Hermione Asker

    Vocea lui Ares e caldă. Dar privirea sa este aspră și nepăsătoare, și tot ce-mi doresc e să mai pot sta așa pentru încă câteva secunde. Secunde care, în cele din urmă să devină o eternitate. Una pe care să o aspir egoist înăuntrul meu și să nu-i mai dau drumul vreodată.

    Pentru că mi-e teamă. Mi-e teamă de infinit. Mi-e teamă că până și eternitatea ar putea fi atât de înșelătoare, încât să nu dureze veșnic.

    Ce o să mă fac de acum încolo?

    Știu că fiecare început are un sfârșit și că orice final un punct de pornire, dar cu mine cum rămâne? Mă voi putea adapta tuturor sfârșiturilor care mă pasc? Iar dacă o voi putea face, atunci cum am să renasc din nou și din nou, luptându-mă pentru o viață mai bună, conștientă că până și infinitul are un capăt?

    Infinitul e un cerc vicios al alegerilor precare și al impulsurilor pătimașe, al depresiilor nocturne și al amintirilor decăzute. Infinitul nu e altceva decât un impostor nenorocit, iar gândul acesta îmi este de ajuns pentru a mă face să-l împing pe individul din fața mea departe de mine.

    Mișcarea mea bruscă îmi provoacă din nou amețeală și dureri de cap, însă de data aceasta reușesc să le tolerez și să le fac să dispară. Inima îmi sângerează și nu pot stăpâni tot amarul care îmi otrăvește cerul gurii. Singurul mod prin care mi-aș putea găsi pacea ar fi să-i mărturisesc totul tipului cu ochi de gheață, de la primul până la ultimul amănunt, ceea ce nu sunt dispusă să fac.

    — Durere. Frică. Singurătate, mă ia el prin surprindere, începând să înșire câteva din stările pe care le simt acum.

    Nu vreau să-i ascult discursul, deoarece știu că mă va face să experimentez emoții nepermise mie.

    Nu e suficient că am ajuns să nu mai pot adormi dacă nu-mi imaginez chipul său?

    Nu vreau să mă implic și mai tare, să mă afund în delir și să simt și mai mult decât simt deja. Pentru că dacă o voi face, atunci îmi voi pierde până și ultimul gram de compasiune. Acela pe care tatăl meu vitreg nu mi l-a putut fura.

    — Ochii tăi sunt triști, îmi vorbește calm, într-o șoaptă plină de vinovăție, iar eu mă întorc repede cu spatele la el, înspăimântată de gândul că sentimentele vor fi prea evidente pe conturul feței mele.

    Dacă îmi voi permite să-l plac, atunci îmi voi pierde inima!

    — E din cauza mea? mă întreabă cu o urmă de regret. Vrei să plec?

    De-ar pleca acum, m-ar scuti de multă durere, căci încă nu cred că îl iubesc și voi reuși să trec peste mai repede decât mi-aș putea închipui. Problema este însă, că sunt indecisă și frustrată, iar acest amalgam n-a fost nicicând normal pentru mine. Mă răsucesc către el și îl apuc de cămașă, încercând să găsesc o dovadă de umanitate în ochii săi goi. Dar nu găsesc nimic altceva în afară de vid și asta mă disperă de-a dreptul. Nu vreau ca pentru Ares să fiu doar o companie. Una pe care să o poată înlocui oricând dorește cu prima persoană care îi apare în cale.

    Și totuși... Ares are o relație cu fiica tatălui meu vitreg.

    Ares e al Anemonei și ea este a lui.

    — Rămâi, îi vorbesc afectată de incertitudini, cu inima cât a unui purice.

    Aș fi putut evita situația asta dacă nu l-aș fi lăsat să intre atât de ușor în grațiile mele. Dacă nu i-aș fi acceptat prietenia în prima zi de liceu. Până la urmă, am avut dreptate. Nu există prietenie între un băiat și o fată.

    — Hermione... mai am ceva să te întreb, își drege atitudinea mâhnită, adoptând imediat o aură serioasă. De data aceasta, îți cer să mă asculți până la final și să-mi oferi un răspuns concret.

    I-am spus băiatului de care sunt atrasă că mă dezgustă. I-am spus că vreau să moară, că fața sa, ochii, atingerile, tot ceea ce am experimentat alături de el a fost dezgustător.

    La naiba, acele cuvinte erau pentru tatăl meu vitreg! Ares nici măcar nu are ochii întunecați. Irisurile sale sunt albe și clare. Singura ființă dezgustătoare în această ecuație eronată sunt eu. Tipul cu ochi de gheață este un fluture alb, pur și imposibil de atins pentru mine. Compasiunea sa e ceva la care pot doar să tânjesc, fără a-mi permite să mă imaginez îmbrățișându-i inima, căci nu o merit. Și dacă la început eram confuză și credeam că diferențele dintre noi doi n-ar avea cum să-i provoace rău, acum sunt absolut sigură că o apropiere și mai proeminentă ar fi ostil!

    — Spune odată ce ai de spus! bâigui deranjată la el.

    — Te înfometezi?

    Îi eliberez derutată cămașa, luându-mi mâinile de pe ea și simțind cum senzația de mâncărime din palme mi se prelinge în suflet. Mă îndepărtez de trupul său, a cărui mușchi se încordează în același timp cu distanțarea mea. Brațele îmi coboară robotic pe lângă corp.

    — Nu, reușesc să-i ofer un răspuns cu jumătate de gură închisă, și mă rog ca obrazul deformat să nu-mi dea din nou de gol faptul că îi strâng căptușeala între dinți.

    — Când ai mâncat ultima dată? mă interoghează el, parcă dorindu-și să mă intimideze cu expresia sa neutră.

    — Du-te dracului! scrâșnesc din maxilar și îmi trosnesc gâtul din cauza nervilor când vreau să mă năpustesc asupra ușii amfiteatrului.

    Gem exasperată și îmi acopăr locul dureros cu o mână, după care îmi răsucesc capul și îl privesc urât pe cel aflat în spatele meu. Judecând după felul în care se chinuie să-și astupe buzele arcuite strâmb în interiorul cavității sale bucale, îmi dau seama că grimasa mea îl amuză copios, cu toate că nu își dorește să arate asta.

    — E numai vina ta! încerc să imit un sunet de durere, dar nu reușesc și simt cum obrajii îmi ard odată cu propria mea stângăcie.

    Stomacul îmi chiorăie zgomotos în următoarea fracțiune, dându-mi de gol foamea aprigă în cel mai nepotrivit moment al vieții mele. Mă întorc din nou cu spatele la el, rușinată.

    — Răspunde-mi la întrebare, Hermione, murmură răgușit în urechea mea dreaptă.

    Mă sinchisesc să ignor freamătul ce-mi cutremură fiecare ligament, organ și firicel de sânge din corpul meu. Ares este lipit de mine și nu-mi pot răsuci ochii către el, căci asta ar însemna să-i ofer satisfacție, când ar vedea cât de mult mă răvășește prezența sa.

    Dau să ies din încăpere, însă palma sa imensă și atrăgătoare trântește de îndată ușa abia crăpată și mă țintuiește între soliditatea sa și lemnul ușii. Îmi schimb poziția debusolată, întorcându-mă cu fața la el și ajungând să mă holbez la detaliile chipului său. Nu am realizat până acum cât de lungi sunt genele sale, sau cât de lipsită de orice cută este pielea sa, datorită expresiei sale indiferente. Cât de cărnoase îi sunt buzele, ori cât de accentuată e linia maxilarului său. Mă face să-mi doresc să-i trasez conturul feței cu degetele. Să-i cuprind înfățișarea în palme. Să-i simt căldura din obrajii fierbinți și să îmi îngrop întreaga ființă în a sa.

    E prima dată când simt asta pentru cineva. Ares e primul băiat care m-a îmbrățișat, care mi-a arătat ce înseamnă cu adevărat bunătatea și care s-a purtat blând cu mine. Nu m-a făcut nici măcar pentru o secundă să mă cred jalnică, cu toate că eu m-am purtat urât și nechibzuit de atâtea ori cu el. Până să-l întâlnesc, credeam doar în existența oamenilor răi și mânați de impulsuri, furie și prejudecăți.

    — Vreau să fii sinceră cu mine, Hermione, îmi șoptește sfidător, iar glasul său este atât de neclar, încât îmi e greu să-l înțeleg și îmi provoacă fisuri în inimă.

    — Nu, nu, nu! îi reproșez revoltată, încercând să nu acord importanță durerii pe care o simt în capul pieptului și care se multiplică cu fiecare mișcare și zbucium de protest pe care îl săvârșesc împotriva sa. Dă-mi drumul de aici!

    Întind o mână spre el, în dorința de a-l împinge departe de mine, dar Ares îmi anticipează mult prea repede intenția și mi-o prinde în a sa. Mâna mea e înghețată și amorțită, pe când a lui e caldă și primitivă. Acesta își strecoară cealaltă mână pe sub ușă, apucându-mă de spate și trăgându-mă mai aproape de el. Sânii și toate măruntaiele mele ajung să se contopească în îmbrățișarea sa ca de urs, iar eu uit să respir și pentru câteva fracțiuni nu fac nimic decât să-l privesc șocată și cu gura larg deschisă. Buzele îmi sunt uscate și gâtlejul mă ustură. Încerc pe cât de mult pot să nu bag în seamă aceste lucruri. Chiar și eu știu că dacă mi-aș umezi buzele în această clipă nesfârșită, îl voi face pe cel de lângă mine și mai dornic de apropiere.

    — Te rog, spune-mi ce-i cu tine, mă imploră pe o voce domoală și înduioșătoare, și mă face să-mi blestem urechile pentru toată arșița pe care am ajuns să o simt din pricina lor.

    Fără să-mi fi dat seama de la început, Ares a devenit refugiul meu.

    Singurul motiv pentru care nu-mi mai doresc să dispar.

    Și mă doare. Doare atât de tare să nu pot da glas acestor vorbe, să nu pot oferi atingere acestor emoții străpungătoare!

    — Acum trei zile, cuvintele îmi ies precum un geamăt, în timp ce vinovăția își face cuib în toracele meu la scurt timp după ce le rostesc.

    — Acum trei zile? îngână mânios, făcându-mă să simt rupturi în diafragmă odată cu respingerea sa dură.

    Trupul său se dezlipește brutal de al meu, oripilat și tulburat, iar eu nu pot decât să aștept și să tânjesc până la următoarea sa îmbrățișare, despre care n-am nici cea mai vagă idee când anume va avea loc.

    — Explică-mi de ce faci asta! răcnește nervos, cu fruntea și cu pumnii zvâcnind de cinism.

    — Nu e ca și cum am ce mânca și refuz să mănânc! izbucnesc. Nu toți oamenii își permit să aibă o masă caldă în fiecare seară, nu toți oamenii umblă cu teancuri de bani în buzunare. Și asta pentru că nu toți oamenii sunt bogați. Unii dintre ei, nici măcar nu dispun de strictul necesar, idiotule!

    Tremur din cauza frustrării. Tremur, deoarece Ares e atât de diferit față de mine.

    — Trăiești într-o lume în care fiecare din noi trebuie să ne câștigăm existența în felul în care putem, și nu toți au norocul tatălui tău de a deține nu știu ce bancă. Nu toți suntem copiii răzgâiați ai afaceriștilor!

    — Din nou ai spus-o, mă întrerupe el, disprețuitor.

    — Ce anume? murmur nedumerită și îmi concentrez atenția asupra nodului său proeminent al laringelui, ce coboară și urcă de câteva ori, fascinându-mă.

    — Mi-ai spus că sunt răzgâiat, îl văd cum își trece mâna deasupra frunții, iar eu mă blochez în fața acestei imagini.

    Ares e un tip ciudat. Zâmbește exagerat de mult, dar chicotește fără a fi amuzat. Are părul alb și puțin peste claviculă. Elevii îl bârfesc pentru aspectul său neobișnuit. Mulți dintre ei chiar se tem de a sa prezență, însă el nu pare să fie afectat și chiar dacă ar fi, nu pare să dispună de armele unei răzbunări.

    Dacă ura e cel mai profund sentiment, atunci el de ce nu poate urî pe nimeni?

    — Vrei să mănânci ceva, Hermione? graiul său jucăuș mă ia pe nepregătite.

    — Sper din suflet că glumești! i-o întorc eu, mânată de o dorință ciudată de a-l face să ajungă la capătul limitei.

    Nu mă poate întreba așa ceva! Nu poate ținti fix în locul acela dureros din interiorul meu...

    — De ce aș glumi? Putem merge în oraș să mâncăm ceva! Până la urmă, ai spus că nu ai mai mâncat ceva de... nu apucă să termine ceea ce are de spus, fiindcă tonul meu e dur și îl acoperă pe al său cu nerușinare.

    — Nu vreau!

    Înainte ca eu să pot realiza, atingerea mâinii sale îmi face stomacul sensibil să se împleticească, iar eu uit numaidecât rețeta respiratului. Fiorii îmi implementează în minte ideea potrivit căreia, tipul cu ochi de gheață este singurul ingredient care îmi poate trezi plămânii la viață. Cobor privirea și îl zăresc pe Ares aplecat spre bazinul meu. Urechea lui e lipită de pielea mea descoperită, în timp ce buzele sale par să șoptească ceva într-o limbă pe care nu reușesc să o recunosc, fie din cauza faptului că șușotește, fie datorită cutremurului buimăcitor dinăuntrul meu.

    — Ce naiba faci? crăpăturile din buze mă înțeapă, așa că decid să le umezesc cu salivă din abundență.

    Mă rog în gând ca Ares să nu-și ridice privirea, deoarece fața îmi arde și aș claca de m-ar vedea într-o asemenea ipostază!

    Nu te uita la mine! E prea jenant!

    — Domnule Stomac al Hermionei, îți este foame?

    Vorbește cu stomacul meu? E așa imatur!

    Îmi simt picioarele preschimbate în jeleu. Rămân împietrită ceva timp, știind că dacă mi-aș permite să mă mișc, atunci nu aș putea săvârși altceva în afară de și mai multă stânjeneală.

    — Cred că stomacul tău a spus că îi este foame, rânjește, cu întreaga dantură expusă.

    — Ce te face să fii atât de sigur? pufăi pe nări. La naiba, stai departe de mine, zevzecule!

    Îmi acopăr abdomenul cu porțiunea de cămașă ridicată și mă uit urât la el, cu toate că modul în care se ridică din poziția de ședere mă umple de o stare fără nume.

    — Ciudățeniile tale au întrecut măsura! mă chinui să par mai puțin emoționată și mai mult impunătoare, dar nu reușesc.

    — Sunt copilăros, credeam că ai observat asta încă de la început, bolborosește el, încercând să găsească ceva bun de spus în apărarea sa.

    — Dacă mă mai atingi vreodată acolo, te strâng de gât! răcnesc, reușind să mă prefac afectată de gestul său.

    — Deja ai făcut asta, îmi amintește tipul cu ochi de gheață, continuând să rânjească jucăuș.

    Dacă s-ar fi aflat altcineva în locul lui Ares, n-ar fi putut să se poarte atât de amabil. Nu și după tot ceea ce am spus și am provocat. Altcineva ar fi ales să se retragă câțiva kilometri și să păstreze distanța pentru totdeauna. Dar nu și el. Persoana asta se uită nepăsătoare la mine, dar îmi vorbește de parcă nimic din ceea ce i-am făcut nu a aruncat-o în prisma gândurilor mustrătoare.

    — Îmi este tare foame! își mângâie haios stomacul cu ambele mâini, încercând să mimeze un scenariu în care să pară înfometat, în ciuda faptului că din unghiul respectiv, Ares pare să fie un actor mai mult decât jalnic. Ce-ai spune dacă m-ai însoți până undeva?

    — Prefer să rămân la celelalte ore și să-mi iau cel mai mic punctaj la matematică decât să merg cu tine undeva!

    — Știu că nu vorbești serios, Hermione! îndulcește glasul și îl face să sune ademenitor.

    Nu pot accepta oferta sa, căci dacă ar afla că nu am cu ce să plătesc masa, atunci s-ar oferi să o plătească el, iar eu n-am de gând să stau și să privesc înfumurată asupra unui gest atât de umilitor!

    — Eu nu sunt o întreținută!

    Răbufnesc fără a-mi da seama, ajungând imediat după ce rostesc cuvintele să le regret amarnic. Ochii limpezi ai lui Ares mă cercetează la fel de imuni ca de obicei, însă nu pot să nu observ mijeala lor mult prea evidentă.

    — Întreținută? repetă el, la un pas de a izbucni în râs, dar nu o face, și nu pot decât să mă enervez pentru că nu am putut spune ceva mai inteligent. O spui de parcă aș fi dispus să-ți dau pinul de la card!

    — Nu merg nicăieri cu tine! îl săgetez cu ochii și îmi supun la unison cu a mea frustrare palmele la tortura de a nu se împotrivi unghiilor mele.

    Ares e la fel de înalt ca mine, dar nu pot să nu mă simt cuprinsă de silueta sa, care e cu mult mai puternică decât a mea. Chiar dacă eu sunt cea vulcanică și arogantă, pe lângă calmitatea sa ieșită din tipar. Chiar dacă eu sunt cea care se consumă și se încăpățânează, dorind să distrugă tot ceea ce se află în jur. Totul, cu excepția acestui peisaj. Totul, cu excepția atenției sale limitate față de mine.

    — Ești supărată pe mine?

    Îi urăsc întrebările deplasare, la fel și tonalitatea ușor melancolică și capul înclinat, pătruns de confuzie. Aceste gesturi ale sale mă fac să devin slabă. Iar eu nu vreau să fiu o slabă. Nu îmi permit să arăt gram de slăbiciune.

    Și totuși, aleg să ignor amprenta rațiunii, care încearcă să se strecoare prin porii mei tulburați și să mă facă să înțeleg credința conform căreia, Ares e tot ceea ce nu am nevoie. Trupul mi se mișcă fără voia mea, pășind pătimaș pe urmele adolescentului deloc preocupat de studii și ieșind alături de acesta din perimetrul amfiteatrului.

    Din fata care și-a dorit să domine întreaga lume, am ajuns să fiu subjugată de prezența sa năucitoare.

    Îl urmez supusă pe Ares. Doar eu și nimeni altcineva.

    Toate clipele în care l-am știut în spatele meu, urmându-mă cu capul plecat, sunt acum ceva ce țin de domeniul ficțiunii. Pentru că Ares nu se mai află în spatele meu. Și nici nu-l voi mai găsi vreodată acolo. De acum încolo el e cel care domină situația, cel care scrie scenariile și decide soarta mea din următoarea seară – dacă voi putea sau nu să adorm.

    Îl văd cum se oprește, iar eu mă ciocnesc de spinarea lui, în continuare blocată în dimensiunea gândurilor.

    — Sincronizează-ți pașii cu ai mei, îl aud vorbindu-mi vag, de parcă m-aș afla într-un vis.

    Sunt tentată să fac așa cum mi se cere, însă conștientizez repede în ce situație mă aflu. Gura îmi e umplută până la refuz de acreala sentimentului de inferioritate. Chiar dacă Ares se preface că nu observă, îi sunt inferioară lui, din toate punctele de vedere.

    — Nu ți se pare că ceri cam multe? Mișcă-ți fundal și nu mai bolborosi nimicuri! ridic puțin tonul la el, silindu-mă să rămân nepăsătoare și arțăgoasă, și încercând să-mi ascund nesiguranța.

    — Bine! își duce inocent mâna la frunte și copiază un salut militar, chicotind nevinovat.

    Ares nu insistă. Nu am de gând să-i arăt cât de adânc mă străpunge lucrul acesta.

    În scurt timp ajungem în spatele sălii de sport și ambii constatăm la puțin timp că gardul din sârmă a fost refăcut. Fiecare crăpătură, fiecare gaură, nu-și mai are locul asupra lucrării tăbăcite cu seriozitate de data aceasta.

    — Sărim gardul! rup tăcerea, după cele cinci minute groaznice în care niciunul din nou nu a scos niciun sunet.

    Privirea indiferentă a lui Ares pare să scaneze întreg gardul înalt, după care se conturează asupra mea. Cu fiecare centimetru pe care îl parcurge, coborând tot mai jos, un nou fior i se adaugă coloanei mele vertebrale, înghețându-mi corpul tot mai mult. El nu pare să-mi observe capriciul, așa că continuă să deseneze linii adânci cu pupilele sale mărgelate, inconștient de ce-mi provoacă.

    — Nu o vei face, rostește cu asprime cuvintele, precum un războinic dispus să se sacrifice pentru a sa națiune.

    — De ce? mă grăbesc să-l interoghez. Ai mai făcut asta o dată. Nu-mi spune că îți este frică! îl atac cu o ocheadă acuzătoare.

    — Tâmpito, nu pentru mine îmi făceam griji, îmi răspunde la fel de apatic. În starea în care te afli, crezi că ai putea sări un gard din sârmă? Vrei să înțelegi sau nu, ești anemică!

    Anemică? Cum îndrăznește să-mi pună un astfel de diagnostic?

    Închid cu greutate nodul apărut în interiorul gâtului meu, asemenea unui pumnal dureros și alung orice închipuire care-mi indică faptul că ceea ce spune Ares s-ar putea să aibă sens. Numai un medic ar putea ști ce am, iar cel din fața nu e altceva decât un elev de-a dreptul incompetent.

    — Despre ce vorbești?

    Încerc să nu ofer atenție fricii care se hrănește deodată cu inima mea, trăgând de masca mea șubredă și care îmi maschează durerea ca de o sclavă.

    — Un lucru pe care l-am remarcat încă de la început la tine este faptul că devii exagerat de cinică atunci când te întreb ceva personal, vortexul pe care pare să-l înfășoare în jurul meu este amăgitor.

    — Asta pentru că tu ești prea băgăcios!

    Adevărul pe care încerc să-l ascund cu desăvârșire este că nu mă deranjează preocuparea lui Ares. Dimpotrivă, mă face să percep mii de culori de-a lungul figurii sale nepotrivit de grijulie.

    — Vom continua discuția asta după o să găsim o cale de evacuare din locul ăsta grețos, mă atenționează el, în timp ce își mută privirea de-a lungul curții liceului.

    — Chiar atât de tare disprețuiești școala?

    — Te deranjează asta? mă cercetează fără urmă de empatie.

    Nu-mi place mentalitatea sa. Nu vreau să se distrugă pe sine, chiar dacă e fiul unui bărbat bogat și chiar dacă viitorul său nu are vreo legătură cu mine.

    — Unde mergi? strig în urma sa, abia după mă dezmeticesc și realizez că m-a lăsat în urmă cu câțiva metri.

    — Mergem la gardian. Îl voi mitui ca să ne lase să ieșim pe poarta principală, îmi explică el din mers.

    A spus că... îl va mitui? 

    Încerc să ignor junghiul simțit în piept și alerg pentru a ajunge în fața sa, constatând că până și câteva secunde de alergat mă secătuiesc de energie și mă obosesc crunt.

    — Nu poți face asta!

    — Bineînțeles că pot, sunt banii mei! îmi vorbește tare și caustic, și fără ca măcar să realizez pe moment, își îngroapă palma în a mea, trăgându-mă morocănos după el.

    După câteva încercări eșuate din care nu am reușit să scap de strânsoarea mâinii sale, mă conformez și aleg să nu mă mai împotrivesc senzației năucitoare care mă devorează de celule și care îmi implantează în locul lor fluturi în stomac.

    Planul lui Ares se desfășoară în totalitate după cum a și plănuit. Oricât de devotat muncii sale l-am crezut în toți anii șederii mele aici pe gardian, la vederea grămăjoarei de hârti mototolite ochii par a-i ieși din orbite, transformându-se apoi în steluțe și scânteind în satisfacție.

    — Până nu recunoști că ai o problemă de sănătate, nu mai ai ce vorbi cu mine! mă avertizează Ares, imediat ce ieșim de pe teritoriul liceului.

    — De parcă mi-ar păsa dacă dai sau nu din gingiile alea imperiale ale tale, pufnesc iritată și îmi adun tot curajul de a-i arăta limba.

    — Până și limba îți este bolnăvicioasă, remarcă ca pentru sine.

    Intenționez să mă întorc în liceu, dar cealaltă mână a lui Ares – cea care nu este încolăcită în jurul mâinii mele – se prelungește asupra umărului meu și mă trage înapoi spre figura sa nemulțumită.

    — Mergi cu mine să mănânci!

    — Dar ai spus că... nu apuc să-mi termin ideea, căci tipul cu ochi de gheață înșiră sunete peste mine.

    — Am spus că nu voi mai vorbi cu tine, nu că o să te las să te prindă a patra zi nemâncată, tâmpito! îmi mârâie în urechi, încleștându-și și mai posesiv degetele în ale mele.

    Gura sa emite aer cald în timpanul meu și mă face să mă cutremur.

    — A fost vorba doar de o amețeală, nimic mai banal, oftez și încerc să-i explic cât mai convingător. Aseară nu prea am dormit bine și cred că din această cauză am...

    — Minți! mă întrerupe și se răstește la mine. Nu e prima dată când ți se întâmplă. Inima îți bătea cu putere! continuă după o pauză grea.

    —  Și ce? îmi trag mâna cu brutalitate din strânsoarea sa. Te-ai gândit că poate sunt îndrăgostită de tine?

    Ce naiba am spus?

    — E grav...

    Îl cercetez sceptică, cu ochii cât farfuriile și cu întreaga ființă trepidându-mi de furie.

    Ce anume e grav? Faptul că aș putea avea anemie sau că sunt atrasă de el?

    Ares mă apucă de umeri înainte ca eu să-i prezic intenția și începe mă zgâlțâie haotic și dureros. Cuvintele pe care mi le spune sunt dure și mă fac să mă înec cu oxigen, să-mi doresc să mă înghită pământul de sub picioare. Pentru că realitatea mea nu este proporțională cu a sa.

    — Ești doar oase! își adâncește degetele în spațiul claviculei mele, apăsând și plănuind parcă să mă transforme în terci. Dacă nu o să-mi accepți ajutorul atunci starea ta se va agrava și mai tare decât este deja. Te-ai uitat în oglindă? Ești galbenă! Arăți ca o moartă înviată!

    M-am înșelat. Ares este capabil să nutrească sentimente urâte și batjocoritoare. E capabil să rănească, să șteargă porțile Infernului cu sufletul meu. Gesturile sale deliberate îmi explică toată mânia ascunsă în interiorul său și ocrotită de nepăsare. Chipul îi este penetrat de încruntări, iar eu încep să cred că în clipa de față vorbește cu altcineva.

    Posibil cu el însuși.

    — Lasă-mă să te ajut, atingerile îi devin brusc și sigur, blânde și mângâietoare, și am impresia că vocea sa stinsă mă roagă subit.

    Îmi simt inima topindu-se precum un fagure încins, vibrând cu dispere în pieptul meu, în căutarea glasului inert al rațiunii. Literele cu care îmi doresc să formez cuvintele respingătoare se încurcă între ele, amestecându-se și alcătuind fraze într-un limbaj neînțeles. Toate acestea îmi dovedesc cât de jalnică sunt de fapt. Cât de fragilă, într-un fel atât de ilegal mie. Îmi e interzis să mă atașez de cineva atât de tare, dar știind asta nu mi-e de ajuns să nu mai simt tot ceea ce simt deja.

    Sunt umană. Nu pot rămâne indiferentă atunci când mi se oferă șansa la a trăi sufletește, căci de propria normalitate am devenit de prea mult timp sătulă! Sunt umană, și tocmai de asta vreau să-l strâng în brațe până să-l sufoc în neliniștea mea capitală. Atât de strâns, încât să-și uite numele. Atât de strâns și de defăimător, ca să știe doar de mine. Și atât de deprimant și de trist, încât să-i curgă lacrimile, ca să mă conving de sensibilitatea sa odată pentru totdeauna.

    Îl surprind printre deschizătura minusculă a pleoapelor mele lipite cum se foiește, după care își strecoară o mână în buzunar, scotocind de zor să găsească ceva anume. Îmi ia câteva secunde bune să percep ceea ce desfășoară în fața ochilor mei abia deschiși, dar odată ce o fac, mă trag departe de Ares, de parcă atingerea hârtiilor sale pe pielea mea m-ar electrocuta.

    — Ce faci? exclam șocată de ceea ce văd, aproape strigând în plină stradă.

    Imediat ce reușesc să-i procesez intenția, mă îngrozesc. Mâinile lui Ares sunt întinse către mine, umplute cu ghemotoacele mototolite și atât de importante pentru fiecare din noi, dar care până la urmă, rămân doar niște hârtii. Zâmbetul lui deloc sfidător și sincer mă face să-mi amintesc de bătrânelul de acum o lună, căruia acesta i-a promis că îl va vizita săptămânal.

    Mă întreb dacă Ares se ține de cuvânt...

    Niciodată nu ne-am văzut după terminarea programului școlar, și asta tinde să mă întristeze, oarecum. Pentru că n-am idee ce face Ares atunci când nu se află la școală, cu cine se vede sau cum anume își petrece timpul liber. Mi-ar plăcea să știu mai multe despre el. Ce pasiuni are sau ce planuri pentru viitor...

    — Hermione... își îngustează acesta buzele, dându-și seama că un asemenea comportament mai degrabă mă dezgustă, decât să mă impresioneze.

    — I-ați nenorociții de bani și dispari dracului de aici! îl fulgerez cu privirea din care îmi curge venin.

    Colțurile ochilor mă înțeapă din pricina dorinței copleșitoare de a plânge și oricât de mult mă străduiesc să o alung clipind de mai multe ori, nu reușesc. Am genele umezite, în timp ce nasul se încăpățânează să se desfunde din cauza lacrimilor blocate în căile nazale.

    — Nu intenționez să te fac să te simți... reia Ares, după o pauză de câteva secunde.

    Inferioară?

    — Prea târziu, deja ai făcut-o!

    — Să știi că tot ce vreau e să te ajut! își încleștează maxilarul, arătând mai grandios ca niciodată.

    — Nu înțelegi! vocea îmi e groasă și forțată, iar mie îmi e din ce în ce mai greu să mă stăpânesc. N-am nevoie de banii tăi!

    Vreau să am curajul să-ți pot mărturisi totul, iar tu să nu mă judeci. Să nu mă urăști. Să nu mă respingi.

    — Hermione... rostește cel din fața mea, bâlbâindu-se puțin.

    Îi surprind ochii concentrându-se asupra unui punct nul, aflat undeva în spatele meu. Trupul său devine brusc încordat și străpuns de o emoție dubioasă, căreia nu reușesc să-i atribui nicio denumire. Comportamentul schimbat al lui Ares mă face să devin curioasă și să-mi doresc să aflu ce îl tulbură, însă nu am curajul să-l întreb. Nu după tot ceea ce i-am spus cu doar câteva fragmente de timp în urmă.

    — Întoarce-te puțin, îmi vorbește mecanic, și încerc să nu bag de seamă sulițele arzătoare pe care le simt aruncate în spatele meu mutilat.

    Mă pregătesc să-mi răsucesc întreg corpul în direcția în care ochii înghețați ai lui Ares zăbovesc, dar îi simt palmele celui din spatele meu lipite de omoplații mei. Tresar și împietresc, deoarece fiorul meschin pe care îl subjugă asupra mea din plin mă lovește adânc în organele vitale, fiind mai puternic decât mine. Vederea mi se încețoșează, însă chiar și așa, nu pot să nu-i disting trăsăturile întunecate ale atacatorului meu atunci când mă întorc cu fața la el.

     Ochii lui sunt atât, dar atât de întunecați!

    La naiba, nu el!