul înțepenit în gâtlej, cu tâmplele spărgându-se de anxietate și cu vocea încărcată în senzații neplăcute.

    — Știam că te tulbură ceva, își ridică capul de pe bancă și adoptă o poziție mai serioasă. Ieri plângeai la telefon... aș putea să știu de ce?

    Scânteia indiferentă din privirea sa nu mă încurajează deloc să-i mărturisesc despre tatăl meu vitreg. Ares arată ca și cum ar privi un perete, dar tonul său e blând și calm.

    — Am să-ți spun ceva.

    Tipul cu ochi de gheață dă să zică ceva, însă nu apucă nici să înceapă, deoarece tonalitatea mea rugătoare o acaparează pe a sa.

    — Nu acum, mă grăbesc să-i explic. După ore.

    — Pe bune? își arcuiește buzele într-o expresie mofturoasă. O să mă ofilesc de nerăbdare până terminăm orele, plus că eu mai am și de participat la cursurile suplimentare...

    — Să știi că nu mi-e ușor, prostule! izbucnesc împotriva argumentului său eronat.

    Ares se poziționează mai aproape de mine și dintr-un oarecare motiv necunoscut mie, mă copleșește aerul pe care îl suflă inconștient în fața mea când îmi vorbește. De fiecare dată când arată interes față de prostiile pe care le scop pe gură mă jenez. Și la început nu era așa. Doar că în timp am ajuns să experimentez noi lucruri în preajma sa, iar acum trebuie să trag linie și să discern informațiile primite.

    — Știu că nu-ți este ușor, dar mai știu și că suntem... stă pe gânduri, cu scopul de a-și alege cuvântul următor, apoi rostește jucăuș și fără pic de seriozitate: prieteni. Și orice ai avea să-mi spui, voi încerca pe cât de mult pot să te înțeleg.

    Dacă într-adevăr am ajuns să țin la Ares fără vreau, și asta într-un fel... nu neapărat prietenesc, ci mai degrabă romantic, nu voi fi în stare să-i mărturisesc nimic despre tatăl meu vitreg. Și asta pentru că nu cred că i-aș putea suporta respingerea, ori acuzațiile pe care le-ar putea dezvolta la adresa mea.

    — Refuz să cred că ai arăta la fel jucăuș ca acum dacă ți-aș spune adevărul despre mine, îi șoptesc caustic.

    — Nu fii atât de sigură, chicotește nevinovat și mă face să cred că e mai mult prefăcut, decât complet naiv. Cel mai probabil îmi vei spune că îl placi pe Apollo și că după faza cu tăieturile ai inima frântă. Tot ce pot face în situația menționată e să te consolez, dar să nu te prind că-i faci curte. Poate fi oricine altcineva, dar nu șarpele ăla viclean!

    Pumnul meu lovește violent banca noastră, făcând-o să se clatine și să producă un sunet forțat. Privirile veninoase ale celor aflați în clasă se conturează cu furia mea aprigă și cred că i-am făcut să-și înghită cuvinte, cu toate că știu că de luni, eu și Ares vom deveni subiectul principal de bârfă al liceului. Îmi scutur mâna rănită, însă șocurile electrice care îmi macină mușchii și oasele continuă să persiste, indiferent de ce aș face. Îmi întorc capul în căutarea expresiei lui Ares. Mă simt de parcă nu mai știu pe cine am în față, dacă tipul cu ochi de gheață îmi e aliat sau dușman.

    — Naiba să te ia de... idiot nenorocit! reușesc să nu mă las distrată și ridic nervoasă vocea la el.

    — Nu cred că poți folosi două insulte în aceeași propoziție, mă corectează debusolat nenorocitul de răzgâiat.

    — Ba pot! mă ridic în picioare și îmi sprijin palmele de bancă, bucurându-mă că Ares stă încă jos și că din această ipostază reușesc să îl întrec cu înălțimea mea. Ai un talent în a enerva oamenii. Îl ai din naștere sau ai reușit să ți-l dezvolți în timp?

    — Nici măcar nu încerci să mă înțelegi, îmi reproșează indispus de comportamentul meu.

    Și când mă gândesc că mi-am dorit să am încredere în el ca să-i pot povesti despre tatăl meu vitreg...

    — Tot ce am intenționat a fost să... îi retez tonul și nu-l las să termine ce are de spus.

    — Nu mă interesează să știu care a fost intenția ta, doar scutește-mă și lasă-mă dracului în pace!
  
    Sunt așa o proastă!

    Nu vreau să aud scuze. Nu vreau să aud nimic. Ares nu mă cunoaște deloc, oricât de revoltător ar suna asta. Merită să simtă un gram din focul ce îmi mistuie stomacul în acest moment. Mânată de o repulsie stranie mă răsucesc și ies din clasă, blestemându-mă în gând pentru că nu pot ignora privirile și chicotelile neînțelegătoare ale răposaților mei colegi.

    Ies din curtea liceului sperând că așa voi reuși să mă calmez puțin. Decid să nu particip la a doua oră. Am reacționat ca o impertinentă și nu sunt mă simt în stare să dau ochii cu Ares la cât de mișelesc m-am comportat. Norocul meu e că următoarea oră am sportul și sunt mai mult decât sigură că profesorul nu mă va trece absentă chiar dacă voi lipsi. 

    Am nevoie de un loc în care să pot medita asupra faptelor mele, iar cartierul pe care l-am găsit azi dimineață îmi apare în minte și mă îndrept spre el. După ce parcurg drumul, constat că bucata de cărămidă e la fel de prăfuită. Cerul e la fel de senin. Chiar și pisica neagră – cea pe care am lovit-o – e aici și doarme neclintită.

    Toate acestea mă fac să-mi dau seama că deși inima mea se prăbușește, universul își continuă liniștit existența. Pământul continuă să orbiteze în jurul Soarelui, iar Luna de-a lungul său, chiar și acum, în acest moment lung și deprimant în care lacrimile îmi încețoșează vederea și îmi atârnă greu de pleoape, iar până nu le dau voie să se scurgă în voie pe chipul meu nu mă lasă să respir, înecându-mă cu presiunea resimțită în plămâni.

    Îmi permit să gem, să suspin, să mă rup de realitate și să plâng așa cum nu am mai făcut-o de mult timp. Nici eu nu știu exact de ce. S-au adunat atâtea lucruri și de câte ori am simțit nevoia să mă descarc, de atâtea ori mi-am spus că nu trebuie să arăt slăbiciune și m-am supus.

    Dar la dracu!

   Sunt o persoană slabă. De altfel, cu toții am fost slabi și neajutorați cândva.

    Creatura care până acum părea a se cufunda în odihnă deschide brusc ochii, privindu-mă oarecum compătimitor. Îmi mut ochii în altă parte, dar în mai puțin de trei secunde o găsesc îmbrățișându-mi picioarele cu blănița ei moale și murdară. Fac ochii mari la ea și mă cuprinde și mai tare tristețea, asemenea unei gheare lungi care se strânge în jurul gâtului meu.

    Sunt răvășită de a ei prezență, care oricât de mult încerc să o țin la distanță de mine, ea mereu găsește o cale de a se întoarce la mine. Din nou și din nou. Fără să-mi dau seama îi strâng corpului la pieptul meu, atât de strâns încât aș putea da impresia că vreau să mă contopesc cu ea. Lacrimile mele îi udă puful negricios, dar ființa din brațele meu nu pare a se simți deranjată, ci dimpotrivă, având în vedere că toarce aș putea să jur că apropierea mea îi face bine.

    De ce ești atât de bună cu mine? aș vrea să o pot întreba, iar ea să-mi ofere un răspuns.

    Nu te dezgust...?

    Niște pași se aud pe fundalul cartierului și par că se apropie tot mai mult de mine. Locul ăsta e... pustiu. Așa că oricine ar fi și orice ar vrea să-mi facă, nimic nu m-ar putea salva.

    Nu sunt pregătită pentru prezența pe care urmează să o întâlnesc, iar membrele inferioare îmi sunt înțepenite. Strâng din dinți și-mi închid ochii, în timp ce creatura din brațele mele începe să miaune haotic.

    — Iar plângi, tâmpito?

    Glasul celui din spatele meu îmi unge inima, îmi face fiorii să-mi alerge prin stomac, și recunosc imediat al cui este. Deschid ochii și îi cobor în pământ din cauza valului de rușine care pune stăpânire pe mine.

    — Încep să-i duc dorul domnișoarei arțăgoase, chiar dacă era o cicălitoare a naibii de pricepută, Ares schițează o expresie nemulțumită, încrețindu-și fruntea. Azi nu ai fost deloc tu.

    Nu, chiar n-am fost.

    Îmi ridic privirea la el și îl zăresc având ochii cât ozeneurile, iar zâmbetul gingaș care i se creionează încetul cu încetul pe chip îmi face inima să bubuie și mai tare în urechile mele, făcându-mă să cred că nu-i voi mai putea auzi vocea din pricina propriilor bătăi. Fără îndoială că tipul cu ochi de gheață are ochii sculptați din gheață, dar zâmbetul lui e cel mai e cel mai inocent lucru pe care l-au văzut îngerii vreodată.

    — Un pui de pisică! exclamă el, aproape urlând în gura mea.

    Degetele sale îmi ating brațele, iar sângele îmi alergă prin corp și pompează în adrenalină. Lacrimile mi s-au oprit când l-am văzut și cu toate că am obrajii uscați din cauza acestora, nu mai dispun de capacitatea de a simți nimic deranjant. Nicio emoție nervoasă sau deprimantă.

    Mă uit admirativ la băiatul care îmi smulge brutal creatura blănoasă din brațe fără nicio remușcare, urmând ca apoi să o ridice la soare și să-i rostească cuvinte frumoase. Ochii săi în continuare îi țin emoțiile ascunse, însă din acest unghi luminos și plin de chicoteli din partea sa, Ares arată cu adevărat fericit.

    E pentru prima dată când îl văd atât de vesel și nu pot să nu zâmbesc și eu, când el radiază. Strălucește, exact ca un fluture alb, iar scânteile pe care le emană fără a-și da seama îmi perforează zidul de aroganță și îmi pătrund sufletul. Cine ar crede că pentru un tip ce pare atât de complicat e de ajuns ceva atât normal pentru a-l bucura? Cine ar crede că sub tot ceea ce oamenii au ales să excludă se ascunde un copil cu trup de adolescent?

    — La naiba, ești așa inofensiv! gândesc cu voce tare, și îmi regret cuvintele la nici o secundă după ce le rostesc.

    — M-ai considerat vreodată fioros? surâde și se joacă cu lăbuțele moi ale pisicii, după care își atinge nasul de botul ei.

    Următorul lucru pe care îl săvârșește mă face să nu-mi mai pot clipi, și uit să respir. Buzele lui Ares îi plasează pisicii un sărut pe capul posibil infestat de purici. Stomacul mi se resfrânge împotriva mea, amintindu-mi fapta pe care am comis-o în această dimineață. Conștiința îmi trepidează de parcă aș simți gelozie față de acel ghemotoc nespălat care se bucură și toarce de apropierea lui.

    Cum oare se simt buzele lui?

    Clatin din cap numaidecât, jenată și nervoasă de fantezia vinovată care-mi trece prin neuronii naivi. Buzele lui Ares nu sunt diferite față de ale tatălui meu vitreg. Ambii posedă în pantaloni același instrument creat pentru tortură, la fel de dureros și umilitor. Ambii sunt niște pachete nenorocite de hormoni și de păcat, și e hilar să-mi doresc să scap de controlul tatălui meu vitreg, dacă asta ar însemna să devin apoi păpușa împăiată a altui mascul.

    — Am lovit-o, reușesc să-i vorbesc în timp ce mă lupt cu valul necontenit de suspine care vor să iasă din interiorul meu.

    Ares se oprește din a giugiuli pisica și își concentrează irisurile cenușii pe mine. Nu spune nimic pentru câteva secunde, făcându-mă să mă simt o mizerie ordinară și să-mi regret amarnic fapta.

    Sunt așa rea!

    Și el e prea bun pentru mine, ceea ce înseamnă că nu-l merit!

    — De asta plângeai? mă întreabă venind la mine și luându-mi mâna în a sa, ghidându-mă către blana neagră a creaturii aflate în brațele sale. Nu pare să te urască, nici să-i fie teamă de tine.

    — Sunt o persoană așa de rea... insensibilă!

    Tipul cu ochi de gheață își atinge buzele cu degetul său arătător și îmi face semn să tac, iar eu mă blestem pentru că am ajuns să consider acest gest atât de tipic lui ca fiind ceva atrăgător.

    — O persoană rea e o persoană ireală, deoarece să fii rău ar însemna să nu ai emoții, vorbește peste respirațiile mele nimicitoare, reușind să mă calmeze. Faptul că regreți ceea ce i-ai făcut pisoiului dovedește că nu ești insensibilă, căci altfel n-ai mai fi putut simți regret.

    — Cum poți fi atât de îngăduitor? Există ceva pe lumea asta care să te facă să-ți ieși din fire? îl atac cu interogațiile mele curioase.

    — Mă uimește impresia pe care ți-ai creat-o despre mine. Ai grijă, Hermione. Nimeni nu e perfect, iar faptul că ai început să mă idolatrizezi atâta ți-ar putea aduce numai suferință, își mută privirea de la mine. Cred că psihologii și-au făcut treaba destul de bine, dar nu-i ca și cum teoriile lor despre pozitivitate au reușit să mă potolească pe deplin.

    Psihologi?

    Eu... nu știu nimic personal despre Ares!

    Toate diferențele dintre noi încep să sângereze mai tare ca niciodată, la fel și toate secretele care ne înconjoară. Nu am dreptul de-al întreba ce lucru teribil i s-a întâmplat, de a trebuit să se plimbe pe la mai mulți psihologi. Pentru că nici eu nu pot fi sinceră cu el. Nu-i pot vorbi despre abuzurile tatălui meu vitreg.

    — Stai aici! se așază pe cărămida dură pe care am stat eu de dimineață, și începe să bată cu palma în ea, semn că ar trebui să mă așez lângă el.

    Fac cum mi se cere, simțindu-mă subjugată de energia sa.
 
    — Ești o fată bună, Hermione, deși nu vrei să recunoști. Te-am văzut îmbrățișând pisoiul, te-am spionat și am remarcat că erai atentă cu el.

    — Tu ești un zevzec naiv! nu pot să nu rânjesc când îl zăresc dând din umeri haios.

    — Iar tu ești un băiat așa liniștit, îi zâmbește ghemotocului de blană. Vrei să-l mângâi?

    Dau să spun ceva, însă Ares îmi pune cu grijă puiul de pisică în poală. Cuvintele îmi ard limba și trebuie să le ofer muzicalitate.

    — Vrei să spui că... e un motan?

    Tipul cu ochi de gheață își trece o mână prin păr.

    — Nu pot să cred că am îmbrățișat un mascul! mă răstesc la el și îi înapoiez creatura blănoasă, pufăind nervoasă pe sub nările dilatate.

    — Nu fi penibilă, m-ai îmbrățișat și pe mine ieri și n-a crăpat stratul de ozon în două. Tu... credeai că e pisică? îmi chicotește drăcește, și oarecum știu că dantura sa scoasă la vedere nu poate prevesti ceva de bine. Nu le-ai văzut?

    — Ce anume să văd? îl întreb și mă foiesc, iar cărămida de sub mine devine deodată incomodă.

    — Nu te preface că nu știi despre ce vorbesc, Hermione!

    Îmi aruncă o ultimă ocheadă arcuită, înainte de a îndepărta un picior al pisicii, arătându-mi cât de mascul e creatura din fața ochilor mei.

    — Nu pot să cred că ai făcut una ca asta! îmi acopăr fața în palme și mârâi printre degete.

    — La dracu, e un motan, Hermione! îmi pipăie mâinile și vrea să mi le îndepărteze.

    — Nu mă atinge după ce ai pus mâna acolo! Oricum... fac o pauză și înghit în sec, n-am văzut nimic!

    — Știu că minți, îmi șovăie el. Dar la naiba... ești comică!

    Ceva tresare în interiorul meu la auzul râsului său zgomotos și încerc să memorez această clipă, ca să o pot reda la nesfârșit ori de câte ori mă simt pierdută. Obrajii îmi ard, sunt atât de încinsă încât am impresia că nici măcar o găleată cu apă rece ca gheață nu m-ar putea aduce la normal. Nu acum. Nu atât timp cât el râde în preajma mea.

    Atunci când Ares râde, sufletul meu se bucură pentru el, iar viața devine brusc un paradis etern.

    Îmi îndepărtez ușor degetele unele de altele, astfel încât să-i pot admira chipul râzând. Are ochii închiși, ceea ce înseamnă că privirea sa nepăsătoare nu mă mai poate amenința cu argumente conform cărora, Ares nu are suflet. Observ că are gropițe.

    N-am nevoie de confirmare pentru a-mi da seama că Ares nu obișnuiește să râdă. E genul de persoană pe care glumele sau lucrurile amuzante nu-l atrag niciun pic. De asta are râsul fragil, pentru că e o raritate.

    O raritate atât de frumoasă și fragilă...

    Mă întreb câtor fete le-a râs în felul acesta, și dacă și lor a reușit să le inverseze lumea în modul în care a făcut-o cu mine.

    La naiba! La naiba, la naiba!

    Fărâma și jumătate de afecțiune pe care ajunsesem să o simt pentru el s-a dublat din secunda în care Ares a sărutat motanul!

    Iar după ce l-am auzit râzând, sunt convinsă că s-a multiplicat înzecit de mult!